Decizia nr. 1275/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial la Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 191.218,74 de RON, TVA inclus, reprezentând venituri din închirierea spațiilor din incinta imobilului cu destinație de incubator de afaceri, imobil proprietate publică, la care se adaugă majorări și penalități până la data plății integrale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, art. 731 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 173 - 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 1 alin. (8) și următoarele din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 192 și următoarele C. proc. civ. La 23 mai 2016, pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să stabilească faptul că obligația de plată a societății pârâte față de reclamantă este în cota de 50% din contravaloarea chiriilor încasate de societatea pârâtă în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014, și anume suma totală de 47.014,95 RON. Reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș a depus la dosar întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea acesteia, iar pe cale de excepție a invocat lipsa calității procesuale pasive a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, în condițiile art. 40 din C. proc. civ., raportat la faptul că această parte nu este titularul dreptului de administrare privind imobilul cu destinație de incubator de afaceri. Pârâta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar la data de 21 septembrie 2016 o precizare a cererii reconvenționale, prin care, față de apărările A.J.O.F.M. Timiș de la pct. I al întâmpinării la cererea reconvențională depusă la 10 iunie 2016 la dosar, a învederat instanței că înțelege să cheme în judecată, ca pârâtă în cadrul cererii reconvenționale, alături de prima pârâtă, și pe Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). Prin urmare, pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței să stabilească că obligația sa de plată față de reclamanta A.J.O.F.M. Timiș și de pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă este în cotă de 50% din contravaloarea chiriilor încasate de societatea pârâtă în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014, și anume suma totală de 47.014,95 RON.

Prin încheierea de ședință din 21 septembrie 2016 Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea secției a II-a civile a Tribunalului Timiș. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civile a Tribunalului Timiș sub nr. x/2016* la 19 octombrie 2016. Prin încheierea din 21 martie 2017, în temeiul art. 132 alin. (3) și art. 136 alin. (1) C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței funcționale a secției a II-a Civile a Tribunalului Timiș, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat cauza spre soluționare Curții de Apel Timișoara, suspendând judecarea litigiului până la soluționarea conflictului negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 16/CC/PI din 10 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost stabilită competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă. Cauza a fost reînregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Tribunalului Timiș la 22 aprilie 2017, sub nr. x/2016**. Prin sentința civilă nr. 514/PI din 14 mai 2018, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele de bani scadente anterior datei de 22 martie 2013, cu consecința că a fost respinsă cererea de chemare în judecată pentru sumele de bani scadente anterior acestei date, ca fiind prescrisă. Au fost respinse excepțiile lipsei de obiect, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AJOFM Timiș, autorității de lucru judecat și inadmisibilității cererii reconvenționale. Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta Agenția Județeană pentru Ocupare Forței de Muncă și cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, având ca obiect pretenții. S-a constatat că reclamanta are obligația de plată către pârâtă a unei cote de 50% din contravaloarea chiriilor încasate în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014 și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut pe fondul cauzei că între reclamantă și pârâta S.C. A. S.R.L. s-a încheiat contractul nr. x/18.04.2007, demersuri ce au fost comunicate și aprobate de către ANOFM și că la art. II pct. 3 se prevede că au prioritate firmele înființate de către personal disponibilizat MAPN, din grupul țintă, permițându-se și accesul unor firme terțe, dacă nu sunt solicitări din partea grupului țintă sau dacă există spațiu disponibil. Totodată, s-a constatat că la art. V pct. 2 se impune în sarcina reclamantei, în calitate de autoritate contractantă, de a institui o comisie de coordonare a activității incubatorului, iar la dosarul cauzei nu a fost depus niciun raport al acestei comisii sau alt înscris din care să rezulte că a existat o firmă din grupul țintă care să fi solicitat spațiu de închiriat și să fi fost refuzată, deoarece nu ar exista spațiu ca urmare a ocupării acestuia de o formă terță. Prin urmare, a rezultat că părțile nu au