ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4427/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4427/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 62 din 6

decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, inculpatul C.I.A. a fost condamnat la 4

ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de introducere în țară de droguri

de risc fără drept, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 și art. 76 din același cod și la

un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri pentru

consum propriu, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. și art. 74 și art. 76 din același cod, dispunându-se,

conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai

grea de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) și b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus din

pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 18 august

2002, până la 19 august 2002 și a arestării preventive de la 21 august 2002

până la zi.

În baza art. 118 lit. b) C. pen.,

s-a dispus confiscarea specială a cantității de 30,27 gr. de rezină de cannabis

depusă la camera de corpuri delicte a Inspectoratului General de Poliție.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpatul a fost achitat

pentru săvârșirea infracțiunii de îndemn la consumul ilicit de droguri,

prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.

Pentru a pronunța acea sentință,

tribunalul a reținut următoarele:

Inculpatul C.I.A., cetățean român,

încă din anul 1987, împreună cu părinții, s-a stabilit în Franța, unde în

prezent își are domiciliul, obținând astfel și cetățenia franceză.

Începând cu anul 1992, inculpatul a

venit în fiecare an în vizită în România, de fiecare dată pe perioada verii.

Fiind consumator de hașis – rezina de cannabis, a luat hotărârea ca de fiecare

dată când venea în vizită în România, să introducă în țară din acest drog,

pentru consum propriu.

Potrivit declarațiilor date în

cursul cercetărilor penale, martorii C.A.V., O.V.A., P.R., S.D.O., K.M.C. și

G.I.D., au arătat că inculpatul, în cercul de prieteni din localitatea

Întorsura Buzăului, era cunoscut ca fiind consumator de droguri, în concret de

hașis.

Martorii au arătat că, au cunoștință

despre faptul că începând cu anul 1999 și până în prezent, în fiecare an,

inculpatul a introdus în România diferite cantități de hașis, pe care le-a

arătat și acestora, a preparat țigări cu acest drog și a fumat și în prezența

lor.

În cursul cercetărilor și

urmăririlor penale a cauzei, inculpatul a recunoscut că în anii 1999 și 2000 a

introdus în românia aproximativ 10 gr. de hașis/an, în anul 2001, aproximativ

30 gr. de hașis, iar în anul 2002 o cantitate de aproximativ 40-50 gr. hașis.

De fiecare dată aducea și pachete de hârtie necesare confecționării

țigaretelor. Toate acestea au fost relatate prietenilor arătați mai sus, în

momentele preparării țigărilor cu hașis și fumarea acestora, în locuri mai

retrase, cum ar fi la locuința sa, în piața sau autogara din Întorsura

Buzăului, pe malul râului Buzău, în spatele blocurilor, la petreceri.

Aceste aspecte au fost confirmate de

martori atât în cursul cercetărilor penale, cât și în faza cercetării

judecătorești a cauzei.

În fața acestor prieteni inculpatul

nu ascundea că este consumator de droguri, aceștia de mai multe ori au asistat

la prepararea de către inculpat a țigărilor și fiind curioși la cererea lor

inculpatul i-a servit pe aceștia să fumeze și ei din țigările lui.

Din declarațiile date în fața

instanței de judecată, toți martorii au susținut că, inculpatul nu a invitat

niciodată și nu i-a îndemnat în nici o situație să fumeze și ei din țigările

lui ci, de fiecare dată, ei au fost cei care din propria curiozitate au

solicitat să fie serviți de acesta.

Numai în aceste condiții au fumat

hașis din țigările inculpatului martorii C.A.V., O.V.A., K.C., R.R. și G.D.,

până în anul 2000.

În anul 2002, inculpatul a intrat în

România la data de 7 iulie. Cu puțin timp mai târziu, dar tot în cursul lunii

iulie, inculpatul a găzduit în locuința sa din Întorsura Buzăului pe prietenul

său N., venit în vizită din Franța, iar puțin mai târziu a venit un alt prieten

J., tot din Franța.

Și acești doi prieteni ai

inculpatului sunt consumatori de droguri, cum rezultă din declarațiile

martorilor arătați mai sus. Cum recunoaște și inculpatul, împreună cu acești

prieteni de mai multe ori a fumat țigări preparate cu droguri. În una din

aceste ocazii, inculpatul, însoțit de prietenul J. și martorul C.A.V., vărul

inculpatului, l-au cunoscut în incinta unui club din Întorsura Buzăului, și pe

minorele B.F.M.L. și F.R.A., ambele în vârstă de 17 ani. Mai târziu ajungând în

locuința familiei B., unde erau prezenți numai cei cinci tineri în cameră,

inculpatul cu prietenul său francez J. și-au aprins câte o țigară, care l-a

urmă au recunoscut că sunt confecționate cu hașis.

După câteva zile, același grup de

tineri s-au întâlnit la o discotecă și la terminarea programului mergând acasă

cu un autoturism, s-au oprit într-un loc mai retras, între blocuri, după care

inculpatul și prietenul său J. au aprins câte o țigară cu hașis din care, din

curiozitate și cele două minore au tras fum de 2 sau 3 ori fără însă să se producă

vreo consecință. Inculpatul nu a cunoscut faptul că cele două minore tinere

aveau vârsta de numai 17 ani, fiecare.

