ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5753/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC G.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, constatarea nelegalității punctului 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, aprobată prin H.G. nr. 488/2009; obligarea pârâtului la emiterea unui act normativ pentru modificarea pct. 115 din Normele metodologice de mai sus, prin precizarea expresă că art. 18 alin. (2) din C. fisc. nu se aplică în cazul societăților comerciale care nu au desfășurat activitate de la înființare, la fel ca și în cazul reluării activității după suspendarea temporară. În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că, deși s-a înființat la sfârșitul anului 2000, reclamanta nu a desfășurat până la data formulării acțiunii nici un fel de activitate, depunând în perioada 2008-2009 declarații pe propria răspundere ale administratorului în acest sens, iar, ca urmare a emiterii O.U.G.

nr. 34/2009, a fost obligată la plata impozitului minim impropriu denumit forfetar, în condițiile în care nu dispune de nici un fel de fonduri, altele decât capitalul social. Reclamanta a apreciat că dispozițiile legale a căror anulare se solicită încalcă principiul supremației legii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (3), art. 12 pct. B din Legea nr. 24/2008. Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. La termenul de judecată de la 26 octombrie 2010 reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul precizării capătului doi de cerere, respectiv solicitând constatarea faptului că pentru perioada 1 mai 2009–30 iunie 2010 nu are obligația de plată a impozitului minim, întrucât prin O.U.G.

nr. 87/2010 au fost abrogate dispozițiile art. 18 alin. (2)-alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. Prin sentința civilă nr. 5227 din 21 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC G.G. SRL în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat constatarea nulității pct. 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, aprobate prin H.G. nr. 488/2009, prin care s-a reglementat sistemul minim de impozitare, respectiv introducerea impozitului minim pe venit, precum și faptul că la data pronunțării sentinței, prin O.U.G.

nr. 87/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., au fost abrogate expres alin. (2) și alin. (7) ale art. 18 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care reglementau obligația de plată a impozitului minim în privința tuturor contribuabililor. În consecință, instanța de fond a apreciat că nu se poate pronunța asupra legalității actului administrativ dedus judecății, abrogat la acea dată, astfel încât primul capăt de cerere a fost respins ca fiind neîntemeiat. În ceea ce privește solicitarea reclamantei în sensul pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că nu datorează pe perioada activității dispozițiilor legale care reglementau impozitul minim, abrogate la data pronunțării sentinței, instanța a apreciat-o, de asemenea, ca fiind neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC G.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. se arată că instanța de fond a respins primul capăt de cerere cu greșita aplicare a art. 1 al Legii nr. 554/2004, cât și prin eroare materială, precum și faptul că instanța de fond a respins al doilea capăt de cerere cu greșita aplicare a art. 1 al Legii nr. 554/2004 cu modificările ulterioare. Recurenta-reclamantă arată că î n mod greșit a reținut instanța de fond faptul că normele metodologice ar fi fost abrogate, deoarece atâta timp cât pentru perioada precizată dispozițiile art. 18 alin. (2) la alin. (4) din C. fisc., modificat prin O.U.G.

nr. 34/2009, rămân în vigoare și atâta timp cât Guvernul nu a abrogat normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, rezultă că aceste norme sunt în continuare în vigoare și produc efecte juridice, la fel și pct. 115 atacat prin cererea de chemare în judecată. Se arată că, deși alin. (2)-alin. (4) ale art. 18 din C. fisc., introduse prin O.U.G. nr. 34/2009, au fost abrogate, totuși aceste dispoziții legale, cât și normele metodologice de aplicare vor produce efecte juridice până la data de 1 ianuarie 2016. Mai arată recurenta că, în situația în care un articol de lege este abrogat începând cu o anumită dată, dar continuă să producă efecte juridice și după abrogare, rămânând în vigoare în perioada dinaintea acelei date, normele metodologice de aplicare a legii produc și ele în continuare efecte juridice, ce pot produce unei persoane „vătămarea într-un drept ..ori într-un interes legitim„, astfel cum sunt acestea arătate la art. 1 al Legii nr. 554/2004.

Consideră recurenta-reclamantă că este greșită aprecierea instanței de fond, potrivit căreia aceasta nu s-ar mai putea pronunța asupra legalității normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, deoarece modificările C. fisc. aduse de ordonanțe au fost abrogate. Se arată că instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra legalității actului normativ, respectiv asupra pct. 115 al Normelor metodologice, așa cum s-a solicitat la primul capăt de cerere, deoarece actul normativ atacat producea și la data formulării recursului efecte juridice, respectiv vătămarea recurentei într-un drept legal, acela de a nu plăti impozit minim pentru perioada când acest text de lege a fost în vigoare.

