AFFAIRE SALİHOĞLU c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 10;Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation
AFFAIRE SALİHOĞLU c. TURQUIE (CtEDO, 2008)
TURCIA (solicitarea nr. 1606/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 octombrie 2008 DEFINITIVF 21/01/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Salihouilu c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele Bošjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ișil Karakaș, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 septembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 1606/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care o resortisantă a acestui stat, domnișoara Sevim Salihoui ( octombrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În special, recurenta susținea că condamnarea sa pentru deținerea de publicații interzise, precum și lipsa de echitate a procedurii penale în fața instanțelor interne au încălcat articolele 6 și 10 din convenție. La 3 octombrie 2006, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 10 din Convenție. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. În perioada faptelor, ea era președinta Asociației Drepturilor Omului din Muș. La 11 octombrie 2001, agenții de la Hotărârea de Securitate din Muși au percheziționat sediul Asociației, după care au confiscat un exemplar al ziarului săptămânal Yedinci Gündem. (numărul din 15-21 septembrie 2001) și un exemplar al suplimentului aceluiași ziar (numărul din 29 septembrie până în 5 octombrie 2001). La 22 octombrie 2001, poliția l-a informat pe procurorul Republicii Muș că instanța de securitate din statul membru în cauză luase două ordonanțe de sechestru, la 16 septembrie 2001 și, respectiv, la 29 septembrie 2001. Septembrie 2001, cu privire la jurnalul și la suplimentul său confiscat în timpul percheziției. În urma audierii din 25 martie 2002 de către procurorul Republicii, recurenta a declarat că nu a avut cunoștință de hotărârile Curții de Securitate a statului în care se află. 10. La 27 martie 2002, reproșând recurentei să fie în posesia publicațiilor interzise prin hotărâre judecătorească, procurorul Republicii înculpate în temeiul articolului 526 din Codul penal anterior. 11. La 3 aprilie 2002, tribunalul din Muș a eliberat un ordin penal prin care a condamnat reclamanta la plata unei amenzi și la o pedeapsă cu închisoarea de trei luni, care a fost schimbată într-o amendă. În cele din urmă, a condamnat-o la plata unei amenzi de 249 139 800 TRL [aproximativ 210 EUR]. La 16 aprilie 2002, recurenta s-a opus acestei ordonanțe în fața tribunalului corecțional din Muș. Ea a contestat existența elementului juridic al dreptului de proprietate, în măsura în care aceasta nu avea cunoștință de interdicție. În această privință, Comisia a subliniat că nu putea fi informată cu privire la deciziile de interzicere, în măsura în care acestea fuseseră luate de către o instanță dintr-un alt oraș și nu au fost nici publicate, nici notificate. Ea a adăugat că condamnarea sa aduce atingere libertății sale de a primi informații, garantate de Constituție și de Convenție. 13. La 26 aprilie 2002, instanța corecțională a respins această opoziție. 14. În nici un moment al procedurii, reclamanta nu a primit o audiere publică în fața instanțelor interne. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 15. Dreptul intern relevant referitor la ordonanța penală, așa cum era în vigoare la momentul faptelor, este descris în Hotărârea Karahano 74341/01, §§ 19-21, 3 octombrie 2006). 16. Oricine nu se supune unui ordin emis în mod regulat de autoritățile competente în cadrul unor acte judiciare sau în scopul protejării securității și ordinii publice sau a sănătății publice sau [oricine] nu respectă o măsură de prevenire luată în acest sens este, dacă actul de punere în liberă circulație (eylem) ) nu constituie o infracțiune distinctă, condamnată la o pedeapsă de închisoare ușoară de trei până la șase luni și la o amendă ușoară de o mie până la trei mii de lire. 17. La 18 martie 2003, camera 9 a Curții de Casație a infirmat o hotărâre de primă instanță care condamnase o persoană pentru posesie de publicații interzise în temeiul art. 526 din Codul penal anterior. Comisia a considerat că elementele constitutive ale dreptului la liberă circulație menționate în acest articol nu erau reunite, în măsura în care acesta era în posesia unui singur exemplar al publicațiilor interzise și că scopul său nu era de a face laapologie sau propagandă a acestora. Recurenta susține că condamnarea sa i-a încălcat dreptul la libertatea de gândire, de exprimare și de asociere. În această privință, aceasta invocă articolele 9, 10 și 11 din Convenție. Curtea consideră că este necesar să se examineze acest Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, care implică obligații și responsabilități, pot fi supuse anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor (...) 