La data de 16 august 2002, prietenul

inculpatului J. s-a reîntors în Franța.

La data de 17 august 2002, martora

B.C., în satul de vacanță din orașul Covasna, a organizat o petrecere

sărbătorindu-și majoratul, la care a invitat aproximativ 30 de tineri, colegi

de clasă, printre care și grupul de prieteni din care face parte și inculpatul.

Acesta din urmă, împreună cu vărul

său C.A.V. a sosit, în jurul orelor 23,00, iar, în jurul orelor 2,00,

dimineața, împreună cu martorii K.C. și S.D.O. au ieșit din imobilul unde era

organizată petrecerea și s-au deplasat la mașina lui S.D.O. pentru a asculta

muzică. Inculpatul așezându-se în locul din spate a mașinii, și-a confecționat

o țigară cu hașis și a început să fumeze. În mașină a urcat și prietenul său

P.R. care, deoarece mai fumase și anterior, a tras și el câteva fumuri din

țigara inculpatului.

La scurt timp după aceea, la fața

locului au apărut organele de poliție care, au procedat la percheziția

corporală a inculpatului.

Din procesul-verbal încheiat cu acea

ocazie a rezultat că, în buzunarul pantalonilor inculpatului s-a găsit 1 bucată

pastilă de hașis și mai multe foițe de confecționat țigări, inculpatul

recunoscând că acestea îi aparține, și au pornit cercetările.

În cursul cercetărilor, inculpatul a

recunoscut că a cumpărat cantitatea de 40-50 gr. rezină de cannabis de la un

cetățean din Paris, pentru care a achitat suma de aproximativ 5 euro/gram, și

că a introdus această cantitate de stupefiante în România pentru consum propriu

și din care a consumat până la data respectivă, găsind asupra sa astfel doar

cantitatea de 30,27 gr.

În urma efectuării analizei de către

I.P.G. Laboratorul de analize fizico-chimice droguri, din Raportul de

constatare tehnico-științifică nr. 114.030 din 19 august 2002 întocmit, a

rezultat că rezina de cannabis-hașisul supus extracției de metanol

Tetrahidrocannabinolul (T.H.C.) cu acțiune halucinogenă, substanță psihotropă

inclusă în tabelul I, anexă la Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului

și consumului ilicit de droguri.

Acest drog, hașisul, face parte din

tabelul III, anexă la acest act normativ.

Din adresa nr. 114.120 din 22 august

2002 a Laboratorului de analize fizico-chimice droguri din cadrul I.G.P. a

rezultat că, rezina de cannabis se obține prin secreția periilor glandurari de

pe frunzele tulpinii superioare și de inflorescențele plantei femele ale

cannabisului, fiind răzuită și presată în parte.

Conținutul de T.H.C. al rezinei de

cannabis este de 5–15 %, față de cannabisul (marihuanei) care poate avea doar o

concentrație de 0,02–2%.

Potrivit art. 3 din Regulamentul de

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și

consumului ilicit de droguri, calificarea ca drog a unui produs provenit din

traficul și consumul ilicit de droguri nu depinde de concentrația substanței

sau psihotrope depistate în acest produs.

Rezina de cannabis, hașisul, ca

produs obținut din cannabis potrivit producerii descrisă mai sus, și consumului

prin fumare în amestec cu tutun sau prin injectare, iar crud este preparat sub

formă de ulei, se consumă tot prin fumare, fiind suficientă o picătură de

substanță pe o țigară obișnuită.

În urma adoptării Legii nr. 143/2000

prin H.G. nr. 1359/2000 s-a aprobat Regulamentul de aplicare al legii, în care

rezina de cannabis împreună cu cannabisul și uleiul de cannabis sunt

considerare ca droguri de risc, iar substanța activă cu acțiune stupefiantă,

halucinogenă tetrahidrocannabinolul (T.C.H.) a fost înscris în tabelul nr. I,

unde se află drogurile de mare risc.

Starea de fapt reținută mai sus

rezultă din procesele-verbale de constituire a infracțiunii flagrante și de

percheziție domiciliară, procesul-verbal de cântărire a celor două bucăți de

rezină de cannabis găsite asupra inculpatului și respectiv la domiciliul,

reședința acestuia din orașul Întorsura Buzăului, raport de constatare tehnico

științifică întocmit de către Direcția Generală de Combatere a Crimei Organizate

și Antidrog din cadrul I.G.P., coroborate cu declarațiile martorilor și a

inculpatului.

Astfel, în declarațiile date în faza

cercetării și urmăririi penale a cauzei, inculpatul a recunoscut sincer că este

consumator de hașis din anul 1996, aproximativ de la vârsta de 16 ani și

jumătate, fiind un consumator de obicei, întrucât fumează o țigară preparată cu

acest drog la o zi sau două.

