ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5879/2019

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 131/2016 din 01 iulie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondată, acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând hotărârea atacată ca nelegală, pentru următoarele considerente: Principalele motive care au stat la baza pronunțării sentinței atacate constau în aceea că a nu fost făcută dovada faptului că țevile de foraj existente în cele trei containere sunt fabricate în Malaezia, deși în toate actele emise de către intimate se face referire la expedierea din portul Qingdao din China către portul din Malaezia și de aici mai departe către România. Contrar celor reținute în sentința atacată, că simpla analizare a rutei containerelor nu poate certifica originea mărfurilor transportate, trebuie reținut de la bun început faptul că intimatele prezumă ("sigiliile apărând a fi fost aplicate") că mărfurile sunt originare din China, fără a veni în sprijinul susținerilor făcute cu vreo probă de natură a atesta că bunurile importate de societate provin de fapt din China, și nu din Malaezia. Deși în momentul reverificării organele de control au obținut de la linia de transport B. S.R.L. informații privind ruta containerelor, sigiliile aplicate, portul de încărcare al acestora, date privind încărcătura (coletaj, greutate, descriere), nu a rezultat niciun fel de dovadă în sensul fabricării tuburilor din otel sau al unei transformări substanțiale ale acestora, potrivit dispozițiilor Regulamentului CEE nr. 2913/1992 invocat de prima instanța, pe teritoriul chinez, deși a prezentat, atât atașat declarațiilor vamale, dar și în momentul efectuării controlului (reverificarii operațiunilor de import) o documentație de o forță probantă incontestabilă raportat la originea malaeziană a produselor importate, referitoare la aceste acte care au fost emise de către instituțiile abilitate malaeziene, în deplina conformitate cu dispozițiile art. 47 din Regulamentul CE nr. 2454/1993. Dacă se contesta originea produselor astfel cum aceasta a fost declarată și cum de altfel rezultă din înscrisurile oficiale emise chiar de către Camera de Comerț din Malaezia, intimatele ar fi avut îndatorirea, potrivit principiului de drept actori incumbit probatio, să răstoarne prin dovezi de necontestat cele în cauză. Cu riscul de a ne repeta, aducem la cunoștința instanței de control judiciar faptul ca simpla verificare a rutei containerelor nu poate duce la concluzia certa a originii produselor importate. Forța probantă a înscrisurilor OFICIALE prezentate este net superioară supozițiilor intimatelor, acestea ignorând total și nejustificat existența documentației mai-sus expuse, (a se vedea si Adresa x/2014 (19) emisă la data de 09.07.2014 de Camera de Comerț din Malaezia). Mai mult decât atât, prezumția simplă precum că mărfurile importate ar fi originare din China este înlăturată și de Adresa din 01.07.2014 emisă de furnizorul C. Malaezia, care descrie modalitatea de livrare a tuburilor din oțel în cauză (aceste bunuri trebuiau livrate direct unor societăți din Ucraina și Rusia - D. (care este, de altfel si deținătorul licenței si mărcii aplicate pe tuburile de otel), respectiv E.. Un alt argument pe care intimatele îl aduc în susținerea afirmației că bunurile importate ar proveni din China și pe care instanța de fond il preia ca atare, se referă la aplicarea etichetelor inscripționate în limba chineză pe capacele din plastic care au rolul de a proteja capetele tuburilor din plastic. In primul rând, este important de menționat faptul că organele de control nu au efectuat o identificare fizică a tuburilor din oțel importate potrivit Declarațiilor vamale nr. x/04.06.2014 și nr. x/11.06.2014 (doua din cele trei declarații vamale în cauză), astfel că prezumția că și aceste din urmă produse aveau aplicate etichete în limba chineză este total neîntemeiată și se impune a fi înlăturată, intimatele neaducând nicio altă dovadă în acest sens. In al doilea rând, acele capace din plastic nu formează corp comun cu tuburile din oțel (așa cum de altfel rezultă și din planșele foto depuse la dosarul cauzei), ele având rolul exclusiv de a asigura integritatea capetelor produselor pe