19. Curtea constată că nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 20. Recurenta susține că condamnarea sa pentru deținerea de publicații interzise a încălcat dreptul său la libertatea de a primi informații și idei. Aceasta precizează că nu a fost informată cu privire la deciziile de interzicere pronunțate cu privire la publicațiile incriminate. Potrivit acesteia, singura posesie a publicațiilor interzise nu poate fi sancționată în temeiul art. 526 din vechiul cod penal. De asemenea, aceasta afirmă că legea nu a fost interpretată în dreptul intern în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație. 21. Guvernul contestă existența unei interferențe în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare. Cu titlu subsidiar, acesta precizează că condamnarea la închisoare pentru posesia publicațiilor în litigiu rezultă din faptul că aceasta era președinta Asociației Drepturilor Omului și nu se referă la conținutul publicațiilor. Curtea amintește că existența unui drept public de a primi informații a fost recunoscută în repetate rânduri de către aceasta în cauzele referitoare la restricțiile libertății presei, ca corolar al funcției specifice a jurnaliștilor de a difuza informații sau idei cu privire la chestiuni de interes public (a se vedea, de exemplu, Observer și Guardian Regatul Unit , 26 noiembrie 1991, § 59 b), seria A n 216, și Thorgeir Thorgeirson c. Islanda , 25 iunie 1992, § 63, seria A n 239). 23. În speță, Curtea consideră că condamnarea recurentei pentru deținerea unui jurnal și a suplimentului său constituia o interferență în dreptul său la libertatea de a primi informații și idei protejate de art. 10 din Convenție. 24. Această interferență nu este conștientă de art. 10, cu excepția cazului în care, în conformitate cu legea mai sus, aceasta urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în conformitate cu alin. (2) și este necesară într-o societate democratică pentru a le atinge. Prevăzută prin lege 25. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia cuvintele (a se vedea, printre altele, Sunday Times c. Regatul Unit (n, 26 aprilie 1979, § 49, seria A n 30, și Rotaru c. România [GC], nr 28341/95, § 52, CEDH 2000 V). 26. În sensul art. 10 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2004 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. ;înconjurând nevoia de consiliere în cunoștință de cauză, trebuie să fie în măsură să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele de natură să dea la o parte dintr-un anumit act. Ele nu trebuie să fie previzibile cu o certitudine absolută. Siguranța, deși de dorit, este uneori însoțită de o rigiditate excesivă ; sau dreptul trebuie să știe să se adapteze la schimbările de situație. De aceea, multe legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică (a se vedea, de exemplu, Edițiile Plon c. Franța, nr. 58148/00, § 26 CEDH 2004 IV 27. La aprecierea principiului legalității implică, de asemenea, verificarea faptului că modul în care dreptul intern a fost interpretat și aplicat de instanțele interne a produs efecte conforme cu principiile Convenției (Apostolidi și alții c. Turcia, nr. 45628/99, § 70, 27 martie 2007, Karademirci și alții c. Turcia, nr. 37096/97 și 37101/97, § 42 CEDH 2005 I). 28. În cazul de față, ingerința avea o bază în dreptul intern, întrucât recurenta a fost condamnată în conformitate cu art. 526 din fostul Cod Penal. L 526 din vechiul cod penal. Conform acestei dispoziții, nepunerea la dispoziția unui ordin adresat unei autorități competente sau unei măsuri preventive luate de aceasta este pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea și cu o amendă. Instanțele naționale au considerat că reclamanta a încălcat această dispoziție deoarece era în posesia publicațiilor interzise prin hotărâri judecătorești. În acest caz, aceasta se referă la două ordonanțe de sechestrare luate de instanța de securitate a statului membru în care se află 16 și respectiv 29 September 2001, adică ulterior datei publicării publicațiilor în litigiu. Curtea constată că deciziile în cauză nu au fost luate cu privire la reclamantă și că nu este stabilit în nici un fel, nici invocat de restul, că aceasta a luat cunoștință de aceste decizii. În această privință, Curtea consideră că lipsa unei hotărâri judecătorești poate fi reprobabilă numai în cazul în care aceasta a fost adusă la cunoștința persoanei vizate. În plus, Curtea constată că instanțele interne nu au luat în considerare pe deplin contestațiile recurentei în acest sens. 30. Curtea ia notă de faptul că, în hotărârea sa din 18 martie 2003, 9 Camera Curții de Casație a considerat că elementele constitutive ale dreptului la liberă circulație menționate în art. 526 din vechiul cod penal nu erau reunite prin simpla deținere de publicații interzise, cu excepția cazului în care deținerea se referă la aptologie sau propaganda publicațiilor în cauză. 