Începând cu anul 1992, când a

dobândit cetățenia franceză, anual a venit în România în perioada vacanței de

vară, iar în anii 1999 și 2000 când a venit în țară a adus în bagajul personal

cantitatea de 10 gr. de hașis, de fiecare dată. În anul 2001 aproximativ 30 gr.

de hașis, iar în anul 2002 aproximativ 40-50 gr. În fiecare an drogul l-a adus

pentru consum propriu.

În declarația dată, martorul C.A.V.

a arătat că, în luna august 1999 a consumat pentru prima dată hașis sub formă

de țigară la domiciliul inculpatului din Întorsura Buzăului, care i-a

satisfăcut curiozitatea martorului, dar în prealabil l-a avertizat cu privire

la efectele drogului.

În declarația dată în fața

procurorului, martorul a arătat că în anul 1999 din cercul de prieteni făceau

parte și martorii O.V., K.C., P.R. și S.D., care cu toții au știut că încă în

acea perioadă, inculpatul aducea în România, și fuma hașis și toți, din

curiozitate, au încercat mai multe fumuri din țigările confecționate de

inculpat. Acest lucru s-a repetat și în anii 2000 și 2001.

Martorul a mai arătat că nu l-a

întrebat niciodată pe inculpat cum reușește să introducă drogul în România, fără

a fi prins la frontieră, dar la întrebarea sa, i-a relatat exact cantitățile de

droguri introduse în țară în perioada 1999–2002, în ultimul an aproximativ 30

gr.

Martorul G.I.D. a arătat că știe că

din anul 2000 inculpatul aducea hașis când venea acasă în vacanța de vară. În

anul 2000 inculpatul i-a și arătat țigara confecționată cu drog, pe care el l-a

introdus în țară pentru consum propriu.

Martorul l-a cunoscut pe inculpat ca

un consumator obișnuit de droguri.

Martorul a asistat și la faza când,

în vara anului 2002, inculpatul împreună cu prietenul său din Franța, fuma

țigara cu hașis, dar nu s-a purtat nici o discuție între prieteni că drogul ar

fi fost adus din Franța de N.

Martorul K.M.C., în declarația sa

arată că încă din anul 2000, inculpatul când venea în țară aducea din Franța

drog care semăna cu rășina, căruia i-a dat foc după care l-a fărâmițat și l-a

amestecat cu tutun, după care, folosind o foiță a confecționat o țigară pe care

după aceea a fumat-o, servind și pe prieteni, inclusiv pe martor, care din

curiozitate, au încercat și ei ce efect provoacă drogul.

Martorul i-a cunoscut și pe

prietenii inculpatului N. și J. veniți în România în vara anului 2002, i-a

văzut fumând împreună țigări cu hașis, a cerut și el două-trei fumuri din

țigară fiind curios, iar în fața lui nici unul nu a afirmat că drogul ar fi

fost introdus în România de cei doi francezi și nu de inculpat.

Din declarație rezultă că, martorul

O.V.A., prima dată, în vara anului 1999 a fumat din țigara cu hașis

confecționată de inculpat, în piața agroalimentară din orașul Întorsura

Buzăului. Cercul de prieteni al inculpatului în acea perioadă după ce cunoștea

că inculpatul este consumator de droguri, și că aducea începând cu anul 1999,

anual, droguri în România pentru consum propriu. La întrebarea martorului

inculpatul i-a răspuns că reușește să treacă drogurile prin vamă și frontieră

ascunzându-le în ciorapi. În vara anului 2000, într-o ocazie a mai tras câteva

fumuri dintr-o țigară cu hașis, confecționată de inculpat.

În cursul lunii iulie 2002, într-o

seară, în locuința inculpatului din Întorsura Buzăului, acesta fumând țigară cu

drog, la solicitarea persoanelor, a fost servit și martorul care a tras câteva

fumuri.

Inculpatul nu i-a făcut nici o

afirmație că drogul ar fi fost adus din Franța de prietenul său.

Martorul P.R. în declarația sa a

arătat că, îl cunoaște pe inculpat de aproximativ 4-5 ani, cu care este în

relații de prietenie și știe că este consumator obișnuit de droguri și

obișnuiește să aducă droguri pentru consum propriu cu ocazia vizitelor făcute

în România.

Acest fapt era cunoscut de cercul de

prieteni menționați mai sus, tocmai de la inculpat. Martorul, prima dată, în

anul 1999, fiind curios, a fumat din țigara cu hașis a inculpatului, fapt pe

care l-a repetat și în anul 2001.

În anul 2002, martorul a luat la

cunoștință de la prieteni că inculpatul a venit din Franța și din nou a adus

hașis și că, atât el cât și prietenul său din Franța, au fumat țigări cu hașis.

În noaptea de 17 august 2002,

martorul împreună cu S.D.O., K.C. și inculpatul au fost surprinși flagrant

ascultând muzică într-un autoturism, inculpatul fumând țigară cu hașis din care

și martorul P.R. a consumat, din curiozitate.

Martorul nu a fumat niciodată din

țigările cu hașis confecționate de către inculpat.