durata transportului maritim și a depozitării în porturi (a se vedea corespondența purtată cu furnizorul malaezian al bunurilor importate, prin care se comunică motivul pentru care acele capace poartă etichete în limba chineză - naționalitatea agentului economic care le produce efectiv). Din catalogul de produse fabricate de societatea din China rezultă că această firmă produce diverse tipuri de protectori filete pentru tubing si casing, precum si alte produse din plastic, așadar exclusiv accesorii necesare echipamentelor petroliere. Per a contrario, din catalogul de produse fabricate de societatea din Malaezia, reiese că C. produce țevi din oțel folosite la tubajul și forajul sondelor de gaz; mai exact, chiar bunurile importate de S.C. A. S.R.L. In fine, nu in ultimul rând, de reținut este si faptul ca aplicarea unor etichete, indiferent de limba inscripționării acestora, nu se traduce perse in conferirea unei origini (alta decât cea dovedita prin documentația justificativa prezentata de societatea noastră) produselor importate. Un alt aspect omis a fi analizat de către instanța de fond privește împrejurarea că țevile de otel fără sudură au un regim special de circulație (standardizate de F.), că prezumtiva societate din China care ar fi produs țevile nu are standardizare F., însă cea din Malaezia care a vândut țevile către S.C. A. S.R.L. este standardizata F. Abordarea intimatelor față de situația din cauză este în deplină neconcordanță cu practica C.E.D.O. care statuează că autoritățile naționale trebuie să asigure aplicarea normelor cu claritate și coerență rezonabile pentru a se evita posibila insecuritate și incertitudine juridică (art. 82 din Regulamentul CE nr. 450/20082) Mai mult decât atât, potrivit art. 82 alin. (2) §3 din Codul vamal comunitar, debitorul este considerat a fi de bună-credință în cazul în care este în măsură să demonstreze că, pe parcursul perioadei acoperite de operațiunile comerciale în cauză, a făcut dovada diligentei necesare pentru a garanta că toate condițiile privind regimul preferențial au fost întrunite. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că instanța de fond a analizat în mod corect și complet toate probele existente la dosar referitor la situația de fapt și de drept în litigiu, pronunțând o hotărâre temeinică și legală. II. Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019. III. Soluția instanței de recurs Argumente de fapt și de drept relevante Privitor la capacele din plastic a burlanelor de foraj, s-a constatat că reclamanta a depus documente de prezentare a firmei menționate, conform cărora aceasta produce capace de protecție pentru țevi și alte accesorii din plastic . Firma în cauză poartă denumirea G. și adresa x, telefon x. Pe de altă parte, conform unui alt pliant publicitar listat de pe internet de către reclamantă, apare firma G., H. cu sediul în Beiqi Road, Linzi District Zibo Shandong, având numărul de telefon x, denumirea firmei sugerând că are ca obiect de activitate fabricarea de echipament petrolier. În aceste condiții, având în vedere că datele de identificare conduc la concluzia că este vorba de aceeași firmă, susținerea reclamantei că firma menționată este doar un producător de accesorii din plastic apare ca îndoielnică și nu poate fi considerată dovedită. Pe de altă parte, în adresa de relații a firmei I./C. (prima fiind firma producător, iar a două firma de comercializare a produselor primei din data de 18.06.2014 se menționează că firma producătoare a capacelor de la țevi ar fi J., în legătură cu care urmează a se reține că așa cum rezultă din înscrisurile depuse este firma care a încărcat și expediat marfa din portul Qingdao China, la toate cele trei importuri . Firma din Malaezia nu menționează ca producător al capacelor firma G., deși în raport de datele obiective existente, aceasta pare a fi producătorul capacelor burlanelor de oțel, dar această împrejurare însă, nu poate fi în niciun caz apreciată ca un argument în favoarea susținerilor reclamantei că producătorul burlanelor ar fi firma din Malaezia, ci constituie un argument în plus a faptului că mărfurile nu au ca proveniență Malaezia. Concluziile organului vamal asupra originii produselor a avut în vedere mai multe împrejurări