ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 144/2020

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2020

Deliberând asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea, astfel cum a fost modificată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la data de 9 aprilie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunțată să stabilească drepturile ce i se cuvin în calitate de asociat retras din societatea pârâtă raportat la momentul retragerii din societate, precum și să fie obligată pârâta la plata acestor sume, motivat de faptul că prin hotărârea nr. 1 din 22 aprilie 2013 a adunării generale a asociaților societății s-a decis retragerea sa din societate, drepturile sale urmând a fi stabilite după evaluarea patrimoniului societar, ulterior acestui moment nemaifiind efectuate demersuri de către pârâtă pentru cuantificarea drepturilor ce i se cuvin. Reclamanta a mai solicitat încuviințarea executării provizorii a sentinței.

Prin sentința nr. 1/2017, pronunțată în data de 3 ianuarie 2017, instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei, a stabilit valoarea drepturilor acesteia, în calitate de asociat retras din societate, la suma de 625.099,36 RON; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei stabilite, precum și capătul de cerere privind executarea provizorie a sentinței. Reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanța a dat eficiență concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză în ce privește cuantumul sumelor datorate de pârâtă reclamantei; a apreciat existența termenului suspensiv pentru executarea obligației de plată față cele statuate în hotărârea nr. 1 din 22 aprilie 2013, precum și aplicarea prevederilor art. 1414 C. civ. cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata drepturilor stabilite, precum și neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 449 alin. (1) C. proc. civ. pentru cererea de încuviințare a executării provizorii.

Împotriva sentinței de fond au declarat apel ambele părți, dosarul fiind înregistrat în vederea soluționării căilor de atac pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Reclamanta A. a criticat sentința de fond sub aspectul dezlegării date tuturor capetelor de cerere, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și completată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat critici cu privire la respingerea excepției de prematuritate invocată în raport de capătul de cerere privind plata dreptului pretins și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată.

Prin decizia nr. 362/A-C pronunțată la data de 23 mai 2018 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelurile declarate de reclamantă și pârâtă; a schimbat în parte sentința în sensul că a stabilit valoarea drepturilor părților sociale ale reclamantei urmare a retragerii din societate la suma de 781.374,2 RON; a admis excepția de prematuritate invocată de pârâtă și a respins în consecință cererea de plată formulată de reclamantă; a stabilit cheltuielile de judecată datorate de pârâtă la instanța de fond la suma de 13.105 RON, în loc de 23.105 RON; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

În considerentele deciziei s-a reținut temeinicia și legalitatea sentinței de fond din perspectiva raportului de expertiză ce a fost validat, fiind reținută, însă critica reclamantei referitoare la greșita stabilire a întinderii drepturilor ce i se cuvin ca urmare a retragerii din societate; în consecință, sub acest aspect a fost apreciată ca fiind întemeiată calea de atac promovată de reclamantă, instanța de apel stabilit cuantumul legal al acestor drepturi.

Instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate și criticile pârâtei referitoare la soluția dată excepției de prematuritate a capătului de cerere vizând plata dreptului pretins. Reținând incidența dispozițiilor art. 1413 C. civ., prin raportare și la cele dispuse prin hotărârea ce a decis retragerea reclamantei din societate, instanța de apel a apreciat că în speță a fost instituit un termen suspensiv în favoarea debitoarei - pârâtă în cauză. Instanța a înlăturat apărările reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 1.417, 1.418 C. civ., apreciind că cele două texte legale nu sunt aplicabile, nefiind dovedite nici condițiile impuse de art. 1.4137 C. civ. pentru a interveni decăderea din termen, nici cele impuse de art. 1.418 C. civ., pentru a intervenii exigibilitatea ca urmare a renunțării debitoarei la beneficiul termenului. Față de cele reținute, instanța de apel a apreciat că formularea cererii de chemare în judecată anterior exigibilității obligației determina admiterea excepției de prematuritate invocată de pârâtă în raport de cererea de plată a reclamantei. Instanța a mai reținut că împlinirea termenului limită pentru plata dreptului cuvenit reclamantei nu este de natură să înlăture excepția de prematuritate în condițiile în care la data sesizării primei instanțe dreptul invocat nu era exigibil.

