ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3070/2003

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 26 din 17

aprilie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a

dispus restituirea cauzei privind cererea de transfer formulată de condamnatul

R.J. Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

Prin adresa nr. 6348/II/13c/2003 din

data de 3 februarie 2003, Ministerul Justiției a transmis Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București cererea formulată de către Ministerul Justiției din

Republica Ungară prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate R.J.

într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei de 7 ani

și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 18B VIII 33662/2000/33

a Judecătoriei Centrale a sectoarelor din Pesta, definitivă prin sentința

penală nr. 24 Bf VIII 7991/2001/7 a Tribunalului Capitalei în calitate de Curte

de Apel, pentru săvârșirea infracțiunilor de viol, tâlhărie și fals în

înscrisuri sub semnătură privată.

S-a mai reținut că, în speță, nu

sunt îndeplinite condițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 756/2001 neexistând

consimțământul la transfer a statului de condamnare.

Situația de fapt expusă a fost

stabilită pe baza adreselor Ministerului Justiției, copiilor sentințelor penale

de condamnare, procesului verbal nr. Bv 722/ 2002/2 privitor la consimțământul

la transferare al condamnatului.

Împotriva acestei sentințe Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs prin care s-a solicitat

casarea hotărârii pronunțate și, rejudecând pe fond, admiterea cererii de

transferare a condamnatului R.J.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 5 din Legea nr.

756/2001, o transferare nu poate avea loc decât în următoarele condiții:

a) condamnatul trebuie să fie

resortisant al statului de executare;

b) hotărârea trebuie să fie

definitivă;

c) durata condamnării pe care

persoana condamnată o mai are încă de executat trebuie să fie de cel puțin 6

luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;

d) transferul este consimțit de

către persoana condamnată;

e) faptele care au determinat

condamnarea trebuie să constituie infracțiuni în raport cu dreptul statului de

executare sau să fi constituit astfel de infracțiuni, dacă ar fi fost comise pe

teritoriul său;

f) statul de condamnare și statul de

executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, în caz

contrar transferarea nu poate avea loc.

În cauză primele 5 condiții sunt

îndeplinite, însă ultima cerință a textului mai sus arătat, cea menționată în

art. 5 lit. f) din lege nu apare ca realizată.

Adresa Ministerului de Justiție din

Republica Ungară adresată Ministerului Justiției din România reprezintă

solicitarea ca partea rămasă să-și manifeste intenția de a-și da consimțământul

la transfer, nu și o punere de acord asupra acestei transferări.

Pe de altă parte, așa cum bine a

reținut și instanța de fond, nu sunt îndeplinite nici alte dispoziții ale legii

române (cele precizate în art. 18 din Legea nr. 756/2001.

În consecință, nefiind îndeplinite

cerințele legii mai sus arătate, hotărârea pronunțată este temeinică și legală,

motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței

penale nr. 26 din 17 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, privind pe condamnatul R.J.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 iunie 2003.