ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1539/2019

Ședința publică din data de 1 octombrie 2019

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357-1371 și următoarele C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 9.692,34 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 359 din 4 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ Fiscal în dosarul nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 603 din 27 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ Fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților C. și B. privind retragerea din cadrul S.C. A. S.R.L., atribuindu-se în proprietatea reclamantei B. bunuri în valoare totală de 3.315.047,10 RON.

A reținut prima instanță că ulterior, prin raportul de inspecție fiscală nr. x din 27 aprilie 2012, s-a stabilit existența obligației plății impozitului în cuantum de 608.734 RON aferent transferului dreptului de proprietate către B., conform sentinței nr. 359 din 4 martie 2009 a Tribunalului Vâlcea, calculat în funcție de suma atribuită reprezentată de bunuri.

Totodată, tribunalul a notat că contestația formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva raportului de inspecție fiscală a fost respinsă ca neîntemeiată pentru suma de 608.734 RON, prin decizia nr. 186 din 20 august 2012, cu motivarea că în mod corect organele de inspecție fiscală au stabilit obligația de plată a impozitului, deoarece obligația calculării, reținerii și virării impozitului asupra câștigurilor din transferul părților sociale se efectuează de persoana juridică la care persoana fizică asociată a deținut părțile sociale.

S-a mai notat că soluția de respingere a contestației, luată prin decizia nr. 186 din 20 august 2012 a fost contestată de S.C. A. S.R.L. în instanță, iar prin sentința nr. 425/2013 din 20 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012 acțiunea a fost respinsă, reținându-se că în speță a operat un schimb al unui drept de proprietate cu un alt drept de proprietate, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 7 pct. 32 Codul fiscal, în sensul existenței unui transfer și incidente dispozițiile art. 67 alin. (3), lit. b) Codul fiscal, ce reglementează obligația persoanei juridice privind calculul, reținerea și virarea impozitului pe veniturile din investiții.

Tribunalul a arătat că sentința mai sus menționată a fost casată prin decizia nr. 779 din 24 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind trimisă spre rejudecare și că, în urma rejudecării, a fost pronunțată sentința nr. 99 din 2 martie 2016 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a respins acțiunea, hotărâre care a rămas irevocabilă prin decizia nr. 777 din 1 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut că persoanei juridice, în cazul unui transfer de proprietate, îi revine obligația de calcul, reținere și virare a impozitului, obligație care nu este afectată de modalitatea de recuperare de la foștii asociați a sumei care ar fi fost virată și că apărările reclamantei în acest sens nu pot fi reținute, deoarece aceasta își poate recupera suma virată în condițiile dreptului comun.

Această chestiune a intrat în puterea de lucru judecat și, în consecință, prima instanță a înlăturat apărările pârâtei privind invocarea propriei culpe de către reclamantă.

Prima instanță a reținut că argumentele reclamantei sunt întemeiate pe împrejurarea că acest impozit nu trebuia plătit de persoana juridică, ci de persoana fizică beneficiară a transferului, context în care tribunalul a dat eficiență dispozițiilor care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, respectiv art. 1345 și următoarele, art. 1347, art. 1639 și art. 1640 C. civ.

Apărările pârâtei privitoare la prematuritatea formulării acțiunii, în sensul că reclamanta nu a achitat încă suma datorată cu titlu de impozit și că numai după achitare ar fi îndreptățită să solicite restituirea, au fost respinse ca nefondate, întrucât îmbogățirea fără justă cauză nu presupune o astfel de plată din partea reclamantei, prejudiciul acesteia fiind deja cert și actual față de sentința nr. 99/2016 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei de impunere.

Excepția inadmisibilității a fost respinsă, deoarece argumentele invocate vizează fondul cererii de chemare în judecată, în sensul că reclamanta și-ar invoca propria culpă constând în neîndeplinirea obligației de calculare și reținere a impozitului.