Susține recurenta că Normele metodologice exced cadrului legal în aplicarea căruia au fost emise, deoarece la pct. 115 au fost exceptate numai societățile comerciale inactive înscrise la Registrul Comerțului, în timp ce art. 18 alin. (2) - alin. (4) din C. fisc., modificat prin O.U.G. nr. 34/2009 nu face distincție între contribuabilii care s-au declarat inactivi la Registrul Comerțului și cei care depun declarații de inactivitate conform Ordinelor Ministerului Finanțelor Publice. Se mai arată în motivele de recurs că doar constatarea nelegalității pct. 115 și anularea acestuia nu constituie un remediu suficient, fiind necesară precizarea explicită în cadrul normelor metodologice a exceptării și a contribuabililor care depun declarații de inactivitate, motiv pentru care s-a solicitat la capătul al doilea de cerere obligarea Guvernului la emiterea unui act administrativ - H.G.

de modificare a normelor metodologice, care să precizeze expres acest lucru. Arată recurenta-reclamantă că prin cererea modificatoare a modificat capătul al doilea al cererii, solicitând instanței constatarea faptului că reclamanta nu are obligația de a plăti impozitul minim pentru perioada când a fost în vigoare textul legal respectiv, apreciind că o astfel de constatare constituie de asemenea un remediu, o recunoaștere a dreptului pretins, drept ce a fost încălcat prin emiterea normelor metodologice, pct. 115 în particular. Față de cele mai sus enunțate recurenta apreciază că în mod greșit instanța de fond a respins capătul al doilea al acțiunii, având ca obiect cererea în constatare, respectiv recunoașterea dreptului vătămat prin normele metodologice și că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu se poate pronunța asupra solicitării reclamantei.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost investită cu soluționarea a două capete de cerere, respectiv: - constatarea nelegalității dispozițiilor pct. 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, aprobată prin H.G. nr. 488/2009, pentru completarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.; - constatarea faptului că pentru perioada 1 mai 2009–30 iunie 2010 reclamanta SC G.G.

SRL nu are obligația de plată a impozitului minim prevăzut de art. 18 alin. (2)-alin. (4) din Legea nr. 571/2003, așa cum a fost modificată și completată prin art. 32 pct. 1 din O.U.G. nr. 34/2009. Prin sentința recurată s-a reținut faptul că prin O.U.G. nr. 87/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 au fost abrogate expres prevederile alin. (2) și alin. (7) ale art. 18 din acest act normativ, care reglementau obligația de plată a impozitului minim în privința tuturor contribuabililor, astfel că instanța nu se poate pronunța asupra legalității actului administrativ dedus judecății, abrogat, respingând în consecință ambele capete de cerere ca neîntemeiate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a analizat legalitatea dispozițiilor atacate conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ignorând faptul că abrogarea unor prevederi ale actului administrativ atacat în timpul soluționării cauzei nu absolvă instanța de contencios administrativ de obligația de examinare a actului în integralitatea lui, având în vedere efectele pe care actul le-a produs la data emiterii lui. La această concluzie, a necercetării fondului cauzei, conduce și formularea reținută în considerentele sentinței recurate, potrivit căreia instanța nu se poate pronunța asupra legalității actului administrativ dedus judecății, abrogat la data pronunțării sentinței.

Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Se poate aprecia că textul legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Prima instanță trebuia să examineze dacă dispozițiile menționate în cererea de chemare în judecată sunt legale și să menționeze care sunt motivele pentru care a adoptat soluția de respingere a celor două capete de cerere ca neîntemeiate.

Așa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării și în situația în care instanța a făcut doar o scurtă trimitere la prevederile unui singur text de lege, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității și temeiniciei hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare. Căile de atac se exercită de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al interesului și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre. În situația în care hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției. În lipsa motivării, nici părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege. Înalta Curte arată că prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre analiză. În cauza de față, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății. Cu alte cuvinte, motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului. În concluzie, în speță, instanța de fond nu a realizat o motivare suficientă a soluției pronunțate, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt și în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinței cu trimitere, urmând ca în rejudecare instanța de fond să aibă în vedere și toate celelalte critici formulate în recurs de către recurenta-reclamantă. Având în vedere atât prevederile art. 261 din C. proc. civ., cât și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe este nemotivată, așa încât în baza art. 312 din C. proc. civ. și art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recursul va fi admis, se va casa sentința primei instanțe, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC G.G. SRL București împotriva sentinței civile nr. 5227 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.