stabilite în mod cert pe bază de documente, respectiv documentația vamală, rută transporturi, sigilii aplicate și marcaje aplicate pe marfă, în raport cu care etichetele respective identificate la cel de-al treilea import au constituit o dovadă suplimentară a originii reale a mărfurilor pentru toate cele trei importuri. Cât privește legătura dintre textul etichetelor scris în limba chineză și limbile oficiale ale Malaeziei se reține că limba chineză nu este o limbă oficială a Malaeziei, iar pe de altă parte, limba în care a fost scris textul etichetelor respective deși nu stabilește originea, poate constitui o dovadă în plus a faptului că mărfurile nu provin din Malaezia. În acest context, susținerile reclamantei că etichetele nu au fost aplicate pe țevi, nici pe toate capacele țevilor, că producătorii țevilor sunt diferiți de cei ai capacelor din plastic și că pe o anumită cantitate de țevi erau aplicate capace produse în Republica Moldova, nu prezintă relevanță sub aspect faptic. Reclamanta invocă faptul că simpla investigare a rutei containerelor realizată de Biroul Vamal nu poate anula caracterul certificat al originii mărfurilor probat cu documentele de origine a mărfurilor și infirmă simpla prezumție că marfa ar fi fost produsă în China; însă, acest aspect nu este întemeiat. Condiția necesară pentru ca un anumit produs să fie considerat originar dintr-o anumită țară este ca acesta să fie obținut sau produs în întregime în țara respectivă, ori acolo să fi fost supus ultima dată unei transformări sau prelucrări substanțiale (Reg CEE 2913/1992 art. 23, 24). În legătură cu acest aspect, verificările întreprinse de organul vamal au stabilit că la ambele importuri aplicarea sigiliilor s-a făcut în portul de expediție Qingdao China, că marfa s-a aflat doar în tranzit prin Port Klang Malaezia de unde au fost expediate spre portul Constanța Sud în care au ajuns cu sigiliile intacte. În concluzie, față de aceste împrejurări de fapt rezultă că burlanele de oțel pentru care s-au întocmit cele două declarații vamale nr. x/04.06.2014 și nr. x/11.06.2014 nu au fost produse în Malaezia și nici nu au fost supuse vreunei transformări sau prelucrări în statul respectiv, așa cum se reține în mod argumentat în procesul-verbal de control nr. x/2014 al Biroului Vamal Constanța Sud. Ca atare, investigarea rutei containerelor a dovedit că acestea nu aveau cum să aibă ca origine Malaezia, câtă vreme s-au aflat doar în tranzit prin Port Klang, așa cum dovedesc documentele transportatorului B. S.R.L.. De asemenea, sigilarea containerelor în portul Qingdao China și caracterul intact al sigiliilor la sosirea în portul Constanța Sud dovedește, în conformitate cu uzanțele transportului maritim, identitatea mărfurilor expediate din China cu cele ajunse în portul de destinație din România și că țara de expediție este în realitate China și nu Malaezia. În fine, un alt argument relevant, îl constituie verificarea rutei containerelor până la încărcarea în portul Qingdao China (tracking), în legătură cu care a rezultat că acestea au sosit goale în portul respectiv și acolo au fost încărcate cu marfa care a fost expediată în portul Constanța Sud via - Port Klang Malaezia. Reclamanta invocă o serie de înscrisuri pe care le consideră dovada faptului că mărfurile au ca origine Malaezia, respectiv declarația de conformitate a I. Malaezia, certificatele de origine ale mărfurilor ce au făcut obiectul celor trei importuri (MCCMA x/25.04.2014, MCCMA x/06.05.2014 și MCCMA x/20.05.2014, toate emise de Camera de Comerț Malaezia - dosar) la care se adaugă corespondența cu societățile C. Malaezia și societatea din Ucraina D.. Certificatele de origine MCCMA x/25.04.2014 și MCCMA x/06.05.2014 vizând marfa care a făcut obiectul celor două declarații vamale din cauză sunt emise de Camera de Comerț Malaezia. Fiecare din documente conține în caseta numerotată "10" mențiunea, sub semnătura și ștampila firmei C., că bunurile menționate în certificate au fost produse sau prelucrate în Malaezia, iar în caseta "11" a acelorași documente este conținută certificarea instituției emitente prin mențiunea că pe baza controlului efectuat declarația exportatorului este corectă. Având în vedere că în cazul ambelor