De asemenea, a fost respinsă și excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța apreciind că nu poate fi reținut ca termen la care s-a născut dreptul data de 4 martie 2009, când s-a pronunțat sentința nr. 359/2009 a Tribunalului Vâlcea, în condițiile în care suma contestată a fost stabilită prin raportul de inspecție fiscală din 27 aprilie 2012, contestat în instanță, contestație soluționată irevocabil prin decizia nr. 777 din 1 martie 2017, aceasta din urmă fiind data la care se naște dreptul la acțiune al reclamantei.

Pentru aceste motive, prima instanță a apreciat că reclamanta a făcut dovada susținerilor sale, iar în baza art. 1345, art. 1347, art. 1640 C. civ. a fost admisă acțiunea și obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 608.734 RON cu dobânda legală aferentă de la momentul datorării, respectiv de la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 359 din 4 martie 2009 a Tribunalului Vâlcea la data plății, dobânda fiind datorată în baza principiului reparării integrale a prejudiciului.

Totodată, a fost obligată apelanta-pârâtă B. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a constatat că nu poate fi reținută încălcarea rolului activ și nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. de către prima instanță, care a dezvoltat raționamentul pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, a stabilit corect situația de fapt și a indicat dispozițiile legale aplicabile speței.

Totodată, s-a reținut în esență că instanța de fond a stabilit în mod judicios că în prezenta cauză reclamanta a dovedit îmbogățirea fără justă cauză, instituție reglementată de dispozițiile art. 1345 C. civ., fiind nefondate criticile apelantei-pârâte referitoare la inexistența unui câștig pe care l-ar fi obținut din transferul de părți sociale, ca și cele privitoare la inexistența în fapt a unui transfer de părți sociale, fiind evident faptul că repartizarea părților sociale între ceilalți asociați din cadrul S.C. A. S.R.L. nu putea fi realizată decât în urma redobândirii de către societate a părților sociale deținute de către asociații retrași, respectiv în urma unui transfer al acestora de la asociații retrași din societate.

S-a mai constatat ca fiind nefondată și susținerea potrivit căreia, în lipsa unei plăți efective a sumei stabilite cu titlu de impozit pe câștigul rezultat din transferul de părți sociale prin decizia de impunere nr. x din 27 aprilie 2012, cererea introductivă este prematură, existența unui titlu executoriu care poate fi pus în executare de către organele fiscale determinând concluzia unei pierderi pe care patrimoniul intimatei-reclamante a suferit-o și pe care aceasta este îndreptățită să o recupereze de la apelanta-pârâtă, apelantă al cărei patrimoniu s-a îmbogățit în acest sens.

Nici faptul eșalonării obligației de plată stabilite prin actul fiscal reprezentând titlu executoriu nu conduce la o concluzie diferită, obligației principale alăturându-i-se și accesorii, raportat la faptul trecerii unei perioade de timp îndelungate în care apelanta-reclamantă nu a înțeles să își îndeplinească obligația de plată a impozitului datorat pentru câștigul realizat din transferul de părți sociale.

Cu privire la acest din urmă aspect, instanța de apel a reținut, în plus, că acest impozit este diferit de impozitul datorat bugetului local în calitate de proprietar al bunurilor ce i-au fost atribuite ca urmare a transferului de părți sociale, fiind nefondate așadar criticile referitoare la stabilirea greșită de către prima instanță a raporturilor juridice dintre părți și a obligațiilor incumbând acestora.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a respins ca nefondat apelul și, totodată, reținând culpa procesuală a apelantei-pârâte în promovarea apelului, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligat-o pe aceasta la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

O primă critică se referă la faptul că prima instanță a acordat altceva decât s-a cerut, ultra petita, în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumei de 608.734 RON cu titlu de impozit aferent bunurilor.

Sub acest aspect, s-a arătat că acțiunea reclamantei trebuia respinsă, deoarece prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat impozit aferent bunurilor și nu impozit rezultat din transferul patrimonial al părților sociale.