Potrivit declarațiilor, martorele

B.M.L. și F.R.A., amândouă minore, după ce au consumat cu inculpatul și cu

prietenul J. din Franța, în luna iulie 2002, au ieșit în mai multe rânduri la

distracție, iar cei doi au fumat țigări cu drog într-o ocazie, în locuința

martorei B.M.L., iar într-o altă ocazie, noaptea, între blocurile din orașul

Întorsura Buzăului, când și cele două minore, din curiozitate, au tras câte

două fumuri din țigara inculpatului.

Cu ocazia audierii, în cursul

dezbaterilor judecătorești a cauzei inculpatul și-a schimbat cele declarate în

cursul cercetărilor și urmăririlor penale, susținând că, cantitatea de 60-70

gr. de hașis a fost adusă în țară de unul din prietenii cu care a venit în

România, în anul 1998. Din această cantitate a folosit pentru consum propriu și

a servit și prietenii în anii următori și care s-a terminat în anul 2001.

Cantitatea de drog găsită asupra sa

în anul 2002 cu ocazia percheziției corporale și cea găsită în locuința sa,

ascunsă în celofan într-o cutie pusă în spatele sobei, a fost adusă de cei doi

prieteni N. și J., veniți din Franța, care sunt la fel consumatori al acestui

tip de drog.

Această apărare a inculpatului este

nelegală și a fost respinsă în totalitate, pentru următoarele considerente:

Susținerile inculpatului, în sensul

celor de mai sus nu se coroborează cu nici una din probele aflate în dosar.

Inculpatul a recunoscut faptul că este consumator obișnuit de drog din anul

1996, în fiecare 1 sau 2 zile consumă țigări confecționate cu hașis. Pentru a

satisface acest obicei, pe perioadă mai lungă, săptămâni întregi, cât a stat în

vacanțele de vară în România, trebuia să asigure cantitatea necesară

consumului.

În cauză nu s-a pus problema, în

nici un fel, că o anumită cantitate de drog ar fi fost procurată de inculpat pe

teritoriul României. Acesta cu lux de amănunte, în prezența apărătorului

desemnat din oficiu, în fața organului de urmărire penală, a descris

modalitatea și cantitățile de droguri introduse în țară în perioada 1998-2002.

Încercarea și tendința de a denatura adevărul recunoscut, se datorează luării

la cunoștință, în cursul cercetărilor, a schimbărilor intervenite în legislația

României, care vizează perioada și activitatea infracțională a inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri au

formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna și inculpatul C.I.A.

În apelul său parchetul critică

sentința pentru netemeinicie și nelegalitate. Astfel, se susține prin acest

apel că, în mod greșit s-a dispus achitarea pentru infracțiunea prevăzută de

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., în loc să se dispună schimbarea încadrării juridice în art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000, ca și modalitatea de stabilire a pedepsei pentru

infracțiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 ar fi greșită

(fără mențiuni adecvate referitoare la pedeapsa complementară), ca și temeiul

confiscării speciale, precum și cantitatea de droguri confiscate. S-a mai

criticat și greșita individualizare a pedepsei stabilită în dezacord cu

prevederile art. 72 C. pen., precum și reținerea în bloc a circumstanțelor

atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.

Prin apelul său, inculpatul C.I.A.

susține că nu s-a dovedit suficient fapta de introducere în țară de droguri de

risc. Se mai susține că unele declarații ale inculpatului și martorilor nu

corespund realității, iar prima instanță nu a analizat corect probatoriul și în

consecință nu a înlăturat probele ce nu reflectă adevărul.

Inculpatul mai menționează în apelul

său că întreaga cantitate de drog găsită la percheziție, era pentru consumul

propriu.

În subsidiar, în situația în care nu

se va reține că drogurile au fost aduse de o altă persoană, inculpatul solicită

a se observa că nu se pot reține decât actele materiale din 2001 – 2002, față

de împrejurarea că în anul 2000, legea de bază căreia a fost trimis în

judecată, nu era în vigoare.

Se mai susține că, greșit s-a

reținut comiterea infracțiunii prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000 în

formă continuată în loc de reținerea concursului de infracțiuni.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia

penală nr. 111/ Ap din 25 aprilie 2003, admite apelurile declarate și

desființează sentința atacată cu privire la încadrarea juridică, pedeapsă și

confiscarea specială.

Rejudecând cauza în aceste limite,

în baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen.,

în infracțiunea de trafic de stupefiante, prevăzută de art. 312 C. pen., cu

aplicarea art. 13 C. pen. (pentru fapta din 1999) și infracțiunea prevăzută de

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art.

42 C. pen. (trei acte materiale).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., dispune

achitarea inculpatului pentru infracțiunea de trafic de stupefiante, prevăzută

de art. 312 C. pen.

În baza art. 3 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen. și art. 74 C.

pen., raportat la art. 76 lit. a) C. pen., stabilește pedeapsa de 3 ani

închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. și pedeapsa complimentară a

interzicerii pe perioada de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și

b) C. pen.

Pedeapsa rezultantă urmare aplicării

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., se reduce de la 4 ani la 3 ani

închisoare și pedeapsa complimentară de 2 ani a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Cu privire la confiscarea specială,

modifică temeiul din art. 118 lit. b) C. pen. în art. 118 lit. e) C. pen.,

raportat la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și se dispune confiscarea

cantității de 29,36 gr. rezină de cannabis în loc de 30,27 gr.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Deduce din pedeapsa aplicată

perioada arestului preventiv în continuare din 6 decembrie 2002 la zi și

menține starea de arest preventiv.