A fost apreciată, totodată, ca întemeiată și critica pârâtei privind întinderea obligației de plată a cheltuielilor de judecată, fiind reținut că onorariul pentru expertiza valorificată de instanța de fond a fost achitat de această parte, neputând fi obligată la suportarea cheltuielilor efectuate de reclamantă pentru proba pe care aceasta a solicitat-o.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.R.L. care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate întemeiată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, arătând că instanța devolutivă, admițând apelul părții adverse, nu a analizat apărările pe care le-a formulat și care ar fi condus la respingerea demersului judiciar; a mai susținut că în cadrul apelului apelanta-reclamantă nu a criticat sentința de fond din perspectiva discount-ului de 20%, iar instanța de apel, analizând cauza în virtutea caracterului devolutiv, a valorificat doar susținerile apelantei-reclamante, ignorând apărările proprii. A mai arătat că instanța de apel nu a motivat în drept acordarea către apelanta-reclamantă a discount-ului, în opinia sa simpla menționare a Buletinului informativ nr. 3/2004 al ANEVAR nefiind suficientă.

Din perspectiva criticii de nelegalitate reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material dedusă din faptul că instanța de apel a modificat raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul desemnat de instanță în sensul înlăturării discont-ului de 20% aplicat de acesta. Recurenta-pârâtă face o comparație între cele menționate în raportul de expertiză și considerentele instanței, concluzionând că expertul a aplicat reducerea de 20% din alte considerente decât cele care au fost reținute de instanța de apel. Recurenta-pârâtă mai susține că reducerea de 20% este justificată prin raportare la un contract încheiat de societate cu Ministerul Dezvoltării, suma din acest contract fiind inclusă în calculul drepturilor ce i se cuvin părții adverse; sub acest aspect se susține că partea adversă, deși era director de proiect în acel contract, a anunțat că dorește să iasă din societate cu numai o lună înainte de îndeplinirea unor obligații de plată rezultând din contractul încheiat cu ministerul, fiind evidentă intenția de a profita de profitul ce urma să rezulte din relația contractuală, fără însă a contribui cu sume proprii. Recurenta-pârâtă mai critică decizia de apel din perspectiva art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că instanța mai întâi a reținut că nu se pot identifica reproșurile aduse lucrării de specialitate întocmite în cauză, pentru ca ulterior să analizeze obiecțiunile formulate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată, apreciind caracterul nefondat al criticilor formulate, cu următoarele apărări: a arătat că instanța de apel a analizat toate susținerile formulate în cauză de ambele părți, că prin motivele de apel a criticat reducerea sumei ce i se cuvine prin aplicarea reducerii de 20%, că cele invocate de recurenta-pârâtă sub motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu constituie veritabile critici de nelegalitate, ci determină o evaluare a probatoriului administrat în cauză; suplimentar a argumentat necesitatea înlăturării discount-ului de 20%, aplicat de prima instanță și acordat în apel.

Intimata-reclamantă a formulat, o dată cu întâmpinarea, și recurs incident, solicitând admiterea demersului judiciar, casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel sub următoarele aspecte:

A susținut că decizia de apel este nemotivată, instanța neargumentând de ce a reținut concluziile unui anumit raport de expertiză în detrimentul altui raport, apreciind ca superficială motivarea instanței. A invocat caracterul nemotivat al deciziei și din perspectiva admiterii excepției de prematuritate invocată de partea adversă, apreciind ca fiind superficială motivarea instanței raportat la apărarea sa în sensul că la momentul soluționării căii devolutive de atac termenul suspensiv de 5 ani era împlinit. În legătură cu admiterea excepției de prematuritate, recurenta-reclamantă a mai susținut și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1413, 1417 și 1418 C. civ., apreciind că sintagma "suma va fi plătită asociatei retrase nu mai devreme de 3 ani de la data semnării actului de retragere și nu mai târziu de 5 ani de la aceeași dată" trebuie interpretată în sensul că primul termen este stabilit în favoarea debitoarei, iar cel de-al doilea - în favoarea creditoarei. A susținut, totodată, și decăderea recurentei-pârâte din beneficiul termenului, în raport de modul de formulare a conținutului hotărârii AGA și de comportamentul aceleiași părți pe parcursul procesului.

Recurenta-reclamantă criticat decizia de apel și sub aspectul greșitei aplicări a dispoziției art. 338 C. proc. civ., raportat la considerentele instanței cu privire la necesitatea efectuării celui de-al doilea raport de expertiză, precum și raportat la motivarea lacunară în baza căreia a fost înlăturat acesta, fără a analiza susținerile făcute în cauză. A susținut, comparativ, lucrarea superioară tehnic a celui de-al doilea expert față de prima lucrare.