De altfel, arată recurenta, în considerentele deciziei recurate instanța de apel a făcut o distincție și o separare clară între cele două categorii de impozite, iar prevederile art. 65-67 Codul fiscal și cele ale art. 85 și următoarele Codul de procedură fiscală au fost grav încălcate, recurenta-pârâtă B. fiind obligată să plătească un impozit aferent bunurilor, față de care intimata-reclamantă nu are nicio decizie de impunere, calcul sau plată efectuată, opinia recurentei fiind în sensul că soluția reprezintă o pronunțare ultra petita.

Cel de al doilea motiv de recurs se referă la împrejurarea că acțiunea trebuia respinsă ca urmare a admiterii excepțiilor invocate în cauză, în contextul în care instanțele de contencios administrativ au menținut ca fiind legală decizia de impunere asupra intimatei-reclamante, iar organele fiscale nu au emis împotriva recurentei-pârâte nicio decizie de impunere, motiv pentru care acțiunea reclamantei este inadmisibilă.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai arătat că acțiunea în regres a reclamantei este prematură, fiind în situația unei veritabile îmbogățiri fără just temei deoarece aceasta nu a achitat suma de 608.734 RON către bugetul de stat, dorind astfel să recupereze ceea ce nu a achitat.

Cea de a treia critică vizează neadministrarea probelor utile, pertinente și concludente necesare evocării fondului, în cauză fiind necesară o expertiză contabilă cu privire la stabilirea corectă a sumei, mai ales că decizia de impunere nu-i este opozabilă recurentei-pârâte, iar valoarea bunurilor din raporturile de expertiză au fost rectificate prin încheierea din 13 decembrie 2017, privind îndreptarea erorii materiale strecurate cu privire la valoarea unui imobil, în sensul că valoarea acestuia este de 86.562 RON în loc de 1.016.609 RON.

Cel de al patrulea motiv de recurs vizează încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 99 din 2 martie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal și a deciziei nr. 777 din 1 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în dosarul nr. x/2012, prin care s-a stabilit culpa în sarcina societății reclamante pentru nerespectarea prevederilor art. 67 alin. (3) din Codul fiscal.

În final, s-a solicitat analizarea tuturor apărărilor făcute în fața instanțelor de fond prin înscrisurile depuse la dosar.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Ambele părți au formulat și depus la dosar puncte de vedere la raport.

Ulterior, prin încheierea din 4 decembrie 2018 s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 martie 2019 pricina a fost repusă pe rol, fiind admis în principiu recursul și fixat termen de judecată la 1 octombrie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Prima critică supusă analizei vizează soluția dată de prima instanță, recurenta-pârâtă susținând că în mod greșit s-a dispus obligarea sa la plata sumei de 608.734 RON și a dobânzilor legale, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat plata impozitului aferent bunurilor și nu a impozitului rezultat din transferul patrimonial al părților sociale.

Pornind de la o diferențiere între cele două categorii de impozite, respectiv impozitul pe bunuri și impozitul pe titluri de valoare rezultat din transferul patrimonial al părților sociale, recurenta-pârâtă încearcă să inducă ideea că a fost obligată la plata unui alt tip de impozit decât cel datorat, astfel că prima instanță s-ar fi pronunțat ultra petita.

De principiu, Înalta Curte subliniază faptul că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea direct în recurs a unor motive care nu au fost propuse în apel nu este permisă, fiind făcută omisso medio.

Constată faptul că în fața instanței de apel recurenta-pârâtă nu a invocat in terminis pronunțarea ultra petita a tribunalului, însă distincția dintre impozitul aferent transferului bunurilor și impozitul aferent transferului de părți sociale a fost antamată în apel și discutată de către instanța de prim control judiciar, care a găsit ca neîntemeiate criticile referitoare la inexistența obligației acestei părți de a plăti impozit aferent câștigului realizat din transferul părților sociale.

În acest context, instanța supremă apreciază că recurenta-pârâtă este în drept să formuleze această critică în calea de atac a recursului, argumentele putând fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cu raportare la art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Critica este, însă, nefondată.