certificate de origine, containerele au fost încărcate și sigilate în portul Qingdao China, anterior emiterii certificatelor de origine și că s-au aflat pe teritoriul Malaeziei doar în tranzit, fără a fi desigilate rezultă că în mod cert controlul care ar fi stat la baza certificării nu a putut fi realizat. La împrejurarea de mai sus se adaugă faptul dovedit că marfa la care se referă cele două certificate de origine nu a avut ca origine teritoriul Malaeziei unde s-a aflat doar în tranzit, ci avea ca proveniență China. În aceste condiții, nu se poate reține că cele două certificate îndeplinesc cerința prevăzută la lit. c) a art. 47 a Regulamentului 2913/1992, care menționează că "Atunci când originea unei mărfi este sau trebuie dovedită la import prin prezentarea unui certificat de origine, acest certificat trebuie să îndeplinească următoarele condiții:…c) să certifice fără niciun dubiu că marfa respectivă este originară dintr-o anumită țară". Reclamanta susține că procedura de certificare a originii mărfurilor nu presupune vizualizarea acestora, ci se realizează în baza cererii persoanei interesate care prezintă documente și informații de natură să confirme fără dubiu originea mărfii dintr-o anumită țară, susținere care nu poate fi însă primită. Chiar dacă s-ar reține ca atare, afirmația că certificatul de origine se eliberează în cadrul unei proceduri esențialmente formale, pe baza documentelor prezentate de solicitant - deși în textul certificatelor se face vorbire expresă de un control fără alte precizări sau nuanțări (care susține certificarea instituției), este de netăgăduit că în cazul celor două certificate în discuție mențiunile din cuprinsul lor sunt în contradicție cu realitatea stabilită pe bază de dovezi în sensul că originea mărfurilor nu era Malaezia, ci China și că acestea s-au aflat în tranzit prin Malaezia. Așa fiind, adresa x/2014 a Camerei de Comerț din Malaezia care confirmă că certificatele de origine MCCMA x/25.04.2014, MCCMA x/06.05.2014 sunt autentice nu i se poate acorda o forță probantă mai mare decât a certificatelor. În ceea ce privește corespondența reclamantei cu firma C. în legătură cu etichetele identificate pe capacele tuburilor și marcajul prin vopsire pe unele tuburi cu numărul "1354", firma în cauză a răspuns cu adresa din 18.06.2014 că aceste capace ar fi fost furnizate de firma specializată J., afirmație care urmează apreciată ca nerelevantă având în vedere lipsa detaliilor și probabilitatea ca respectivele accesorii să fie produse de firma G. China. Referitor la inscripționarea 1354, firma în cauză menționează că ar fi un marcaj personalizat, încărcarea făcându-se în transportul destinat reclamantei din eroare. Reclamanta s-a adresat cu o cerere de relații firmei D., care a confirmat printr-o adresă din 19.06.2014 că achiziționează țevi de foraj de la I. Malaezia și C. și pentru unele țevi solicită aplicarea acestui marcaj de producător . Printr-o adresă ulterioară din 01.07.2014 I. Malaezia/C. menționează că burlanele livrate cu ocazia celor trei importuri fuseseră inițial destinate firmei D. și firmei E., conform contractului nr. x/06.02.2014 și că livrarea în baza contractului urma să aibă loc prin depozitare și tranzit în portul Qingdao China, însă contractul s-a modificat și au fost redirecționate către reclamantă. Se constată că documentele menționate sunt insuficiente și nerelevante prin ele însele pentru a dovedi împrejurările susținute și cu atât mai puțin originea mărfurilor ca fiind Malaezia. Reclamanta nu a făcut nicio probă care să dovedească transportul inițial al mărfurilor din Port Klang, Malaezia, în portul Qingdao, China. Mai mult decât atât, din documentele de tracking ale containerelor prezentate de B. S.R.L. și K. S.R.L., la solicitarea organului vamal, rezultă că la toate cele trei importuri containerele au ajuns în portul Qingdao China goale, fiind încărcate și expediate către Port Klang Malaezia de aceeași firmă J. . Reclamanta susține că portalul de unde au fost extrase datele de tracking poate avea erori sau inexactități, aspect care va fi înlăturat întrucât datele în cauză se coroborează cu celelalte probe administrate. Reclamanta menționează, în legătură cu ruta containerelor și sigiliile aplicate, că