Ultima critică a recurentei-reclamante a vizat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând aplicarea greșită a art. 451 alin. (1) și (2) C. proc. civ., precum și a art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. A apreciat nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul diminuării cheltuielilor de judecată cu suma achitată pentru efectuarea celui de-al doilea raport de expertiză și sub aspectul considerentelor care au justificat menținerea dispoziției primei instanțe de reducere a onorariului de avocat.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul-incident solicitând respingerea acestuia ca nefondat, arătând următoarele: criticile vizând nemotivarea deciziei de apel sub aspectul dispoziției de efectuare a unei noi expertize nu au legătură cu această decizie, partea reluând cele consemnate de prima instanță în încheierea în care s-a dispus cu privire la expertiză; cele privind valorificarea unei expertize în detrimentul alteia au fost criticate și în recursul propriu; cele vizând natura termenelor stabilite prin hotărârea AGA a societății; în sfârșit se apreciază legalitatea deciziei de apel sub aspectul modului în care instanța a statuat asupra cheltuielilor de judecată.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, ce a fost comunicat părților conform dispozițiilor din încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2019. În ședința din data de 13 iunie 2019 au fost admise în principiu ambele recursuri, fiind stabilit termen pentru judecata pe fond a acestora, cu citarea părților, la data de 21 noiembrie 2019.

La data de 21 noiembrie 2019 recurenta-pârâtă a solicitat amânarea cauzei în vederea introducerii în cauză a societății B. S.R.L., motivat de faptul că a fost preluată prin procedura de fuziune prin absorbție de către societate ce se solicită a fi introdusă în cauză. La același termen de judecată, Înalta Curte a dispus amânarea cauzei și citarea noii societăți rezultate din procedura de fuziune prin absorbție în calitate de recurentă-pârâtă.

Față de cele învederate, Înalta Curte a stabilit cadrul procesual prin reținerea noii denumiri a recurentei-pârâte, respectiv B..

Analizând legalitatea deciziei de apel, raportat la criticile formulate și la apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica vizând nemotivarea deciziei de apel nu poate fi reținută. Se observă sub acest aspect că în calea devolutivă de apel recurenta-reclamantă a formulat critici consistente cu privire la întinderea drepturilor sale ca urmare a retragerii din societate, apreciind că se impunea acordarea acestor drepturi conform unui al doilea raport de expertiză, iar nu conform primului raport de expertiză. Răspunzând acestor critici, recurenta-pârâtă a susținut caracterul lacunar al expertizei agreate de partea adversă, precum și evaluarea lipsită de criterii obiective efectuată de acel expert. Or, instanța de apel, având în vedere cele susținute de ambele părți, a concluzionat prin considerente comune cu privire la legalitatea și temeinicia sentinței de fond din perspectiva reținerii primului raport de expertiză efectuat în cauză. În consecință, nu se poate reține o lipsă de motivare în decizia de apel, câtă vreme instanța prin raționamentul expus a răspuns apărărilor formulate de recurenta-pârâtă, reținând corecta valorificare a primei expertize efectuate în cauză.

Se observă, totodată, că critica recurentei-pârâte cu privire la pretinsa neanalizare de către instanța de apel a apărărilor formulate în fața acesteia este una generală, partea neindicând acele apărări ignorate sau neanalizate de instanța devolutivă.

Este înlăturată și critica referitoare la o pretinsă depășire a limitelor de investire a instanței de apel, prin analizare de către aceasta a discount-ului aplicat de expertul a cărui lucrare a fost valorificată în prima instanță. Se reține că prin criticile invocate de recurenta-reclamantă s-a contestat suma acordată în fond, prin raportare la cel dea-l doilea raport de expertiză în cadrul căruia nu mai era menționat discount-ul disputat. Se reține, totodată, că prin apărările sale, recurenta-pârâtă a criticat raportul preferat de partea adversă inclusiv din perspectiva acestui discount. În consecință, în mod legal instanța de apel a apreciat că este investită cu analizarea modalității în care au fost stabilite drepturile cuvenite asociatului retras, față de susținerile celor două părți. Și din acest punct de vedere se reține caracterul nefondat al criticii recurentei-pârâte care a susținut neanalizarea apărărilor sale, fără să individualizeze acele apărări care ar fi condus la un alt raționament al instanței de apel.