Înalta Curte pleacă în analiză de la limitele învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată, cu respectarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și constată că, din modul în care este formulată și întemeiată în drept acțiunea, se degajă fără niciun dubiu ideea că reclamanta a solicitat în esență obligarea pârâtei la despăgubiri fundamentate pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei, despăgubiri care se ridică la nivelul impozitului aferent bunurilor repartizate pârâtei ca urmare a retragerii din societate și care i-au fost imputate reclamantei prin actul de inspecție fiscală.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au examinat cauza din această perspectivă propusă de reclamantă și au considerat că acțiunea este întemeiată, fiind îndeplinite toate cerințele impuse de textele legale care reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză, păstrându-se în limitele stabilite prin cererea introductivă de instanță, ceea ce exclude ipoteza unei pronunțări ultra petita și face ca în cauză să nu fie incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A doua critică vizează soluția dată excepțiilor de inadmisibilitate și de prematuritate a formulării acțiunii și este nefondată.

În ce privește soluția dată de instanța de apel excepției inadmisibilității, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a făcut o distincție clară între titularul obligației de a plăti impozit - care este recurenta-pârâtă - și titularul obligației de calculare, colectare și virare a acestui impozit - care este intimata-reclamantă, instanța supremă constatând că acest raționament exclude ideea de culpă a intimatei-reclamantei în neplata impozitului și face ca în cauză să nu se impună respingerea acțiunii ca inadmisibilă, adică formulată cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Constată că acest considerent specific relevat de către instanța de apel nu a fost combătut de către recurenta-pârâtă prin argumente solide, partea continuând să analizeze în aceeași manieră culpa în neplata impozitului de către societate și făcând aceleași susțineri care au primit deja o dezlegare din partea instanței de prim control judiciar.

În ce privește excepția prematurității, instanța supremă constată că instanța de apel a argumentat judicios de ce este neîntemeiată, invocând în esență existența unui prejudiciu patrimonial iminent al intimatei-reclamante, care se află în fața unui titlu executoriu eșalonat la plată, în care debitul principal este însoțit de accesoriile legale, așadar se află în procedură de executare silită.

Înalta Curte reține, în acord cu tribunalul, incidența dispozițiilor art. 1347 alin. (1) C. civ., subliniind în plus că această normă legală impune ca și condiție fundamentală de admitere a acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză ca îmbogățirea să subziste la data sesizării instanței, această condiție fiind îndeplinită în cauză atâta timp cât patrimoniul recurentei-pârâte nu a fost diminuat cu valoarea impozitului datorat, aferent bunurilor repartizate.

Nu în ultimul rând, se constată că argumentele specifice reținute de instanțele anterioare nu au fost combătute, recurenta-pârâtă invocând aspecte speculative referitoare la cauza reală a acțiunii de față, nedovedite și care rămân la stadiul de afirmații fără suport probator.

În concluzie, cea de a doua critică nu are aptitudinea de a atrage incidența vreunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că este apreciată ca nefondată.

A treia critică vizează nelegalitatea respingerii de către instanța de apel a probei cu expertiză și a probei cu înscrisuri, cu consecința încălcării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

Deși recurenta-pârâtă nu a încadrat în drept acest motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că acesta poate fi subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la art. 6 și 13 C. proc. civ. și la art. 6 din C.E.D.O.

Critica nu este întemeiată.

Se constată că în motivarea apelului nu s-a criticat soluția primei instanțe sub aspectul neadministrării probei cu expertiză.

Se constată, de asemenea, că prin memoriul de apel a fost solicitată proba cu expertiză contabilă, fără a se indica teza probatorie, dar nu s-a solicitat proba cu înscrisurile arătate în memoriul de recurs.

La dosarului de apel există o notă de probatorii a recurentei-pârâte, probă încuviințată la termenul din 14 noiembrie 2017, deși nu fusese solicitată prin memoriul de apel.