În motivarea acestei decizii, curtea

de apel reține următoarele:

În ceea ce privește apelul

parchetului acesta este fondat cu privire la motivele privind temeiul

confiscării drogurilor, cantitatea de drog confiscată, Astfel, în conformitate

cu starea de fapt reținută, temeiul corect al confiscării drogurilor este art.

118 lit. e) C. pen., raportat la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în

loc de art. 118 lit. b) C. pen.

Referitor la cantitatea de rezină de

cannabis supusă confiscării se constată că urmare determinărilor de laborator,

probe distructive, cantitatea de rezină de cannabis ce a rămas este de 29,36

gr. și nu de 30,27 gr. și numai aceasta putea fi supusă măsurii de siguranță a

confiscării.

Referitor la celelalte motive din

apelul parchetului se constată netemeinicia, pentru considerentele ce urmează:

În ceea ce privește infracțiunea

prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 41 alin. (2) și

art. 42 C. pen., parchetul nu critică nereținerea de către prima instanță a

acestei infracțiuni, ci afirmarea greșită, neschimbare a încadrării juridice în

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Având în vedere că infracțiunea

prevăzută de art. 11 alin. (1) și cea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000 se comit prin activități, ce realizează elementul material,

distincte (îndemn și respectiv oferire), instanța nu ar fi putut să dispună

schimbarea încadrării juridice.

Procurorul, titular al acțiunii

penale, ar fi putut să ceară în condițiile art. 336 C. proc. pen., extinderea

procesului penal pentru alte fapte, care s-ar fi încadrat în prevederile art. 2

alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Susținerea potrivit căreia instanța

ar fi sesizată cu infracțiunile rezultate din starea de fapt și nu cu cele

descrise în dispozitivul rechizitoriului, nu este în conformitate cu

prevederile art. 317 C. pen., deoarece încalcă dreptul la apărare a

inculpatului.

În ceea ce privește critica privind

nemenționarea perioadei concrete de executare a pedepsei complimentare, se

motivează că nu se poate reține ca motiv de desființare al sentinței, fiind o

chestiune de executare, stabilită prin lege (art. 66 C. pen.).

Referitor la individualizarea pedepsei,

critica privind greșita reținere în bloc a circumstanțelor atenuante și în

general a unei circumstanțe atenuante se apreciază că este nefondată. Lipsa de

sinceritate a inculpatului invocată poate fi în realitate determinată de modul

concret de desfășurare a activității de administrare a probelor specific unui

proces penal, în condițiile în care inculpatul nu a mai fost anterior arestat.

Înscrisurile depuse în dosar

dovedesc temeinicia reținerii circumstanțelor atenuante.

În raport de modul concret de

comitere a infracțiunilor și de persoana inculpatului C.I.A., prima instanță a

realizat și o aplicare corectă a principiilor prevăzute de art. 72 C. pen.,

referitoare la individualizarea pedepselor, cu criticile ce se vor menționa

privind apelul inculpatului.

În ceea ce privește apelul

inculpatului se constată că acesta este fondat cu privire la încadrarea

juridică reținută și cu privire la pedeapsă. Starea de fapt a fost corect

reținută pe baza probelor, cu excepția faptei din 1999.

Astfel, pe baza copiilor de pe

pașapoartele inculpatului, se constată că inculpatul C.I.A. nu a fost în

România în 1999. Această împrejurare are relevanță atât cu privire la

infracțiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât și cu

privire la inexactitățile din declarațiile inculpatului, care fiind atât în

favoarea, cât și în defavoarea sa rezultă că se datorează, în principal

impactului avut asupra sa de declanșarea procesului penal și arestare.

Față de împrejurarea că inculpatul

nu a fost în România în 1999, cu privire la actul material corespunzător

reținut prin rechizitoriu, ca și în sentința primei instanțe, în conținutul

infracțiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, comisă în

forma continuată, se va dispune schimbarea încadrării juridice din art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 și art. 74

și art. 76 lit. a) C. pen. (4 acte materiale), într-o infracțiune de trafic de

stupefiante prevăzută de art. 312 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (privind

fapta din 1999) și într-o infracțiune prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen., art. 74,

raportat la art. 76 lit. a) C. pen. (trei acte materiale).

Având în vedere împrejurarea

dovedită că inculpatul nu a fost în România în 1999, deci nu putea introduce în

țară droguri, această faptă din 1999 nu există și se dispune achitarea sa în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen., privind infracțiunea prevăzută de art. 312 C. pen., cu

aplicarea art. 13 C. pen.

Dând eficiență achitării cu privire

la o faptă reținută de prima instanță ca act material al infracțiunii

considerând întemeiată reținerea circumstanțelor atenuante, văzând și

temeinicia motivelor referitoare la individualizarea pedepsei, se reduce

pedeapsa aplicată inculpatului de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare,

constatând că maximul special al pedepsei nu permite alt mod de executare a

pedepsei decât detenția.

