ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5918/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la data de 13 aprilie

2010, pe rolul Curții de Apel București, reclamanta F.S.H.H. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, constatarea nulității H.G. nr. 56/2010

privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea producătorilor de energie

electrică și termică de sub autoritatea Ministrului Economiei, Comerțului și

mediului de Afaceri, publicată în M. Of. din data de 05 februarie 2010.

În motivare,

reclamanta a arătat că prin H.G. nr. 56/2010, Guvernul României a decis

înființarea a două societăți comerciale pe acțiuni, în speță, CN E. SA și CN H.

SA, ce vor fi deținute de către acționarul majoritar Statul Român, prin

restructurarea unităților actuale de producere a energiei.

Reclamanta a susținut

că și-a manifestat de-a lungul timpului reticența în adoptarea unei astfel de

măsuri, care presupune desființarea societății SC H. SA și încorporarea sa în

cele doua structuri noi create. A considerat că reorganizarea propusă și

adoptată de Guvernul României vine în contradicție cu funcționarea eficientă a

sistemului energetic și bineînțeles, în forma prevăzută de către H.G. nr. 56/2010,

cu principiile unei economii libere și concurențiale și cu interdicțiile

comunitare în ceea ce privește ajutorul de stat.

La 10 septembrie 2010,

reclamanta Federația Sindicatelor Libere și independente P., succesoarea în

drepturi a fostei reclamante F.S.H.H., ca urmare a procesului de fuziune prin

absorbție, în nume propriu și în numele membrilor săi a formulat o completare a

cererii inițiale, solicitând instanței să se constate nulitatea H.G. nr. 357/2010

prin care s-a modificat și completat H.G. nr. 56/2010, precum și suspendarea

executării celor două hotărâri de guvern până la pronunțarea unei hotărâri

definitive și irevocabile în prezenta cauză.

Prin încheierea din

10 decembrie  2010, Curtea de Apel, a admis excepția lipsei dovezii calității

de reprezentant a reclamantului.

Prin sentința nr. 997

din 11 februarie 2011, Curtea de Apel București, a dispus anularea cererii de chemare

în judecată formulată de reclamant în numele membrilor săi de sindicat pentru

lipsa calității de reprezentant, a admis excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului și a dispus respingerea cererii de chemare în judecată,

în nume propriu, pentru lipsa calității procesuale active. Prin aceeași sentință

a fost admisă cererea de intervenție formulată de intervenientul Ministerul

Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Pentru a avea

calitate procesuală activă în prezenta cauză, reclamanta trebuie să justifice

vătămarea de către actele administrative atacate a unor drepturi derivând din

raporturile juridice de muncă, drepturi reglementate prin norme specifice de

dreptul muncii.

În cauza de față, reclamanta

nu indică, în concret, care ar fi acele drepturi decurgând din legislația

muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă si

contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile

de serviciu ale funcționarilor publici, ce ar fi vătămate prin cele două acte

administrative atacate.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 222 din Legea nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările și

completările ulterioare, rezultă ca sindicatele au calitate procesuală activă

și pot reprezenta interesele membrilor lor în cadrul unor conflicte de

drepturi, astfel cum acestea sunt definite de dispozițiile art. 3 din Legea nr.

168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

În speță, obiectul

cauzei deduse judecății nu este reprezentat de un conflict de drepturi, în

sensul reglementat de legislația muncii.

Pe de altă parte, acțiunea

în contencios administrativ formulată de un sindicat ar fi admisibilă numai în

temeiul unui drept propriu al organizației sindicale, al cărui beneficiar este

organizația sindicală respectivă în calitate de persoana juridică, nu și atunci

când se invocă drepturi subiective ale membrilor de sindicat.

Însă, reclamanta nu

face referire la niciun fel de drepturi ce ar fi vătămate prin cele două acte

administrative atacate, cu atât mai puțin la existența vreunui drept sau

interes propriu ce ar fi afectat de acestea.

În temeiul art. 49 – 56

C. proc. civ., Curtea, a admis cererea de intervenție formulată de

intervenientul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, având

în vedere strânsa legătură dintre soluția cererii principale și cererea de

intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României.

Prin încheierea din

data de 22 martie 2011, Curtea de Apel, a admis, din oficiu, îndreptarea de

eroare materială, în sensul că a înlăturat din dispozitivul sentinței nr. 997

din 11 februarie 2011, mențiunea, admite cererea de intervenție formulată de

intervenientul Ministerul Economiei, „Comerțului și Mediului de Afaceri”.

Împotriva sentinței nr.

997 din 11 februarie 2011, a încheierii din 10 decembrie 2010 și a încheierii

din 22 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII – a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Național

P.– E.

Recurentul-reclamant și-a

întemeiat recursul pe prevederile art. 304

1

C. proc. civ. și a

solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași

instanțe pentru a se pronunța pe fondul cererii de suspendare și pe fondul acțiunii

deduse judecății.