Nu poate fi reținută nici critica privind nemotivarea deciziei de apel sub aspectul neindicării temeiului de drept în baza căruia a fost înlăturat discount-ul de 20% aplicat de expertul a cărui lucrare a fost ratificată de instanță. Se apreciază legalitatea deciziei de apel care a apreciat asupra incidenței modalității de evaluare edictate de experți în domeniu, având în vedere că scopul elaborării acestora este cel de a uniformiza modalitatea de evaluare a activelor societăților în litigii cu obiecte similare.

Sub un alt aspect, se reține că scopul efectuării lucrării de specialitate a fost acela al evaluării activelor societății în vederea stabilirii drepturilor cuvenite asociatului retras. În vederea stabilirii legale a acestor drepturi, instanța poate prin raportare la normele legale să aprecieze asupra unor considerații ale expertului desemnat, înlăturându-le sau corectându-le în măsura în care nu corespund exigențelor legale.

Criticile dezvoltate de recurenta-pârâtă în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate având în vedere că nu se identifică dispozițiile de drept material care au fost încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel. Se observă că recurenta-pârâtă susține critica formulată prin analiza modului în care instanța de apel a valorificat și apreciat probele administrate în cauză; de asemenea, invocă aspecte ce țin de situația de fapt, de raporturile dintre părți, de contextul în care s-a realizat ieșirea din societate a recurentei-reclamante, de atitudinea procesuală a aceleiași părți. Or, toate aceste aspecte nu pot constitui critici care să atragă nelegalitatea deciziei de apel, ele neputând fi analizate de Înalta Curte, a cărei analiză este limitată, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este necesar, prealabil analizării criticilor formulate de parte, să se stabilească limitele în care funcționează instituția recursului incident.

Din această perspectivă se apreciază că dispozițiile art. 491 alin. (1) și art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul că obiectul recursului incident nu poate privi o parte din hotărârea instanței de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, prin raportare una din condițiile esențiale ale acțiunii civile dedusă din art. 29 și 33 C. proc. civ., respectiv aceea a justificării unui interes.

Doar astfel se poate realiza respectarea dispozițiilor art. 457 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, precum și a art. 460 C. proc. civ. ce reglementează unicitatea căii de atac.

Din această perspectivă, promovarea căii de atac trebuie analizată prin raportare la interesul părții de a acționa în sensul contestării hotărârii care, în opinia acesteia, îl prejudiciază. Concret, trebuie verificată condiția interesului părții de promovare a căii de atac având în vedere modul de soluționare a cauzei în sensul verificării existenței unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual. În consecință, în funcție de cele dispuse prin hotărârea supusă căilor de atac, raportat și la pretenția dedusă judecății, se analizează condiția interesului în susținerea demersului judiciar, din perspectiva posibilității de promovare a căilor de atac prevăzute de lege, respectiv calea de atac principală ori cea incidentală. Nu poate fi apreciat că o parte are la dispoziție, în baza aceluiași interes determinat, legitim, personal, născut și actual, două căi de atac, atât calea de atac principală - ce trebuie formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii atacabile, cât și cea incidentală - ce poate fi formulată ulterior împlinirii termenului de declarare a căii de atac principale. O asemenea concluzie ar determina un regim de favoare pentru parte din proces care, pentru aceleași pretenții și justificând același interes, ar avea posibilitatea promovării unei căi de atac peste termenul general prevăzut de lege. De asemenea, ar conduce la o suprapunere a sferei de aplicare a celor două forme de exercitare a căii de atac, aspect inadmisibil în condițiile în care legiuitorul a imprimat principiul exercitării unice a unei căi de atac.

În consecință, sfera de aplicare a căii de atac incidentale este distinctă de cea a căii de atac principale, regimul distinct fiind determinat de îndeplinirea condiției interesului în susținerea demersului judiciar.

Având în vedere că interesul, ca o condiție de exercitare a acțiunii civile, în toate formele de manifestare și toate fazele procesuale, trebuie să îndeplinească cerințele astfel cum sunt reglementate în dispozițiile art. 33 C. proc. civ., nu se poate reține exercitarea căii de atac incidentale are un caracter total independent de calea de atac principală declarată în cauză, ci prima trebuie exercitată doar în situația în care criticile din calea principală de atac determină pentru partea adversă un interes de a acționa neactual și nenăscut la data pronunțării hotărârii atacabile.