reglementat relațiile comerciale dintre ele, referitoare la veniturile încasate de pârâtă ca urmare a închirierii unor spații din incubator unor firme terțe grupului țintă. Fiind vorba despre contracte de închiriere a unor bunuri proprietate publică, prima instanță a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, însă cum titularul dreptului de administrare al incubatorului este pârâta, față de obiectul contractului descris la art. II, s-a reținut că la stabilirea acestui procent trebuie să se țină cont de cheltuielile efectuate de pârâtă cu spațiul în litigiu, respectiv cheltuieli de intabulare, reparații, conservare, asigurare plată impozite, amenajare, cu salariile etc. Prima instanță a constatat că aceste cheltuieli sunt în cuantum de 1.914.691,85 RON cu TVA - pentru perioada 2007-2017, că suma totală a chiriilor încasate între 22 martie 2013 și până la încetarea contractelor de închiriere este de 99.011,62 RON cu TVA. Totodată, s-a reținut că cererea reconvențională este întemeiată stabilind o cotă de 50% din venituri ca revenind pârâtei motiv pentru care a admis-o în limitele arătate, adică suma de 49.505,81 RON, cu TVA. Prin încheierea din 14 iunie 2018, pronunțată în același dosar, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 514/NPI/14.05.2018 cu privire la mențiunile din dispozitiv referitoare la cheltuielile de judecată, în sensul obligării reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 6700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă s-au respins apelurile declarate de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București, împotriva acestei sentințe. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în raport cu soluția pronunțată de către prima instanță, pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București nu justifică un interes în promovarea căii de atac. În acest sens, s-a constatat că prin sentința civilă nr. 514/PI/14.05.2018 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, s-a admis cererea reconvențională, exclusiv la reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, iar soluția de respingere împotriva pârâtaei Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București nu atrage obligarea acesteia la îndeplinirea niciunei dispoziții. S-a mai reținut că Tribunalul Timiș nu a admis acțiunea în forma precizată, dispozitivul sentinței civile nr. 514/PI/14.05.2018 nu o vizează și pe pârâta reconvențională Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), ca urmare, aceasta nu dovedește interesul în promovarea apelului. Instanța de apel a subliniat că interesul trebuie să fie unul direct, personal și efectiv, în demersul părții, însă apelanta-pârâtă nu dovedește interesul practic și vreun eventual câștig în ipoteza admiterii apelului, având în vedere că toate argumentele sunt formulate, de fapt, în sprijinul susținerilor apelantei-reclamante AJOFM Timiș, nu în interes propriu, motiv pentru care apelul a fost respins. Cu privire la apelul declarat de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, instanța de apel a reținut că și în materie de prescripție extinctivă se va aplica legislația de drept comun, respectiv art. 3 din Legea nr. 167/1958, în vigoare la data încheierii contractului dedus judecății. Totodată, s-a constatat că actele emise de Curtea de Conturi nu sunt acte de întrerupere sau de suspendare a prescripției, astfel că în mod legal prima instanță a admis excepția prescripției. În privința sumei indicate de reclamantă, aferentă chiriilor încasate în perioada anterioară datei de 22 martie 2013 respectiv 3 ani anteriori depunerii acțiunii, 22.03.2016, s-a reținut că a operat prescripția extinctivă. În ceea ce privește motivele de apel formulate pe fondul cauzei, s-a reținut că prin decizia Curții de Conturi nu se stabilește în sarcina AJOFM Timiș obligația de a recupera întreaga sumă reprezentând chirii încasate de intimata-pârâtă, ci exclusiv efectuarea demersurilor și luarea măsurilor cu privire la veniturile obținute în urma încheierii de contracte de închiriere cu clienții care nu fac parte din grupul țintă. Astfel, contrar susținerilor apelantei, decizia Curții de Conturi nu reprezintă un titlu executoriu cu privire la plata sau restituirea unor sume încasate cu titlu de chirie, ci este un act administrativ care stabilește în sarcina apelantei AJOFM o obligație de diligență - aceea de a întreprinde demersurile care se impun și pentru perioada de timp neprescrisă, deci, în ceea ce o privește pe aceasta, obligațiile nu sunt opozabile și intimatei. S-a subliniat că prima instanță nu a dat mai mult decât s-a cerut prin constatarea faptului că, față de raportul de cheltuieli-venituri, cererea reconvențională este întemeiată și prin stabilirea unei cote de 50% din venituri ca revenind reclamantei pârâte reconvențional, adică a sumei de 49.505,81 RON, cu TVA. Stabilirea acestei sume este raportată la dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora, în cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20 - 50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului Județean, a Consiliului