TURCIA (solicitarea nr. 1606/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 octombrie 2008 DEFINITIVF 21/01/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Salihouilu c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele Bošjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ișil Karakaș, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 septembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 1606/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care o resortisantă a acestui stat, domnișoara Sevim Salihoui ( octombrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În special, recurenta susținea că condamnarea sa pentru deținerea de publicații interzise, precum și lipsa de echitate a procedurii penale în fața instanțelor interne au încălcat articolele 6 și 10 din convenție.
La 3 octombrie 2006, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 10 din Convenție. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. În perioada faptelor, ea era președinta Asociației Drepturilor Omului din Muș. La 11 octombrie 2001, agenții de la Hotărârea de Securitate din Muși au percheziționat sediul Asociației, după care au confiscat un exemplar al ziarului săptămânal Yedinci Gündem.
(numărul din 15-21 septembrie 2001) și un exemplar al suplimentului aceluiași ziar (numărul din 29 septembrie până în 5 octombrie 2001). La 22 octombrie 2001, poliția l-a informat pe procurorul Republicii Muș că instanța de securitate din statul membru în cauză luase două ordonanțe de sechestru, la 16 septembrie 2001 și, respectiv, la 29 septembrie 2001. Septembrie 2001, cu privire la jurnalul și la suplimentul său confiscat în timpul percheziției. În urma audierii din 25 martie 2002 de către procurorul Republicii, recurenta a declarat că nu a avut cunoștință de hotărârile Curții de Securitate a statului în care se află. 10. La 27 martie 2002, reproșând recurentei să fie în posesia publicațiilor interzise prin hotărâre judecătorească, procurorul Republicii înculpate în temeiul articolului 526 din Codul penal anterior.
11. La 3 aprilie 2002, tribunalul din Muș a eliberat un ordin penal prin care a condamnat reclamanta la plata unei amenzi și la o pedeapsă cu închisoarea de trei luni, care a fost schimbată într-o amendă. În cele din urmă, a condamnat-o la plata unei amenzi de 249 139 800 TRL [aproximativ 210 EUR]. La 16 aprilie 2002, recurenta s-a opus acestei ordonanțe în fața tribunalului corecțional din Muș. Ea a contestat existența elementului juridic al dreptului de proprietate, în măsura în care aceasta nu avea cunoștință de interdicție. În această privință, Comisia a subliniat că nu putea fi informată cu privire la deciziile de interzicere, în măsura în care acestea fuseseră luate de către o instanță dintr-un alt oraș și nu au fost nici publicate, nici notificate.
Ea a adăugat că condamnarea sa aduce atingere libertății sale de a primi informații, garantate de Constituție și de Convenție. 13. La 26 aprilie 2002, instanța corecțională a respins această opoziție. 14. În nici un moment al procedurii, reclamanta nu a primit o audiere publică în fața instanțelor interne. II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 15. Dreptul intern relevant referitor la ordonanța penală, așa cum era în vigoare la momentul faptelor, este descris în Hotărârea Karahano 74341/01, §§ 19-21, 3 octombrie 2006). 16. Oricine nu se supune unui ordin emis în mod regulat de autoritățile competente în cadrul unor acte judiciare sau în scopul protejării securității și ordinii publice sau a sănătății publice sau [oricine] nu respectă o măsură de prevenire luată în acest sens este, dacă actul de punere în liberă circulație (eylem) ) nu constituie o infracțiune distinctă, condamnată la o pedeapsă de închisoare ușoară de trei până la șase luni și la o amendă ușoară de o mie până la trei mii de lire.
17. La 18 martie 2003, camera 9 a Curții de Casație a infirmat o hotărâre de primă instanță care condamnase o persoană pentru posesie de publicații interzise în temeiul art. 526 din Codul penal anterior. Comisia a considerat că elementele constitutive ale dreptului la liberă circulație menționate în acest articol nu erau reunite, în măsura în care acesta era în posesia unui singur exemplar al publicațiilor interzise și că scopul său nu era de a face laapologie sau propagandă a acestora. Recurenta susține că condamnarea sa i-a încălcat dreptul la libertatea de gândire, de exprimare și de asociere. În această privință, aceasta invocă articolele 9, 10 și 11 din Convenție. Curtea consideră că este necesar să se examineze acest Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.
Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, care implică obligații și responsabilități, pot fi supuse anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor (...) 19. Curtea constată că nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz.
Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 20. Recurenta susține că condamnarea sa pentru deținerea de publicații interzise a încălcat dreptul său la libertatea de a primi informații și idei. Aceasta precizează că nu a fost informată cu privire la deciziile de interzicere pronunțate cu privire la publicațiile incriminate. Potrivit acesteia, singura posesie a publicațiilor interzise nu poate fi sancționată în temeiul art. 526 din vechiul cod penal. De asemenea, aceasta afirmă că legea nu a fost interpretată în dreptul intern în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație. 21. Guvernul contestă existența unei interferențe în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare. Cu titlu subsidiar, acesta precizează că condamnarea la închisoare pentru posesia publicațiilor în litigiu rezultă din faptul că aceasta era președinta Asociației Drepturilor Omului și nu se referă la conținutul publicațiilor.
Curtea amintește că existența unui drept public de a primi informații a fost recunoscută în repetate rânduri de către aceasta în cauzele referitoare la restricțiile libertății presei, ca corolar al funcției specifice a jurnaliștilor de a difuza informații sau idei cu privire la chestiuni de interes public (a se vedea, de exemplu, Observer și Guardian Regatul Unit , 26 noiembrie 1991, § 59 b), seria A n 216, și Thorgeir Thorgeirson c. Islanda , 25 iunie 1992, § 63, seria A n 239). 23. În speță, Curtea consideră că condamnarea recurentei pentru deținerea unui jurnal și a suplimentului său constituia o interferență în dreptul său la libertatea de a primi informații și idei protejate de art. 10 din Convenție.
24. Această interferență nu este conștientă de art. 10, cu excepția cazului în care, în conformitate cu legea mai sus, aceasta urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în conformitate cu alin. (2) și este necesară într-o societate democratică pentru a le atinge.
Prevăzută prin lege 25. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia cuvintele (a se vedea, printre altele, Sunday Times c. Regatul Unit (n, 26 aprilie 1979, § 49, seria A n 30, și Rotaru c. România [GC], nr 28341/95, § 52, CEDH 2000 V). 26. În sensul art. 10 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2004 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. ;înconjurând nevoia de consiliere în cunoștință de cauză, trebuie să fie în măsură să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele de natură să dea la o parte dintr-un anumit act.
Ele nu trebuie să fie previzibile cu o certitudine absolută. Siguranța, deși de dorit, este uneori însoțită de o rigiditate excesivă ; sau dreptul trebuie să știe să se adapteze la schimbările de situație. De aceea, multe legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică (a se vedea, de exemplu, Edițiile Plon c. Franța, nr. 58148/00, § 26 CEDH 2004 IV 27. La aprecierea principiului legalității implică, de asemenea, verificarea faptului că modul în care dreptul intern a fost interpretat și aplicat de instanțele interne a produs efecte conforme cu principiile Convenției (Apostolidi și alții c. Turcia, nr. 45628/99, § 70, 27 martie 2007, Karademirci și alții c. Turcia, nr. 37096/97 și 37101/97, § 42 CEDH 2005 I). 28. În cazul de față, ingerința avea o bază în dreptul intern, întrucât recurenta a fost condamnată în conformitate cu art. 526 din fostul Cod Penal.
L 526 din vechiul cod penal. Conform acestei dispoziții, nepunerea la dispoziția unui ordin adresat unei autorități competente sau unei măsuri preventive luate de aceasta este pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea și cu o amendă. Instanțele naționale au considerat că reclamanta a încălcat această dispoziție deoarece era în posesia publicațiilor interzise prin hotărâri judecătorești. În acest caz, aceasta se referă la două ordonanțe de sechestrare luate de instanța de securitate a statului membru în care se află 16 și respectiv 29 September 2001, adică ulterior datei publicării publicațiilor în litigiu. Curtea constată că deciziile în cauză nu au fost luate cu privire la reclamantă și că nu este stabilit în nici un fel, nici invocat de restul, că aceasta a luat cunoștință de aceste decizii.