aspectul esențial ar consta în faptul că țevile respective au fost fabricate cu 2-3 ani în urmă și în această perioadă ar fi putut urma un traseu de transport maritim, însă nu a făcut nicio dovadă sub acest aspect. În concluzie, dovada caracterului de origine a mărfurilor nu are un caracter exclusiv și absolut. Reglementările existente menționează cerința ca originea mărfurilor să fie dovedită printr-un document (art. 26 Reg CEE 2913/1992), iar originea nepreferențială printr-o dovadă de origine care să certifice fără niciun dubiu că marfa este originară dintr-o anumită țară (art. 47 lit. c) Reg CEE 2454/1993). În situația în care organele vamale au îndoieli serioase asupra originii mărfii pot pretinde dovezi suplimentare pentru a verifica realitatea indicației de origine (art. 26 alin. (2) Reg CEE 2913/1992). În speță, formalitățile de vămuire inițiale s-au făcut pe baza documentelor prezentate de reclamantă și anexate la cele două declarații vamale, conform cărora mărfurile erau originare din Malaezia. Ulterior, când organele vamale au efectuat controlul de reverificare (în temeiul art. 100 din Legea 86/2006 și art. 36 din Anexa Ordinului ANAF nr. 7521/2005), au constatat pe baza probelor administrate că originea mărfurilor nu este cea menționată în documentele de origine. 2. Analiza motivelor de casare În primul rând, este de remarcat că recurenta-reclamantă invocă în susținerea recursului incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul prevăzut de pct. 6 al textului de lege precitat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru cele ce urmează. Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate în litigii (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței). Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se constată că judecătorul fondului a făcut o analiză amplă a susținerilor ambelor părți și a răspuns argumentelor acestora; criticile recurentei, cu privire fie la omisiunea pronunțării instanței de fond asupra unor mijloace de probă, fie la modul de interpretare al acestora, sunt relevante strict din prespectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8, pentru că în raport de acesta poate fi cercetată nelegalitatea sentinței. Mai exact, nemulțumirea recurentei vizează modul de aplicare al normelor de drept material la starea de fapt, apreciată ca incomplet/greșit reținută, prin interpretarea dată unor mijloace de probă, cu nesocotirea altora. În aceste condiții, Înalta Curte se va pronunța asupra motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținând în acest sens următoarele: 1. Chestiunea dedusă judecății este circumscrisă stabilirii provenienței mărfurilor ce au făcut obiectul celor trei importuri efectuate de reclamantă, asceasta din urmă susținând, în primul rând, nerelevanța rutei containerelor, în condițiile în care originea mărfurilor este data, în principal, de documentele justificative. Sub acest aspect, reclamanta-recurentă solicită a fi acordată prevalență certificatelor de origine a mărfurilor emise de Camera de Comerț din Malaezia, Declarației de conformitate din 9.05.2014, emisă de producătorul tuburilor din oțel - I. Malaezia și corespondenței purtate cu furnizorul mărfurilor - C. Malaezia, apreciind ca nerelevantă ruta mărfurilor. Relativ la forța probantă a certificatelor de origine a mărfurilor emise de Camera de Comerț din Malaezia, Înalta Curte apreciază că aceasta este similară oricărui mijloc de probă, putând, prin coroborare să conducă la o concluzie pe care judecătorul cauzei să își întemeieze soluția; și, în mod analog, justificarea traseului containerelor pe ruta China-Malaezia-România se impune a fi coroborată cu alte mijloace de probă. Pe de altă parte, relativ la forța probantă a oricărui mijloc de probă, sunt relevante prevederile art. 26 alin. (2) din Regulamentul CCE nr. 2913/1992, care prevăd că "Fără a aduce atingere prezentării documentului respectiv, autoritățile vamale pot solicita, în cazul unor îndoieli serioase, orice dovadă suplimentară pentru a se asigura că indicația privind originea este în conformitate cu legislația comunitară în materie". Împrejurarea că instanța de fond a justificat existența rutei de mai sus, este relevantă în probarea originii