31. În ceea ce privește Curtea, în circumstanțele prezentei cauze, recurenta nu putea prevedea în mod rezonabil că: În acest context, Curtea concluzionează că cerința de previzibilitate nu era îndeplinită și că, prin urmare, ingerința nu era prevăzută de lege. În lumina acestei concluzii, Curtea nu consideră că este necesar să verifice dacă celelalte condiții prevăzute la alineatul (2) din art. 10 din convenție, și anume existența unui scop legitim și caracterul necesar al ingerinței într-o societate democratică, au fost respectate în speță. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 33. Recurenta susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil, în măsura în care instanțele nu au ținut de cuvânt, privând-o astfel de dreptul său de a participa la dezbateri și, prin urmare, de a-și exercita pe deplin dreptul la apărare. În plus, aceasta susține că a fost informată cu privire la acuzațiile împotriva sa după eliberarea ordonanței penale și se plânge că nu a beneficiat de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, precum și de lipsa de audiție a polițiștilor care au efectuat percheziția și consideră că aceasta încalcă art. 6 alineatele (1) și (3) din convenție. Curtea reamintește că cerințele alin. (3) din art. 6 din Convenția sa analizează în anumite aspecte ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alin. (1). Curtea consideră oportun să examineze obiecțiile recurentei sub aspectul art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 34. Guvernul contestă această teză. Despre admisibilitate 35. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 36. Curtea amintește că a examinat deja un litigiu identic cu cel prezentat de recurentă și că a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție în măsura în care cauza reclamantului nu a fost audiată în mod echitabil, în măsura în care nu a beneficiat de un proces în fața instanțelor naționale (a se vedea, printre altele, Karahanouilu c. Turcia, n 74341/01, § 39, 3 În urma examinării prezentei cauze, Oyman c. Turcia, nr. 39856/02, § 22, 20 februarie 2007). După examinarea prezentei cauze, Comisia consideră că nu există dovezi sau argumente convingătoare care ar putea duce la o concluzie diferită în speță. 37. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) din Convenție a fost încălcat în speță. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 7 DIN CONVENȚIA 38. În cele din urmă, recurenta susține că condamnarea sa a dus la încălcarea articolului 7 din Convenție. 39. Curtea arată că acest aspect este legat de cel examinat la punctul de vedere al articolului 10 din Convenție și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 40. Având în vedere constatarea referitoare la art. 10 (punctul 31 de mai sus), Comisia consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă de la ^ i ^ i ^ i imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagubă 42. Recurenta a declarat că a suferit un prejudiciu material, pe care îl ridică la 5 Aceasta explică faptul că această sumă corespunde sumei de 5 000 EUR. 43. Guvernul contestă aceste revendicări. 44. Curtea consideră că este necesar să ia în considerare cererea referitoare la plata de către avocat în partea de cheltuieli și cheltuieli de judecată. 44. În ceea ce privește cererea, aceasta arată că reclamanta nu a prezentat niciun document care să ateste plata acestei sume și, prin urmare, respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 1 000 EUR pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 45. În același timp, reclamanta solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. În plus, partea din cererea recurentei cu privire la onorariile de judecată revine în cadrul cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere lipsa de documente justificative, Curtea respinge cererea recurentei. Interese moratorii 48. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L nu mai este cazul să se ia în considerare ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 000 EUR (mii de euro), care urmează să fie convertită în cărți turcești noi la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 21 octombrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modululer Președintele