În această privință, Curtea consideră că lipsa unei hotărâri judecătorești poate fi reprobabilă numai în cazul în care aceasta a fost adusă la cunoștința persoanei vizate. În plus, Curtea constată că instanțele interne nu au luat în considerare pe deplin contestațiile recurentei în acest sens. 30. Curtea ia notă de faptul că, în hotărârea sa din 18 martie 2003, 9 Camera Curții de Casație a considerat că elementele constitutive ale dreptului la liberă circulație menționate în art. 526 din vechiul cod penal nu erau reunite prin simpla deținere de publicații interzise, cu excepția cazului în care deținerea se referă la aptologie sau propaganda publicațiilor în cauză. 31. În ceea ce privește Curtea, în circumstanțele prezentei cauze, recurenta nu putea prevedea în mod rezonabil că: În acest context, Curtea concluzionează că cerința de previzibilitate nu era îndeplinită și că, prin urmare, ingerința nu era prevăzută de lege.
În lumina acestei concluzii, Curtea nu consideră că este necesar să verifice dacă celelalte condiții prevăzute la alineatul (2) din art. 10 din convenție, și anume existența unui scop legitim și caracterul necesar al ingerinței într-o societate democratică, au fost respectate în speță. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 33. Recurenta susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil, în măsura în care instanțele nu au ținut de cuvânt, privând-o astfel de dreptul său de a participa la dezbateri și, prin urmare, de a-și exercita pe deplin dreptul la apărare. În plus, aceasta susține că a fost informată cu privire la acuzațiile împotriva sa după eliberarea ordonanței penale și se plânge că nu a beneficiat de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, precum și de lipsa de audiție a polițiștilor care au efectuat percheziția și consideră că aceasta încalcă art. 6 alineatele (1) și (3) din convenție.
Curtea reamintește că cerințele alin. (3) din art. 6 din Convenția sa analizează în anumite aspecte ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alin. (1). Curtea consideră oportun să examineze obiecțiile recurentei sub aspectul art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 34. Guvernul contestă această teză. Despre admisibilitate 35. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.
Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 36. Curtea amintește că a examinat deja un litigiu identic cu cel prezentat de recurentă și că a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție în măsura în care cauza reclamantului nu a fost audiată în mod echitabil, în măsura în care nu a beneficiat de un proces în fața instanțelor naționale (a se vedea, printre altele, Karahanouilu c. Turcia, n 74341/01, § 39, 3 În urma examinării prezentei cauze, Oyman c. Turcia, nr. 39856/02, § 22, 20 februarie 2007). După examinarea prezentei cauze, Comisia consideră că nu există dovezi sau argumente convingătoare care ar putea duce la o concluzie diferită în speță.
37. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) din Convenție a fost încălcat în speță. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 7 DIN CONVENȚIA 38. În cele din urmă, recurenta susține că condamnarea sa a dus la încălcarea articolului 7 din Convenție. 39. Curtea arată că acest aspect este legat de cel examinat la punctul de vedere al articolului 10 din Convenție și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 40. Având în vedere constatarea referitoare la art. 10 (punctul 31 de mai sus), Comisia consideră că … În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă de la ^ i ^ i ^ i imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Pagubă 42. Recurenta a declarat că a suferit un prejudiciu material, pe care îl ridică la 5 Aceasta explică faptul că această sumă corespunde sumei de 5 000 EUR. 43. Guvernul contestă aceste revendicări. 44. Curtea consideră că este necesar să ia în considerare cererea referitoare la plata de către avocat în partea de cheltuieli și cheltuieli de judecată. 44. În ceea ce privește cererea, aceasta arată că reclamanta nu a prezentat niciun document care să ateste plata acestei sume și, prin urmare, respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 1 000 EUR pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 45. În același timp, reclamanta solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții.
În plus, partea din cererea recurentei cu privire la onorariile de judecată revine în cadrul cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere lipsa de documente justificative, Curtea respinge cererea recurentei. Interese moratorii 48. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L nu mai este cazul să se ia în considerare … 000 EUR (mii de euro), care urmează să fie convertită în cărți turcești noi la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 21 octombrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
Santiago Quesada Josep Casadevall Modululer Președintele
AFFAIRE SALİHOĞLU c. TURQUIE (Requête n o 1606/03) ARRÊT STRASBOURG 21 octobre 2008 DÉFINITIF 21/01/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Salihoğlu c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président , Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ișıl Karakaș, Ann Power, juges , et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 septembre 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 1606/03) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M lle Sevim Salihoğlu (« la requérante »), a saisi la Cour le 18 octobre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représentée par M e S. Kaya, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
3.La requérante alléguait en particulier que sa condamnation pour possession de publications interdites ainsi que le défaut d’équité de la procédure pénale devant les juridictions internes avaient emporté violation des articles 6 et 10 de la Convention.