General al Municipiului București sau a Consiliului Local prin care s-a aprobat închirierea, fiind justificată acordarea procentului de 50% în favoarea intimatei, în calitate de administrator al incubatorului. Pentru a stabili astfel, instanța a avut în vedere și cheltuielile efectuate cu administrarea, iar stabilirea unui procent inferior celui de 50% ar conduce la situația în care societatea nu numai că nu ar realiza vreun profit din această activitate în această perioadă de timp, dar ar fi într-o pierdere evidentă. S-a mai constatat că este fără suport și susținerea apelantei AJOFM potrivit căreia, prin stabilirea procentului de 50% de către instanță, aceasta și-ar fi depășit competența, încălcând principiul separației puterilor în stat, câtă vreme apelanta nu a depus anterior nicio diligență în acest sens, dar și față de faptul că aprecierea instanței este în deplină concordanță cu prevederile cuprinse în art. 16 al Legii nr. 213/1998.

La 22 ianuarie 2019, respectiv la 8 februarie 2019, reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș și pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei civile atacate, având în vedere că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și, pe cale de consecință, în rejudecare, a solicitat să se constate legalitatea și temeinicia petitelor sale și să se respingă pretențiile formulate de către pârâta S.C. A. S.R.L. În opinia recurentei-reclamante, în mod eronat instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune reprezentând sumele de bani datorate de către S.C. A. S.R.L. anterior datei de 22 martie 2013, acest debit fiind constatat prin decizia Camerei de Conturi, motiv pentru care, ținând seama de natura juridică a deciziei, care reprezintă titlu executoriu în ceea ce privește constatarea debitului, termenul de prescripție extinctivă curge de la data comunicării deciziei. De asemenea, s-a mai arătat că prin demersurile inițiate, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș nu a solicitat constatarea debitului, ci obligarea debitorului la plată, întrucât acesta nu și-a îndeplinit benevol obligația derivând prin decizia Curții de Conturi, fapt pentru care prescripția dreptului de a solicita obligarea debitorului la plată începe să curgă, în opinia recurentei-reclamante, de la data rămânerii definitive a deciziei Camerei de Conturi. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, s-a subliniat că prin decizia instanței de apel s-a dispus, cu autoritate de lucru judecat, ca S.C. A. S.R.L. să fie obligată să restituie integral sumele încasate cu titlu de chirie de la acele firme incubate care nu fac parte din grupul-țintă. Având în vedere dispozițiile Curții de Conturi privind reformularea măsurii contestate, recurenta-reclamantă a aplicat termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani, solicitând restituirea sumelor pe o perioadă de 3 ani anterior constatării Curții de Conturi. Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a solicitat instanței supreme să constate că instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic, a acordat mai mult decât s-a cerut, depășind limitele învestirii sale, întrucât prin acțiunea reconvenționala formulată, S.C. A. S.R.L. a solicitat dreptul de a reține 50% din sumele încasate. Aceste sume au fost încasate de către S.C. A. S.R.L. în temeiul unor contracte de închiriere cu diferite firme, A.J.O.F.M. Timiș neavând calitatea de parte contractuală, fapt pentru care, nefiind locator, nu a încasat nicio sumă cu titlu de chirie de la acele entități care aveau calitatea de locatari. Prin urmare, s-a solicitat constatarea faptului că sumele încasate de către S.C. A. S.R.L. nu au fost utilizate pentru amenajarea spațiului în care și-a desfășurat activitatea, nefiind alocate sume pentru îmbunătățirea acestui imobil și creșterea valorii sale, iar, la părăsirea imobilului, S.C. A. S.R.L. s-a asigurat ca toate aceste îmbunătățiri să fie complet nefuncționale. Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare a solicitat admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței civile nr. 514/PI din 14 mai 2018, pronunțata de Tribunalul Timiș, secția a II-a Civila, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea civilă pronunțată de aceeași instanța la 14 iunie 2018, în sensul respingerii cererii reconvenționale astfel cum a fost precizată. Astfel, s-a învederat că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor legale incidente în materia sistemului asigurărilor pentru șomaj și a stimulării ocupării forței de muncă. Recurenta-pârâtă a precizat că în cauză nu se poate reține ca A.N.O.F.M. nu justifică un interes în promovarea căii de atac, având în vedere că sumele reținute prin decizia nr. 29 din 4 aprilie 2014, emisă de Camera de Conturi a județului Timiș a fi încasate de pârâta S.C. A. S.R.L. din contracte de închiriere constatate a fi fost încheiate cu clienți care nu fac parte din grupul-țintă constituie prejudiciu la bugetul asigurărilor pentru șomaj, administrat potrivit legii de către A.N.O.F.M. și care se impun a fi recuperate, astfel cum s-a dispus