Concluzia prezentată rezultă cu pregnanță și din modul de redactare al alin. (2) al articolului 472 din C. proc. civ., conform căruia dacă apelatul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efect. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să ofere unei părți din proces posibilitate contestării hotărârii pronunțate în cauză fie pe calea principală de atac, fie pe calea incidentală, nu ar fi reglementat raportul dintre cele două căi de atac astfel cum rezultă din dispoziția legală citată. În măsura în care ar fi fost acreditată ideea că intimatul ar putea contesta pe calea incidentală alte aspecte decât cele dezvoltate în calea principală de atac, soluționarea celei de-a doua pe considerente care fac inutilă cercetarea pe fond a cauzei (tardivitate, inadmisibilitate, nulitate, etc.) nu ar avea influență asupra soluționării căii incidentale, întrucât aceasta ar viza, așa cum s-a menționat, aspecte ce nu țin de calea principală de atac. În aceste condiții, soluționarea căii principale de atac pe cale excepție nu ar putea impieta asupra soluționării pe fond a căii incidentale, întrucât aceasta ar viza alte aspecte ale hotărârii atacate și, deci, nu ar avea logică juridică să depindă de calea principală de atac.

Deci, soluția adoptată legislativ de rămânere fără efect a căii incidentale în cazul soluționării căii principale de atac pe considerente care nu conduc la cercetarea fondului nu poate fi aplicată decât în măsura în care calea incidentală conține critici de natură să conducă la schimbarea hotărârii atacate, dar care sunt legate de criticile din calea principală de atac.

De altfel, raționamentul rezultă și din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 280 din 26 aprilie 2018 prin care s-a statuat că "apelul incident nu reprezintă o instituție procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelație cu apelul principal formulat în cauză".

Plecând de la aceste considerații, care sunt aplicabile și în cazul recursului incident, având în vedere că reglementarea căii incidentale se regăsește doar în capitolul vizând apelul, instanța supremă va proceda la analiza acelor critici din recursul incident al recurentei-reclamante care justifică un interes corelat cu criticile recurentei-pârâte din recursul principal.

Din această perspectivă, nu vor fi analizate criticile recurentei-reclamante vizând excepția de prematuritate, admisă de instanța de apel, cele vizând natura termenelor stabilite prin hotărârea adunării generale a asociaților prin care s-a aprobat retragerea din societate, cele vizând împlinirea termenului stabilit pentru plata drepturilor cuvenite în urma retragerii, precum și cele vizând întinderea cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de apel, subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Toate aceste critici nu pot fi primite pe calea recursului incident, fiind reținut că interesul recurentei-reclamante de a le contesta pe cale recursului s-a născut de la momentul comunicării deciziei de apel, partea nejustificând un interes survenit ulterior ca urmare a căii extraordinare de atac promovate de recurenta-pârâtă.

În consecință se va proceda doar la analiza criticii referitoare la caracterul pretins lacunar al deciziei de apel, din perspectiva nemotivării suficiente a valorificării concluziilor unui raport de expertiză, critică încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Doar în ce privește această critică se reține existența interesului survenit al recurentei-reclamante de a declara calea incidentală de atac, față de criticile recurentei-pârâte care tind la reducerea sumei astfel cum a fost stabilită de instanța de apel.

Sub acest aspect, așa cum s-a menționat în analiza recursului recurentei-pârâte, instanța supremă reține motivarea corespunzătoare din partea instanței de apel în ce privește expertiza valorificată pentru fundamentarea soluției adoptate. Nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 338 C. proc. civ., în mod legal instanța de apel apreciind că efectuare celei de-a doua lucrări de specialitate nu a precedat unei dispoziții de anulare a primei expertize pentru a fi sub incidența dispoziției legale invocate de recurenta-reclamantă. Se observă că diferența dintre cele două lucrări de specialitate se rezumă la modalitatea de evaluare a activelor imobilizate. Or, din această perspectivă, fiind în prezența a două lucrări prin care se folosesc metode diferite de evaluare, instanța este cea care, aplicând legea, dispune cu privire la metoda care corespunde scopului evaluării și obiectului cauzei deduse judecății.

Instanța supremă reține că restul criticilor recurentei-reclamante, subsumate susținerii motivării necorespunzătoare a deciziei de apel, constituie aprecieri asupra modalității în care a fost întocmită lucrarea de specialitate valorificată în cadrul apelului. Se observă că aceste critici au fost încadrate de recurenta-reclamantă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Însă, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., obiectul recursului este reprezentat de examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru a se determina a reevaluare a probatoriului din perspectiva modalității în care s-a efectuat lucrarea de specialitate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 362/A-C din 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2020.