4.Le 3 octobre 2006, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés des articles 6 et 10 de la Convention. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.
5. La requérante est née en 1960 et réside à Muș.
6.A l’époque des faits, elle était la présidente de l’Association des droits de l’homme de Muș.
7.Le 11 octobre 2001, des agents de la direction de la sûreté de Muș procédèrent à une perquisition dans les locaux de l’Association, au terme de laquelle ils saisirent un exemplaire du journal hebdomadaire Yedinci Gündem (numéro du 15 au 21 septembre 2001) et un exemplaire du supplément du même journal (numéro du 29 septembre au 5 octobre 2001).
8.Le 22 octobre 2001, la police informa le procureur de la République de Muș que la cour de sûreté de l’État d’Istanbul avait pris deux ordonnances de saisie, respectivement le 16 septembre 2001 et le 29 septembre 2001, concernant le journal et son supplément saisis lors de la perquisition.
9.Entendue le 25 mars 2002 par le procureur de la République, la requérante déclara qu’elle n’avait pas eu connaissance des décisions rendues par la cour de sûreté de l’État d’Istanbul.
10.Le 27 mars 2002, reprochant à la requérante d’être en possession de publications interdites par décision de justice, le procureur de la République inculpa l’intéressée sur le fondement de l’article 526 de l’ancien code pénal.
11.Le 3 avril 2002, le tribunal d’instance pénale de Muș délivra une ordonnance pénale par laquelle il condamna la requérante au paiement d’une amende et à une peine d’emprisonnement de trois mois, laquelle fut commuée en une amende. Il condamna au final l’intéressée au paiement d’une amende de 249 139 800 TRL [environ 210 EUR]. L’ordonnance fut notifiée à la requérante le 10 avril 2002.
12.Le 16 avril 2002, la requérante forma opposition contre cette ordonnance devant le tribunal correctionnel de Muș. Elle contesta l’existence de l’élément intentionnel de l’infraction, dans la mesure où elle n’avait pas connaissance de l’interdiction. À cet égard, elle souligna qu’elle ne pouvait être informée des décisions d’interdiction, dans la mesure où celles-ci avaient été prises par une juridiction d’une autre ville et n’avaient été ni publiées, ni notifiées. Elle ajouta que sa condamnation portait atteinte à sa liberté de recevoir des informations, garantie par la Constitution et la Convention.
13.Le 26 avril 2002, le tribunal correctionnel rejeta cette opposition.
14.A aucun moment de la procédure, la requérante ne bénéficia d’une audience publique devant les juridictions internes. II.
15. Le droit interne pertinent relatif à l’ordonnance pénale, tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, est décrit dans l’arrêt Karahanoğlu c. Turquie (n o 74341/01, §§ 19-21, 3 octobre 2006).
16.L’article 526 de l’ancien code pénal relatif à l’insoumission à un ordre émanant des autorités compétentes se lisait comme suit : « Quiconque ne se soumet par à une injonction délivrée régulièrement par les autorités compétentes dans le cadre d’actes judiciaires ou aux fins de la protection de la sécurité et de l’ordre publics ou de la santé publique, ou [quiconque] ne se conforme pas à une mesure de prévention prise en ce sens est, si l’acte constitutif de l’infraction ( eylem ) ne constitue pas une infraction distincte, condamné à une peine d’emprisonnement légère de trois à six mois et à une amende légère de mille à trois mille livres. »
17.Le 18 mars 2003, la 9 e chambre de la Cour de cassation infirma un jugement de première instance qui avait condamné une personne pour possession de publications interdites en vertu de l’article 526 de l’ancien code pénal. Elle considéra que les éléments constitutifs de l’infraction visée par cet article n’étaient pas réunis, dans la mesure où l’intéressé était en possession d’un seul exemplaire des publications interdites et que son but n’était pas de faire l’apologie ou la propagande de celles-ci. EN DROIT I.