de către Curtea de Conturi, în vederea asigurării reîntregirii veniturilor acestui buget. O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului de nelegalitate invocat în cererea de apel, prin care s-a argumentat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, astfel cum se aflau în vigoare la data încheierii contractului. În acest sens, s-a învederat că sumele încasate din închirierea sau din concesionarea bunurilor proprietate publică se fac, după caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, avut în vedere de prima instanță, în cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20-50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului Județean, a Consiliului General al Municipiului București sau a Consiliului Local prin care s-a aprobat închirierea. Or, în cauză, contractele de închiriere cu firmele incubate au fost încheiate de către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. în executarea contractului, iar nu de titularul dreptului de administrare, aspect ignorat de către instanța de apel.

La 12 aprilie 2019, intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul promovat de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, prin care a invocat excepția nulității acestui recurs, raportat la faptul că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ.. Totodată, s-a învederat că recurenta-reclamantă nu a indicat în cadrul recursului care sunt articolele de lege încălcate de instanța de apel și care este considerentul instanței care contravine acestor dispoziții legale. Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat având în vedere că instanța de apel a răspuns în mod legal tuturor criticilor invocate în apel. La 10 mai 2019, recurenta-reclamantă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției și apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare. Prin rezoluția aflată la dosar, s-a stabilit că recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile au înțeles să nu își exercite acest drept. Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile și a stabilit termen de judecată la 31 martie 2020. Totodată, a prorogat discutarea excepției nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, invocată de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. La termenul din 31 martie 2020, s-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Prin rezoluția din 25 mai 2020, dosarul a fost repus pe rol, fixându-se termen în cauză la 7 iulie 2020.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: 6.1 Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive. În raport cu aceste considerații, se constată că, deși formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs a recurentei-reclamante vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia. În cuprinsul recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit a menținut soluția primei instanțe cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune referitoare la sumele de bani datorate de către S.C. A. S.R.L. anterior datei de 22 martie 2013, acest debit fiind constatat prin decizia Camerei de Conturi, motiv pentru care, recurenta a susținut că termenul de prescripție extinctivă în ceea ce privește constatarea debitului curge de la data comunicării deciziei. Totodată, s-a susținut că în cauză s-a solicitat obligarea debitorului la plată, întrucât acesta nu și-a îndeplinit benevol obligația derivând din decizia Curții de Conturi, din această perspectivă susținându-se că prescripția dreptului de a solicita obligarea debitorului la plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei Camerei de Conturi. În realitate, prin intermediul acestor critici, recurenta-reclamantă contestă modul în care instanța de apel a stabilit și interpretat starea de fapt a litigiului, documentele avute în vedere la stabilirea acestei situații de fapt cu privire la curgerea termenului de prescripție extinctivă prin raportare la curgerea debitului și obligarea debitorului la plată, aspecte care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia. Modul în care au fost construite aceste critici nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse și analizate deoarece vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care verificarea lor din perspectiva motivelor de casare prevăzute expres de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., este exclusă. Situația este identică și în privința criticii privind modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat deoarece, în realitate sunt prezentate chestiuni de fapt și de interpretare a probelor, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs, fiind exclus a fi analizate în cadrul controlului de nelegalitate al deciziei recurate. Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a învederat că sumele încasate de către pârâta S.C. A. S.R.L. nu au fost utilizate pentru amenajarea spațiului în care și-a desfășurat activitatea, nefiind alocate sume pentru îmbunătățirea acestui imobil și creșterea valorii sale, iar, la părăsirea imobilului, S.C. A. S.R.L. s-a asigurat ca toate aceste îmbunătățiri să fie complet nefuncționale. Sub acest aspect, s-a susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale, acordând mai mult decât s-a cerut, deoarece prin cererea reconvențională, pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat dreptul de a reține 50% din sumele încasate. Înalta Curte observă că și în această privință sunt reluate aspecte generice de fond cu privire la care s-a pronunțat Tribunalul Timiș, analizate ulterior de către Curtea de Apel Timișoara, recurenta-reclamantă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș reiterând în realitate prin recurs, aspectele faptice arătate de către aceasta în fața instanței de apel, criticile vizând practic soluția primei instanțe și aspectele de fond care au stat la baza sentinței, menținută prin respingerea apelului. Recurenta-reclamantă și-a încadrat motivele de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din această perspectivă, se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit și care este considerentul instanței care contravine acestor dispoziții legale. Mai mult decât atât, verificând motivele de recurs dezvoltate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că acestea nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În acest context, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.. În consecință, invocare de către recurenta-reclamantă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este doar formală, nefiind invocate veritabile critici de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în dispozițiile legale invocate de parte. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să facă posibilă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și, în consecință, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. 6.2 Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București, Înalta Curte constată că, recurenta-pârâtă a susținut că motivarea instanței de apel potrivit căreia această parte nu justifică un interes în promovarea căii de atac, deoarece admiterea cererii reconvenționale nu atrage obligarea acesteia la îndeplinirea niciunei dispoziții, este nefondat, deoarece prin sentința apelata prima instanță a admis cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, precum și cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București. În ceea ce privește considerentul instanței de apel în sensul că Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București nu justifica un interes în promovarea căii de atac, recurenta-pârâtă a învederat că acest argument este neîntemeiat, instanța de apel pronunțându-se cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materia sistemului asigurărilor pentru șomaj și a stimulării ocupării forței de muncă, având în vedere că Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București este o instituție publică de interes național. Analizând decizia recurată, se observă că instanța de apel a reținut în considerente că, în raport cu soluția pronunțată de către prima instanță, pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București nu justifică un interes în promovarea căii de atac. În acest sens, s-a constatat că prin sentința civilă nr. 514/PI/14.05.2018 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, s-a admis cererea reconvențională, împotriva reclamantei Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, iar soluția de respingere față de pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București nu atrage obligarea acesteia la îndeplinirea niciunei dispoziții. S-a mai reținut că Tribunalul Timiș nu a admis acțiunea în forma precizată, dispozitivul sentinței civile nr. 514/PI/14.05.2018 nu o vizează și pe pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), ca urmare, aceasta nu dovedește interesul în promovarea apelului. Instanța de apel a subliniat că interesul trebuie să fie unul direct, personal și efectiv, în demersul părții, însă apelanta-pârâtă nu dovedește interesul practic și vreun eventual câștig în ipoteza admiterii apelului, având în vedere că toate argumentele sunt formulate, de fapt, în sprijinul susținerilor apelantei-reclamante AJOFM Timiș, nu în interes propriu, motiv pentru care apelul a fost respins. Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București nu și-a întemeiat recursul în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Cu toate acestea, criticile vizând soluționarea greșită a excepției lipsei de interes în promovarea căii de atac a apelului, astfel cum au fost dezvoltate în memoriul de recurs, permit încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza cu prioritate motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva soluționării apelului pârâtei Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București de către instanța de apel, sub acest aspect instanța supremă reținând următoarele: Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., solicitându-se obligarea acesteia la plata sumei de 191.218,74 de RON, reprezentând venituri din închirierea spațiilor din incinta imobilului cu destinație de incubator de afaceri, imobil proprietate publică, la