produselor, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) și alin. (2) lit. j) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992, care prevăd că,,1. Mărfurile originare dintr-o țară sunt acele mărfuri obținute sau produse integral în acea țară. 2. Expresia "mărfuri obținute în întregime într-o țară" reprezintă:…(j) mărfuri care sunt produse în locul respectiv, exclusiv din mărfuri menționate la punctele (a) - (i) sau din derivatele lor, în oricare stadiu al producției". Referitor la Certificatele de origine, din perspectiva forței probante de care se bucură, nu poate fi omisă suspiciunea care se naște din faptul că acestea au fost emise ulterior sigilării containerelor cu sigilii în Port Qingdao China, pentru ca ulterior tranzitării prin Port Klang Malaezia să ajungă în portul Constanța Sud. După cum a reținut și prima instanță, este relevantă împrejurarea că prin verificarea rutei containerelor, până la încărcarea în portul Qingdao-China, acestea au sosit goale în Port Qingdao China, pentru a fi încărcate cu destinația Constanța Sud. În ceea ce privește incidența prevederilor art. 47, 49 și 50 din Regulamentul nr. 2454/1993, Înalta Curte reține că acestea nu sunt aplicabile în speță, întrucât acestea se referă, potrivit art. 48 alin. (1) din același regulament, certificatelor de origine eliberate de autoritățile competente sau organismele abilitate ale statelor membre. 2. Referitor la documentele care atestă că bunurile trebuiau livrate, în baza unui contract, către doi parteneri din Ucraina și Rusia - D., respectiv E. - și care justifică faptul că produsele au fost transportate inițial din Malaezia în China și de acolo, în urma redirecționării, în portul Constanța Sud, Înalta Curte apreciază că aceste înscrisuri sunt nerelevante în cauză, nefiind apte să justifice originea produselor, mai ales în condițiile în care sigiliile sunt aplicate în Port Qingdao China; și, nu în Port Klang Malaezia. Această concluzie se impune întrucât reclamanta nu a justificat identitatea dintre produsele care au făcut obiectul contractului și transportul destinat portului Constanța Sud. De altfel, nici reclamanta - recurentă, deși a susținut această ipoteză nu a fost în măsură să o justifice, deși această sarcină îi revenea, potrivit art. 249 C. proc. civ. - "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege". 3. În aceeași ordine de idei, nici etichetele aplicate pe capacele de protecție ale tubulaturii nu fac dovada originii mărfurilor, indiferent de limba în care sunt inscripționate acestea. Această concluzie se impune în ambele ipoteze posibile - dacă acestea sunt inscripționate în limba chineză sau au mențiunea "Republica Moldova" - pentru că, plecând de la susținerile reclamantei-recurente că aceste capace sunt accesorii distincte ale țevilor, este cert că nu sunt de natură a imprima o anumită origine mărfurilor; și, cu atât mai puțin, dovada provenienței din Malaezia. 4. În mod similar, nici susținerile recurentei precum că doar societatea producătoare din Malaezia ar deține standardizarea F., în timp ce societatea din China nu ar avea această caracteristică, nu poate fi reținută ca pertinentă în justificarea originii mărfurilor, în condițiile în care, relevante sunt în opinia Înaltei Curți, circumstanțele operațiunii de vămuire în întregul ei, cu referire la ruta de transport și identificarea mărfurilor în raport de sigiliile aplicate la expediere. De altfel, faptul că societatea din China nu deține standardul F., nu conduce, per a contrario, la concluzia că mărfurile provin din Malaezia; și că proveniența acestora este exclus să fie China. Având în vedere scopul aplicării sigiliilor - de a asigura integritatea mărfurilor pe durata întregului transport și identitatea mărfurilor la destinatar - este cert că această operațiune îndeplinită de cărăuș la data încărcării mărfurilor, în Port Qingdao China, justifică atât ruta cât și proveniența bunurilor, prin prisma primului destinatar, identic cu exportatorul către Port Constanța Sud, respectiv C. Malaezia. Și, nu în ultimul rând, reclamanta nu a fost în măsură să justifice că mărfurile ar fi fost inițial expediate din Malaezia către China, anterior expedierii din China către Malaezia și ulterior către România.