Se menține pedeapsa complimentară

stabilită.

Referitor la apărarea inculpatului

privind necomiterea faptei de introducere de droguri în țară, se reține

următoarele:

- prin declarația detaliată dată de

inculpat la procuror în prezența apărătorului ales, acesta a relatat că fiind

consumator de hașis din 1996, la fiecare venire în țară, a adus cu sine de la

Paris, cantități de hașis, cumpărate din Paris cu 5 euro/gr, hașisul fiind

destinat consumului propriu.

Martorul O.V.A. în declarațiile sale

relatează că inculpatul i-a spus că aduce hașis din Franța, spunându-i chiar și

în ce mod îl ascunde la vamă.

Ceilalți martori care au cunoștință

despre această împrejurare au aflat de la prieteni.

Relatarea mamei inculpatului privind

împrejurarea că ea îi pregătea bagajul nu înlătură susținerea inculpatului și a

martorului menționat.

În ce privește declarația

extrajudiciară a numitului F.P.C.G., cu care inculpatul tinde să dovedească că

hașisul pe care l-a avut era lăsat în locuința sa de către acesta, din anul

1998, se rețin următoarele:

Susținerea numitului F.P.C.G. nu

este de natură a indica împrejurări diferite de cele reținute de instanță, cu

atât mai mult cu cât nici nu se precizează o anumită cantitate (achiziționată,

consumată, lăsată inculpatului), în timp ce prin declarația sa precisă

inculpatul menționează cantitățile, prețul și locul achiziționării drogului.

Referitor la motivul de apel privind

reținerea concursului de infracțiuni în locul infracțiunii în formă continuată

se constată că, și acesta este nefondat.

Astfel, atât cu privire la

introducerea drogurilor în țară, cât și cu privire la deținerea lor, față de

susținerea inculpatului că este consumator al acestora din 1996, rezultă

rezoluția infracțională unică, iar condițiile privind natura actelor materiale

cu conținut asemănător și repetarea acestora la diferite intervale de timp,

prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen., sunt de asemenea îndeplinite.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și

inculpatul C.I.A.

În recursul său procurorul, a

reiterat critica formulată în apel privind greșita achitare a inculpatului

pentru infracțiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în

loc să se dispună schimbarea încadrării juridice în art. 2 alin. (1) din aceeași

lege. Astfel se susține, că întrucât din probele administrate a rezultat o

atitudine subiectivă a inculpatului cu privire la înmânarea drogurilor către

martori (nefiind probat îndemnul ci doar darea lor efectivă spre consum

martorilor, la cererea acestora), se impunea schimbarea încadrării juridice din

art. 11 din Legea nr. 143/2000 în art. 2 alin. (1) din aceeași lege.

De asemenea, procurorul a reiterat

și critica formulată în apel prin care se susține că pedepsele nu au fost

corect individualizate prin reținerea circumstanțelor atenuante.

Prin recursul inculpatului se

critică decizia pentru aceleași motive invocate și la instanța de apel,

respectiv că materialul probator de la dosar nu este în măsură să dovedească că

el este autorul faptei de introducere în țară de droguri fără drept, motiv

pentru care a solicitat, în principal a se dispune achitarea sa, iar în

subsidiar dacă se va aprecia că sunt probe, în sensul vinovăției sale să se

dispună înlăturarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. și aplicarea art.

33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul de infracțiuni, precum și

reducerea pedepsei aplicate.

Recursurile declarate în cauză nu

sunt fondate.

Potrivit dispozițiilor art. 317 C.

proc. pen., judecata se mărginește la fapta și la persoana arătate în actul de

sesizare a instanței, iar în caz de extindere a procesului penal, și la fapta

și persoana la care se referă extinderea.

Cu alte cuvinte, obiectul judecății,

care este în același timp obiectul învestirii, nu este legat de un act al instanței,

care să-i determine conținutul și limitele, ci este determinat numai de

cuprinsul actului de sesizare, care este astfel implicit caracterizat și ca act

de învestire.

În contextul articolului menționat,

exprimarea de debut „judecata se mărginește” implică fixarea limitelor peste

care nu se poate trece în cadrul desfășurării procesului penal cu care instanța

este investită și care sunt precizate, în continuare, prin cuvintele „la faptă

și la persoana arătate în actul de sesizare”, adică la fapta și la persoana cu

privire la care a avut loc trimiterea în judecată și învestirea instanței.

Pentru a determina, însă, ce se

înțelege prin „fapta” și „persoana” „arătate în actul de sesizare”, se impune

ca textul art. 317 C. proc. pen., să fie raportat la cel al art. 263 din

același cod, care se referă la „cuprinsul rechizitoriului”.

Or, prin art. 263 alin. (1) C. proc.

pen., se prevede că „rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana

pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă, pe lângă

mențiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului,

fapta reținută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se

întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată și durata acesteia, precum și

dispoziția de trimitere în judecată”.

Este de observat că, dintre aceste

mențiuni pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriu, art. 317 C. proc. pen.,

care fixează obiectul judecății, adică limitele învestirii, se referă numai la

„faptă” și „persoană”.