În fine, se constată că la termenul din 12 decembrie 2017 recurenta-pârâtă a solicitat o nouă amânare pentru a depune soluția pronunțată de Tribunalul Vâlcea în cererea sa de îndreptare a erorii materiale, că cererea a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei și că la același termen partea nu a stăruit în încuviințarea probei cu expertiză .

Văzând această succesiune a actelor de procedură, Înalta Curte conchide că nu poate forma obiectul controlului în calea de atac a recursului modalitatea în care instanța de apel a apreciat, raportat la particularitățile speței, asupra pertinenței, concludenței și utilității probei cu înscrisuri, acesta fiind un element de temeinicie și nu de legalitate a hotărârii.

În plus, tot legat de încuviințarea probei cu înscrisuri, constată că instanța de apel nu a procedat la respingerea apelului pentru lipsa dovezilor concludente, nu și-a motivat hotărârea pe lipsa acestei probe, pentru a se vorbi despre încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil prin punerea părții în imposibilitatea de a se apăra.

În legătură cu proba cu expertiză, instanța supremă subliniază faptul că, deși solicitată prin apel, ea nu a mai fost susținută în fața instanței, fiind manifestă lipsa de stăruință a părții în administrarea probatoriului.

În consecință, această critică urmează a fi înlăturată.

A patra critică vizează încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 99 din 2 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal și a deciziei nr. 777 din 1 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2012.

Critica este nefondată.

Preliminar, se cuvine subliniat faptul că recurenta-pârâtă invocă în realitate încălcarea puterii de lucru judecat a celor două hotărâri, pronunțate în materia contenciosului fiscal, în conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., neexistând între litigiul de față și cel în materia contenciosului fiscal tripla identitate de părți, obiect și cauză prevăzută de alin. (1) al aceluiași articol, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Examinând considerentele deciziei pronunțate de instanța de recurs, Înalta Curte constată că nu există nicio încălcare a efectelor lucrului judecat în cauza respectivă, întrucât instanța practică dihotomia reținută în precedent în analiza celei de a doua critici, referitoare la titularul obligației de a plăti impozit și la titularul obligației de calcul, colectare și virare a impozitului, semnificative sub acest aspect fiind considerentele în care instanța de recurs reține următoarele:

"Contrar susținerilor recurentei-reclamante, dispozițiile art. 67 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborate cu prevederile pct. 144 in. 3 din H.G. nr. 44/2004, reglementează operațiunile tehnice de calcul, reținere și virare a impozitului și nu se referă la obligația de plată a impozitului de către persoana juridică, context în care, obligația instituită în sarcina societății recurente prin dispozițiile legale menționate, nu este afectată de modalitatea de recuperare la foștii asociați a sumei care ar fi fost virată".

În alte cuvinte, instanțele de contencios fiscal rețin în sarcina intimatei-recurente doar o obligație legală tehnică, de calcul, reținere și virare a impozitului, care nu implică și calitatea societății de titular al obligației de a plăti impozitul de vreme ce se face trimitere la posibilitatea pe care aceasta o are de a recupera sumele virate de la foștii asociați. Aceasta este dezlegarea dată de instanța de apel, cu respectarea întocmai a puterii lucrului judecat și a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Ultima critică face trimitere la toate apărările, probele, aspectele invocate în fața instanțelor de fond, însă stilul imprecis, ambiguu în care este argumentată critica o lipsește de substanță, făcând posibilă doar identificarea criticii întemeiate pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată cu depășirea termenului de recurs și care în plus nu poate fi analizată, întrucât este invocată omisso medio, nefiind formulată în fața instanței de apel.

Considerentele care premerg au fundamentat convingerea instanței supreme că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum au fost precizate de parte sau calificate de instanță, de aceea recursul urmează a fi respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În baza dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată către intimata-reclamantă la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. x din 4 iunie 2019, aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1075/2017 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. să achite intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. suma de 8.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2019.