18. La requérante allègue que sa condamnation a enfreint son droit à la liberté de pensée, d’expression et d’association. Elle invoque à cet égard les articles 9, 10 et 11 de la Convention. La Cour considère qu’il y a lieu d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 10 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...) » A. Sur la recevabilité
19.La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
20.La requérante soutient que sa condamnation pour possession de publications interdites a enfreint son droit à la liberté de recevoir des informations et des idées. Elle précise qu’elle n’était pas informée des décisions d’interdiction rendues concernant les publications incriminées. Selon elle, la seule possession des publications interdites ne peut être sanctionnée sur la base de l’article 526 de l’ancien code pénal. Elle allègue également que la loi n’a pas été interprétée en droit interne conformément à la jurisprudence de la Cour de cassation.
21.Le Gouvernement conteste l’existence d’une ingérence dans le droit de la requérante à la liberté d’expression. À titre subsidiaire, il précise que la condamnation de l’intéressée pour possession des publications litigieuses résulte du fait qu’elle était présidente de l’Association des droits de l’homme et ne se rapporte pas au contenu des publications. D’après lui, cette partie du grief doit être examinée sous l’angle de l’article 6 de la Convention. 1. Existence d’une ingérence
22.La Cour rappelle que l’existence d’un droit pour le public de recevoir des informations a été maintes fois reconnue par elle dans des affaires relatives à des restrictions de la liberté de la presse, comme corollaire de la fonction propre aux journalistes de diffuser des informations ou des idées sur des questions d’intérêt public (voir, par exemple, Observer et Guardian c. Royaume-Uni , 26 novembre 1991, § 59 b), série A n o 216, et Thorgeir Thorgeirson c. Islande , 25 juin 1992, § 63, série A n o 239).
23.En l’espèce, la Cour considère que la condamnation de la requérante pour possession d’un journal et de son supplément constituait une ingérence dans son droit à la liberté de recevoir des informations et des idées, protégé par l’article 10 de la Convention.
24.Pareille ingérence méconnaît l’article 10 sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et est « nécessaire dans une société démocratique » pour atteindre ceux-ci. 2. Prévue par la loi
25.La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle les mots « prévue par la loi » imposent non seulement que la mesure incriminée ait une base en droit interne, mais visent aussi la qualité de la loi en cause : ainsi, celle-ci doit être accessible au justiciable et prévisible (voir, entre autres, Sunday Times c. Royaume-Uni (n o 1) , 26 avril 1979, § 49, série A n o 30, et Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95, § 52, CEDH 2000 ‑ V).
26.On ne peut considérer comme une « loi » au sens de l’article 10 § 2 qu’une norme énoncée avec assez de précision pour permettre au citoyen de régler sa conduite ; en s’entourant au besoin de conseils éclairés, il doit être à même de prévoir, à un degré raisonnable dans les circonstances de la cause, les conséquences de nature à dériver d’un acte déterminé. Elles n’ont pas besoin d’être prévisibles avec une certitude absolue. La certitude, bien que souhaitable, s’accompagne parfois d’une rigidité excessive ; or le droit doit savoir s’adapter aux changements de situation. Aussi beaucoup de lois se servent-elles, par la force des choses, de formules plus ou moins vagues dont l’interprétation et l’application dépendent de la pratique (voir, par exemple, Editions Plon c. France , n o 58148/00, § 26, CEDH 2004 ‑ IV).
27.L’appréciation du principe de légalité implique aussi le fait de vérifier si la manière dont le droit interne a été interprété et appliqué par les juridictions internes a produit des effets conformes aux principes de la Convention ( Apostolidi et autres c. Turquie , n o 45628/99, § 70, 27 mars 2007, et Karademirci et autres c. Turquie , n os 37096/97 et 37101/97, § 42, CEDH 2005 ‑ I).
28.En l’espèce, l’ingérence avait une base en droit interne puisque la requérante a été condamnée en vertu de l’article 526 de l’ancien code pénal. L’exigence d’accessibilité de la loi se trouve remplie puisque le texte de loi était publié au Journal officiel.