Dar, în accepțiunea acestui text de

lege, prin fapta arătată în actul de sesizare nu se poate înțelege doar simpla

referire la o anumită faptă menționată în succesiunea activităților unei

persoane, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce

consecințe juridice, respectiv a învestirii instanței, o atare condiție

neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu

este însoțită de precizarea încadrării ei juridice și de dispoziția de

trimitere în judecată pentru acea faptă.

Astfel, s-ar putea ajunge la

procedee arbitrare, de efectuare a urmăririi penale, cu asigurarea garanțiilor

procesuale înscrise în lege doar pentru o singură faptă sau un număr restrâns

de fapte, pentru ca în final, eventual pe calea exercitării apelului, a

recursului de către procuror, sau chiar a recursului în anulare, să se ceară

condamnarea și pentru alte fapte, mai complexe, fără a se mai parcurge etapele

obligatorii, cu inerente garanții menite să asigure aflarea adevărului și

drepturile elementare la apărare ale celui judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.

Un asemenea procedeu nu poate fi

considerat decât ca fiind contrar spiritului principiilor de bază ale dreptului

procesual penal român.

În această privință trebuie avut în

vedere că, în Codul de procedură penală, nu este reglementat nici un act

procesual prin care instanța să poată dispune învestirea sa pentru anumite

fapte și, totodată, să procedeze la judecarea lor, singură dispoziția de

trimitere în judecată din rechizitoriu atribuind instanței abilitarea legală de

a soluționa cauza.

Un act procesual atât de important

ca investirea, din care rezultă dreptul și obligația instanței de a judeca

procesul, nu poate fi considerat implicit prin art. 300 C. proc. pen., care

prevede obligația instanței de a verifica, la primul termen, regularitatea

actului de sesizare.

Este de observat că în cazurile în

care legea a înțeles să prevadă, pentru instanță, atribuția de a se

autoinvesti, a reglementat-o în mod expres și anume în art. 335 C. proc. pen.,

în care s-a prevăzut că instanța extinde acțiunea penală pentru alte acte

materiale ce intră în conținutul infracțiunii cu judecarea căreia a fost

sesizată, precum și în art. 336 alin. (2) din același cod, potrivit căruia,

numai atunci când procurorul nu participă la judecată, instanța extinde din

oficiu procesul penal și pentru alte fapte având legătură cu infracțiunea ce

face obiectul sesizării.

În speță, din cuprinsul

rechizitoriului rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru

infracțiunile prevăzute de art. 3 alin. (1), art. 4 și art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 143/2000, iar în expunerea situației de fapt, care justifică

trimiterea în judecată sub această calificare, s-a reținut că numitul în

perioada 1999 - 2002, a introdus în țară, fără drept, droguri de risc, că a deținut

fără drept rezină de cannabis pentru consum propriu și că i-a îndemnat pe

martori la consum ilicit de droguri, îndemn ce a fost urmat de executare.

Din expunerea situației de fapt

reținută prin actul de sesizare, nu rezultă împrejurări din care să se tragă

concluzia că procurorul care a dispus trimiterea în judecată a înțeles să

impute inculpatului, în afară de infracțiunile prevăzute de art. 3 alin. (1),

art. 4 și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, și o altă activitate

ilicită de natură a exprima alte operațiuni privind circulația drogurilor de

risc, fără drept.

Împrejurarea menționată în

rechizitoriu, în sensul că „inculpatul fumând țigări cu hașis în prezența

martorilor, după ce în prealabil îi întreba dacă nu doresc să încerce și ei, le

oferea în acest sens din țigările lui” este reținută în scopul de a justifica

îndemnul la consumul ilicit de droguri, urmat de executare.

Este adevărat că probele

administrate în cauză au furnizat și unele elemente de natură a privi

activitatea inculpatului și sub prisma infracțiunii prevăzută de art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000, însă, așa cum s-a arătat, pentru acest fapt,

inculpatul nu a fost trimis în judecată, iar procurorul prezent la dezbateri nu

și-a extins învinuirea în condițiile art. 336 C. proc. pen.

În această situație nu se poate

aduce o critică instanțelor de judecată că nu au reținut în sarcina

inculpatului și această infracțiune.

A admite o altă soluție decât aceea

adoptată de instanțe, ar fi inadmisibil, deoarece ar duce la ocolirea etapelor

procesuale ce trebuie parcurse, cu realizarea garanțiilor instituite prin lege,

în vederea aflării adevărului și asigurării dreptului la apărare, ceea ce ar

contraveni și obligației înscrise în art. 5 pct. 2 din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la care

România a aderat, potrivit căreia „orice persoană arestată trebuie să fie

informată asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa”.

Mai mult, dacă se are în vedere că,

în conformitate cu art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile relative la

sesizarea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, este evident că

instanțele nu puteau să judece pe inculpat și pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu privire la care nu a

fost investită cu respectarea prevederilor legii.

Așa fiind, primul motiv de casare

invocat de procuror nu poate fi primit.