În motivarea căii de

atac, recurentul a arătat că instanța nu a soluționat cererea de suspendare, deși

dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 indică în mod imperativ

obligativitatea pronunțării separat asupra cererii de suspendare, cauza fiind

soluționată pe o excepție ce a vizat fondul cauzei.

Recurentul a criticat

și faptul că instanța a admis cererea de intervenție formulată în cauză, fără

să pună în discuție admisibilitatea în principiu a cererii, așa cum prevăd

dispozițiile art. 52 C. proc. civ.

Cu toate că, prin

încheierea din 22 martie 2011, instanța a dispus din oficiu îndreptarea erorii

materiale din dispozitivul sentinței, în sensul înlăturării mențiunii privind

admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul

Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în opinia

recurentului, încheierea de îndreptare a erorii materiale este nelegală,

întrucât judecarea pe fond a cererii de intervenție este o veritabilă eroare de

judecată și nu o eroare materială, care nu se încadrează în dispozițiile art. 281

C. proc. civ.

A fost criticată și

soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant, în condițiile

în care, cererea formulată în numele membrilor de sindicat a fost făcută în

baza unui mandat legal instituit prin legea sindicatelor și nu în baza C.

muncii, cum în mod greșit a reținut instanța.

În opinia

recurentului, și excepția lipsei calității procesuale active pentru cererea

formulată în nume personal a fost soluționată în mod greșit, câtă vreme această

calitate decurge din prevederile Contractului colectiv de muncă, din pretinsa

nerespectare a dreptului fundamental la consultare al organizației sindicale,

principiu care se regăsește în dispozițiile art. 170 C. muncii.

A mai arătat că

legitimarea activă este dată de încadrarea în dispozițiile art. 8 din Legea nr.

554/2004, în raport de care instanța trebuia să analizeze numai aparența

dreptului sau vătămării, existența dreptului și a vătămării presupunând analiza

pe fond a cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinările

depuse la dosar, intimații-pârâți SC C.E.T. SA, SC C.E.C. SA și Guvernul

României au solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes/fără obiect,

arătând că prin art. 11 din H.G. nr. 1024/2011, publicată în M. Of. nr. 744 din

24 octombrie 2011, a fost abrogată în mod expres H.G. nr. 56/2010.

La rândul său,

recurentul-reclamant a formulat note de ședință, prin intermediul cărora a

solicitat să se constate că acțiunea a rămas fără obiect, în condițiile

abrogării H.G. nr. 56/2010 și implicit a H.G. nr. 357/2010.

Examinând cu

prioritate excepția lipsei de interes, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., aplicabil și în recurs în temeiul art. 316, corelat cu art. 298 C. proc.

civ., Înalta Curte, constată că este întemeiată, pentru considerentele care

urmează.

Mai înainte de a

trece la examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de fond, prin

prisma criticilor formulate în recurs, Înalta Curte, apreciază că se impune a

se verifica dacă în raport cu obiectul cererii și al actului juridic dedus

judecății, subzistă condiția interesului în promovarea căii de atac.

Interesul constituie

una dintre condițiile de exercitare a acțiunii în justiție, necesară nu numai în

momentul declanșării procedurii judiciare prin formularea cererii de chemare în

judecată, ci pe tot parcursul derulării cauzei.

Interesul trebuie să

fie legitim, personal, născut și actual.

Prin cererea de

chemare în judecată, recurentul-reclamant a solicitat anularea și suspendarea H.G.

nr. 56/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea producătorilor

de energie electrică și termică de sub autoritatea Ministrului Economiei, Comerțului

și Mediului de Afaceri, modificată prin H.G. nr. 357/2010.

Prin dispozițiile art.

11 din H.G. nr. 1024/2011, publicată în M. Of. al României nr. 744 din 24

octombrie 2011 a fost dispusă abrogarea expresă a H.G. nr. 56/2010.

Având în vedere că

actul administrativ cu caracter normativ contestat și-a încetat existența, în

condițiile art. 58 și următoarele din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, este evident faptul că

nu mai subzistă interesul în promovarea recursului împotriva hotărârii Curții de

apel, deoarece actul normativ în cauză nu mai produce efecte.

Așadar, Înalta Curte,

constată că interesul recurentului-reclamant în promovarea căii de atac nu mai

este actual, iar lipsa interesului în promovarea oricărei forme procedurale

reprezintă o excepție de fond, peremptorie absolută, astfel că, sancțiunea care

decurge din aceasta este aceea de respingere a recursului pentru lipsa de

interes.

În consecință, Înalta

Curte, va admite excepția lipsei de interes, soluție ce face de prisos

cercetarea celorlalte motive de recurs și în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Sindicatul Național P. – E. împotriva sentinței nr. 997 din 11

februarie 2011, a încheierii din 10 decembrie 2010 și a încheierii din 22

martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII – a contencios

administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 decembrie 2011.