29.Quant à la prévisibilité, la Cour relève que le tribunal d’instance pénale de Muș a condamné la requérante sur le fondement de l’article 526 de l’ancien code pénal. Aux termes de cette disposition, l’insoumission à un ordre émanant d’une autorité compétente ou à une mesure de prévention prise par elle est punie d’une peine d’emprisonnement et d’une amende. Les juridictions nationales ont considéré que la requérante avait enfreint cette disposition parce qu’elle était en possession de publications interdites par décisions judiciaires. Il s’agit en l’occurrence de deux ordonnances de saisie prises par la cour de sûreté de l’État d’Istanbul respectivement le 16 et le 29 septembre 2001, c’est-à-dire postérieurement à la date de parution des publications litigieuses. La Cour note que les décisions en question n’ont pas été prises à l’égard de la requérante et qu’il n’est en outre aucunement établi, ni allégué du reste, que celle-ci a eu connaissance de ces décisions. À cet égard, la Cour estime que l’insoumission à une décision de justice ne peut être répréhensible que si celle-ci a été portée à la connaissance de l’intéressé. Elle observe en outre que les juridictions internes n’ont nullement pris en considération les contestations de la requérante en ce sens.
30.La Cour prend également note que dans son arrêt du 18 mars 2003, la 9 e chambre de la Cour de cassation a considéré que les éléments constitutifs de l’infraction visée à l’article 526 de l’ancien code pénal n’étaient pas réunis par la simple possession de publications interdites, à moins que la possession vise l’apologie ou la propagande des publications en question.
31.Pour la Cour, dans les circonstances de la présente affaire, la requérante ne pouvait pas prévoir « à un degré raisonnable » que la possession des publications litigieuses risquait de lui valoir des sanctions pénales en application de l’article 526 de l’ancien code pénal. Dans ces conditions, la Cour conclut que l’exigence de prévisibilité n’était pas remplie et que, par conséquent, l’ingérence n’était pas prévue par la loi. Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. 32. À la lumière de cette conclusion, la Cour n’estime pas nécessaire de vérifier si les autres conditions requises par le paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention – à savoir l’existence d’un but légitime et le caractère nécessaire de l’ingérence dans une société démocratique – ont été respectées en l’espèce. II.
33. La requérante soutient que sa cause n’a pas été entendue équitablement, dans la mesure où les juridictions n’ont pas tenu d’audience, la privant ainsi de son droit d’assister aux débats et, par conséquent, d’exercer pleinement son droit de défense. Elle allègue en outre avoir été informée des accusations à son encontre après la délivrance de l’ordonnance pénale et se plaint de n’avoir pas bénéficié des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ainsi que du défaut d’audition des policiers ayant procédé à la perquisition. Elle y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.
La Cour rappelle que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention s’analysent en des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1. Elle estime opportun d’examiner les griefs de la requérante sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé en sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »
34.Le Gouvernement conteste cette thèse. A. Sur la recevabilité
35.La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
36.La Cour rappelle avoir déjà examiné un grief identique à celui présenté par la requérante et avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce que la cause du requérant n’avait pas été entendue équitablement, dans la mesure où il n’avait pas bénéficié d’une audience devant les juridictions nationales (voir entre autres Karahanoğlu c. Turquie , n o 74341/01, § 39, 3 octobre 2006, et Oyman c. Turquie , n o 39856/02, § 22, 20 février 2007). Après avoir examiné la présente affaire, elle considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ou argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente en l’espèce.
37.Partant, l’article 6 § 1 de la Convention a été violé en l’espèce. III.
38. La requérante allègue enfin que sa condamnation a emporté violation de l’article 7 de la Convention.
39.La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné sous l’angle de l’article 10 de la Convention et doit donc aussi être déclaré recevable.
40.Eu égard au constat relatif à l’article 10 (paragraphe 31 ci-dessus), elle estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition. IV.
41. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
42.La requérante allègue avoir subi un préjudice matériel, qu’elle évalue à 5 000 euros (EUR). Elle explique que ce montant correspond à l’amende payée par elle ainsi qu’aux honoraires d’avocat. Elle réclame en outre la réparation d’un dommage moral, qu’elle évalue à 5 000 EUR.
43.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
44.La Cour estime nécessaire de prendre en considération la demande relative aux honoraires d’avocat dans la partie « Frais et dépens ». Quant à l’amende infligée, elle relève que la requérante n’a produit aucun document attestant le paiement de cette somme et rejette donc cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 1 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
45.La requérante demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour. En outre, la partie de la demande de la requérante relative aux honoraires d’avocat rentre dans le cadre des frais et dépens. L’intéressée ne fournit aucun justificatif.
46.Le Gouvernement conteste ce montant.
47.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu de l’absence de justificatifs, la Cour rejette la demande de la requérante. C. Intérêts moratoires
48.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 7 de la Convention ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros), à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 octobre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président