Relevanța Raportului O.L.A.F. din 1.06.2015 în prezenta cauză, apreciată de recurentă prin prisma faptului că între societățile care au eludat plata taxelor anti-dumping nu se regăsește și furnizorul acesteia, nu este considerabilă, în opinia Înaltei Curți. Aceasta întrucât, în cuprinsul raportului se precizează că au fost identificate cinci companii ca fiind expeditorii din Malaezia a 54 de importuri în statele membre UE; însă, O.L.A.F. a stabilit că "transporturi suplimentare declarate ca fiind originare din Malaezia la importul în UE ar putea, de fapt, să fie originare din China. Acest lucru se referă la transporturile care au fost declarate în Malaezia pentru export (ZB2) cu societăți din UE în mai multe state membre, prezentate ca destinatari.". de altfel, misiunea de control a fost determinată tocmai de presupusa evaziune a taxelor anti-dumping aplicabile importurilor anumitor țevi fără sudură și tuburi din oțel inoxidabil originare din UE sau din China, prin transbordare prin Malaezia" . S-a mai constatat că potrivit statisticilor comerciale, începând din iulie 2011, după impunerea taxelor anti-dumping provizorii, exporturile de țevi fără sudură și tuburi din oțel inoxidabil (numite SSP) din Malaezia către UE au crescut; și că, de asemenea exportul SSP din China către Malaezia au crescut, în mod corespunzător, împrejurare relevantă, în condițiile în care importurile recurentei au avut loc în anul 2014.

Trimiterile recurentei la prevederile art. 82 din Regulamentul CE nr. 450/2008, relativ la buna sa credință nu pot fi reținute ca pertinente, în condițiile în care acest regulament a fost abrogat de Regulamentul (UE) nr. 952 din 9 octombrie 2013. Potrivit, însă, art. 119 alin. (1) din acest din urmă regulament, "un cuantum de taxe la import sau la export se rambursează sau se remite în cazul în care, ca urmare a unei erori a autorităților competente, cuantumul datoriei vamale notificate inițial a fost inferior cuantumului de plătit, cu condiția ca următoarele condiții să fie îndeplinite: (a) debitorul nu ar fi putut, în mod rezonabil, să detecteze eroarea; și (b) debitorul a acționat cu bună-credință". Or, în cauză nu este realizată, prin prisma considerentelor de mai sus, cerința existenței unei erori a autorității competente și nici cea a debitorului care să fi acționat cu bună credință. Referitor la această din urmă condiție - care se impune a fi realizată cumulativ cu cea ca debitorul nu ar fi putut, în mod rezonabil, să detecteze eroarea - sunt aplicabile și dispozițiile alin. (3) teza a III-a din același articol, care prevede că "Debitorul este considerat a fi de bună-credință în cazul în care este în măsură să demonstreze că, pe parcursul operațiunilor comerciale în cauză, a depus toate eforturile necesare pentru a garanta că toate condițiile privind tratamentul preferențial au fost întrunite". Or, conduita recurentei-reclamante, din perspectiva acestei cerințe - că pe parcursul operațiunilor comerciale ar fi depus toate eforturile necesare pentru a garanta că toate condițiile privind tratamentul preferențial au fost întrunite - nu a fost una corectă, aceasta urmărind să beneficieze de un tratament preferențial pentru mărfurile importate. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivele de recurs, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală și temeinică.