În ceea ce privește cererea

inculpatului de a se dispune achitarea lui pentru infracțiunea prevăzută de

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., se constată că nu poate fi primită. Contrariu celor susținute în cadrul

acestei cereri, ansamblul materialului probator administrat în cauză confirmă

neîndoielnic, așa cum corect s-a relevat prin considerentele hotărârilor

atacate, că faptele reținute au fost săvârșite, fiind infirmată ipoteza

introducerii în țară a drogurilor de alte persoane, invocată de inculpat.

Astfel, la urmărirea penală,

inculpatul a recunoscut că fiind consumator de hașiș din anul 1996, la fiecare

venire în România, a adus în bagajul personal, rezină de cannabis, în cantități

cuprinse între 10 și 45 grame, cumpărate din Paris și pentru care a achitat

suma de aproximativ 5 euro/gram.

Recunoașterile inculpatului se coroborează

cu declarațiile martorilor O.V.A., C.A.V., P.R., S.D.O., K.M.C. și G.I.D., care

au arătat că au cunoștință de faptul că inculpatul aducea droguri cu ocazia

vizitelor făcute în România.

În fața instanței, inculpatul a

retractat, este adevărat, toate declarațiile date în cursul urmăririi penale,

susținând pentru prima dată, că drogurile au fost aduse în locuința sa de

prietenii săi din Franța; însă această retractare nu este cu nimic justificată;

mai mult, probele administrate în apărare nu confirmă faptele, în sensul celor

arătate în instanță.

De altfel, instanțele de judecată

corect și motivat au înlăturat apărarea inculpatului, arătând în concret de ce

nu poate fi primită, și care sunt dovezile care contrazic acele susțineri.

În aceste condiții, nu se poate

reține în hotărârile recurate nici o nelegalitate sau netemeinicie din

împrejurarea că în stabilirea situației de fapt, instanțele s-au bazat pe

recunoașterile inițiale ale inculpatului, înlăturând ca nejustificată revenirea

acestuia în fața instanței.

În consecință, se constată că starea

de fapt reținută este corectă, probele administrate dovedind vinovăția

acestuia, așa încât, cererea de a se dispune achitarea lui este nejustificată.

Nu este, de asemenea, întemeiată

nici cererea inculpatului de a se înlătura dispozițiile art. 41 alin. (2) C.

pen., referitor la infracțiunea continuată și a se aplica acele ale art. 33

lit. a) C. pen., cu privire la concursul de infracțiuni.

Acțiunile de introducere de droguri

în țară fiind săvârșite în condițiile de fapt similare, în același mod și de

către același participant, rezultă că acesta a avut de la început reprezentarea

concretă și de ansamblu, cel puțin în liniile cele mai generale, a activității

infracționale desfășurată ulterior; prin urmare, el a acționat în baza unei

rezoluții unice și nu a unor hotărâri distincte, reînoite de fiecare dată când

s-a ivit prilejul săvârșirii unor noi fapte de introducere în țară de droguri.

Împrejurarea că intervalele de timp

dintre acțiunile de introducere de droguri nu au fost foarte apropiate nu este

de natură a învedera că inculpatul a renunțat, la un moment dat, la realizarea

hotărârii luate inițial și a scinda activitatea infracțională în mai multe

infracțiuni prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, autonome, în

concurs.

In consecință, în cazul din speță,

referitor la faptele săvârșite de inculpat sunt aplicabile dispozițiile art. 41

alin. (2) C. pen., referitoare la infracțiunea continuată și nu acelea ale art.

33 lit. a) C. pen., cu privire la concursul de infracțiuni.

Așa fiind, încadrarea faptei în

dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., este legală, motiv pentru care critica formulată de inculpat

sub acest aspect nu poate fi primită.

Critica formulată prin recursul

procurorului privind acordarea circumstanțelor atenuante nu este fondată.

Din examinarea lucrărilor dosarului

se constată că, inculpatul la data săvârșirii faptelor era în vârstă de 22 ani,

nu este cunoscut cu antecedente penale și a avut o comportare bună în familie

și societate.

Î acest sens, în mod temeinic

instanțele au reținut circumstanțe atenuante prin aplicarea art. 74 C. pen.,

raportând faptele săvârșite de inculpat la persoana acestuia.

Sub acest aspect deci, critica

formulată de procuror nu poate fi primită.

Analizând și critica formulată de

inculpat în conformitate cu dispozițiile art. 72 C. pen., se reține că

pedepsele stabilit, reflectă gradul concret de pericol social al faptelor, dar

și datele referitoare la persoana inculpatului, ele răspunzând astfel scopului

pedepsei, așa cum este definit în art. 52 C. pen.

Pentru considerentele ce preced și

cum verificând hotărârea atacată și prin prisma prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența unor motive care analizate

din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate în

cauză sunt nefondate și a fi respinse în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. și a dispune potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și inculpatul C.I.A.

împotriva deciziei penale nr. 111/ Ap din 25 aprilie 2003 a Curții de Apel

Brașov.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului

timpul arestării preventive de la 18 august 2002, la 10 octombrie 2003.

Obligă recurentul inculpat să

plătească statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.