care se adaugă majorări și penalități până la data plății integrale. La 23 mai 2016, pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să stabilească faptul că obligația de plată a societății pârâte față de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș este în cota de 50% din contravaloarea chiriilor încasate de societatea pârâtă în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014, și anume suma totală de 47.014,95 RON. Ulterior, la data de 21 septembrie 2016, pârâta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar o precizare a cererii reconvenționale, prin care a învederat instanței că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârâte în cadrul cererii reconvenționale, alături de prima pârâtă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, și pe Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). Prin urmare, pe cale reconvențională, pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței să stabilească că obligația sa de plată față de reclamanta A.J.O.F.M. Timiș și de pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă este în cotă de 50% din contravaloarea chiriilor încasate de societatea pârâtă în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014, și anume suma totală de 47.014,95 RON. Prin sentința civilă nr. 514/PI din 14 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a Civile s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele de bani scadente anterior date de 22 martie 2013 și, în consecință, s-a respins cererea de chemare în judecată pentru sumele de bani scadente anterior date de 22 martie 2013, ca fiind prescrisă. Au fost respinse excepțiile lipsei de obiect, lipsei calității procesual pasive a pârâtei AJOFM Timiș, a autorității de lucru judecat, precum și excepția inadmisibilității cererii reconvenționale. Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș. A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta Agenția Județeană pentru Ocupare Forței de Muncă Timiș și pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, având ca obiect pretenții. S-a constatat că reclamanta Agenția Județeană pentru Ocupare Forței de Muncă Timiș are obligația de plată către pârâta S.C. A. S.R.L. a unei cote de 50 % din contravaloarea chiriilor încasate în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș și pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București, care au fost respinse prin decizia civilă nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, apelul reclamantei fiind analizat pe fondul cauzei, iar cel al pârâtei sub aspectul lipsei de interes. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București a susținut că în mod greșit instanța de apel a constatat că apelul este lipsit de interes, în condițiile în care cererea reconvențională a fost admisă și în contradictoriu cu pârâta ANOFM București, aceasta justificând prin urmare un interes în formularea căii de atac. Prin urmare, se constată că vătămarea suferită constă în lipsirea unui grad de jurisdicție, raportat la faptul că instanța de apel nu a analizat cererea pârâtei sub aspectul fondului litigiului, ci din perspectiva lipsei de interes, în promovarea căii de atac. Analizând această critică, Înalta Curte constată că este întemeiată, având în vedere că cererea reconvențională a pârâtei S.C. A. S.R.L. a fost formulată în contradictoriu atât cu reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Timiș, cât și cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București, iar soluția primei instanței a fost în sensul admiterii cererii reconvenționale în contradictoriu cu cele două părți. Astfel, contrar celor reținute prin decizia recurată, prima instanță a admis cererea reconvențională formulată și împotriva acestei părți, după cum rezultă explicit din dispozitivul hotărârii primei instanțe, care în considerente mai reține și faptul că ANOFM, în calitate de titular al dreptului de administrare și de ordonator principal de credite a aprobat toate demersurile reclamantei. În aceste condiții, este corectă critica potrivit căreia instanța de apel trebuia să analizeze apelul pârâtei Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București pe fondul cauzei, deoarece prin soluționarea apelului pârâtei ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes, recurenta-pârâtă a fost vătămată în sensul prevăzut de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a fost lipsită de un grad de jurisdicție. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă pe fondul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu mai pot fi analizate în recurs, față de soluția vizând încălcarea regulii de procedură prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acestea urmând a fi examinate de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelului. Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă București împotriva deciziei civile nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o va casa în parte și va trimite cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată a apelului pârâtei. Va fi menținută în rest decizia atacată.