ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5753/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5753/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC G.G.

SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, constatarea

nelegalității punctului 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr.

34/2009, aprobată prin H.G. nr. 488/2009; obligarea pârâtului la emiterea unui

act normativ pentru modificarea pct. 115 din Normele metodologice de mai sus,

prin precizarea expresă că art. 18 alin. (2) din C. fisc. nu se aplică în cazul

societăților comerciale care nu au desfășurat activitate de la înființare, la

fel ca și în cazul reluării activității după suspendarea temporară.

În motivarea în fapt

a cererii s-a arătat că, deși s-a înființat la sfârșitul anului 2000,

reclamanta nu a desfășurat până la data formulării acțiunii nici un fel de activitate,

depunând în perioada 2008-2009 declarații pe propria răspundere ale

administratorului în acest sens, iar, ca urmare a emiterii O.U.G. nr. 34/2009,

a fost obligată la plata impozitului minim impropriu denumit forfetar, în

condițiile în care nu dispune de nici un fel de fonduri, altele decât capitalul

social.

Reclamanta a apreciat

că dispozițiile legale a căror anulare se solicită încalcă principiul

supremației legii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, art. 1 alin.

(2), art. 4 alin. (3), art. 12 pct. B din Legea nr. 24/2008.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul de

judecată de la 26 octombrie 2010 reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul

precizării capătului doi de cerere, respectiv solicitând constatarea faptului

că pentru perioada 1 mai 2009–30 iunie 2010 nu are obligația de plată a

impozitului minim, întrucât prin O.U.G. nr. 87/2010 au fost abrogate

dispozițiile art. 18 alin. (2)-alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C.

fisc.

Prin sentința civilă

nr. 5227 din 21 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC G.G. SRL în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat constatarea nulității

pct. 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009, aprobate prin

H.G. nr. 488/2009, prin care s-a reglementat sistemul minim de impozitare, respectiv

introducerea impozitului minim pe venit, precum și faptul că la data pronunțării

sentinței, prin O.U.G. nr. 87/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003

privind C. fisc., au fost abrogate

expres alin. (2) și alin. (7) ale art. 18 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.,

care reglementau obligația de plată a impozitului minim în privința tuturor contribuabililor.

În consecință, instanța

de fond a apreciat că nu se poate pronunța asupra legalității actului administrativ

dedus judecății, abrogat la acea dată, astfel încât primul capăt de cerere a fost

respins ca fiind neîntemeiat.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantei în sensul pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care să se constate

că nu datorează pe perioada activității dispozițiilor legale care reglementau impozitul

minim, abrogate la data pronunțării sentinței, instanța a apreciat-o, de asemenea,

ca fiind neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta SC G.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. se arată că

instanța de fond a respins primul capăt de cerere cu greșita aplicare a art. 1 al

Legii nr. 554/2004, cât și prin eroare materială, precum și faptul că instanța de

fond a respins al doilea capăt de cerere cu greșita aplicare a art. 1 al Legii

nr. 554/2004 cu modificările ulterioare.

Recurenta-reclamantă arată

că î

n mod

greșit a reținut instanța de fond faptul că normele metodologice ar fi fost abrogate,

deoarece atâta timp cât pentru perioada precizată dispozițiile art. 18 alin. (2)

la alin. (4) din C. fisc., modificat prin O.U.G. nr. 34/2009, rămân în vigoare și

atâta timp cât Guvernul nu a abrogat normele metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 34/2009, rezultă că aceste norme sunt în continuare în vigoare și produc efecte

juridice, la fel și pct. 115 atacat prin cererea de chemare în judecată.

Se arată că, deși

alin. (2)-alin. (4) ale art. 18 din C. fisc., introduse prin O.U.G. nr. 34/2009,

au fost abrogate, totuși aceste dispoziții legale, cât și normele metodologice de

aplicare vor produce efecte juridice până la data de 1 ianuarie 2016.

Mai arată recurenta că,

în situația în care un articol de lege este abrogat începând cu o anumită dată,

dar continuă să producă efecte juridice și după abrogare, rămânând în vigoare în

perioada dinaintea acelei date, normele metodologice de aplicare a legii produc

și ele în continuare efecte juridice, ce pot produce unei persoane „vătămarea într-un

drept ..ori într-un interes legitim„, astfel cum sunt acestea arătate la art. 1

al Legii nr. 554/2004.

Consideră recurenta-reclamantă

că este greșită aprecierea instanței de fond, potrivit căreia aceasta nu s-ar mai

putea pronunța asupra legalității normelor metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 34/2009, deoarece modificările C. fisc. aduse de ordonanțe au fost abrogate.

Se arată că instanța de

fond trebuia să se pronunțe asupra legalității actului normativ, respectiv asupra

pct. 115 al Normelor metodologice, așa cum s-a solicitat la primul capăt de cerere,

deoarece actul normativ atacat producea și la data formulării recursului efecte

juridice, respectiv vătămarea recurentei într-un drept legal, acela de a nu plăti

impozit minim pentru perioada când acest text de lege a fost în vigoare.

Susține recurenta că Normele

metodologice exced cadrului legal în aplicarea căruia au fost emise, deoarece la

pct. 115 au fost exceptate numai societățile comerciale inactive înscrise la Registrul

Comerțului, în timp ce art. 18 alin. (2) - alin. (4) din C. fisc., modificat prin

O.U.G. nr. 34/2009 nu face distincție între contribuabilii care s-au declarat inactivi

la Registrul Comerțului și cei care depun declarații de inactivitate conform Ordinelor

Ministerului Finanțelor Publice.

Se mai arată în motivele

de recurs că doar constatarea nelegalității pct. 115 și anularea acestuia nu constituie

un remediu suficient, fiind necesară precizarea explicită în cadrul normelor metodologice

a exceptării și a contribuabililor care depun declarații de inactivitate, motiv

pentru care s-a solicitat la capătul al doilea de cerere obligarea Guvernului la

emiterea unui act administrativ - H.G. de modificare a normelor metodologice, care

să precizeze expres acest lucru.

Arată recurenta-reclamantă

că prin cererea modificatoare a modificat capătul al doilea al cererii, solicitând

instanței constatarea faptului că reclamanta nu are obligația de a plăti impozitul

minim pentru perioada când a fost în vigoare textul legal respectiv, apreciind că

o astfel de constatare constituie de asemenea un remediu, o recunoaștere a dreptului

pretins, drept ce a fost încălcat prin emiterea normelor metodologice, pct. 115

în particular.

Față de cele mai sus enunțate

recurenta apreciază că în mod greșit instanța de fond a respins capătul al doilea

al acțiunii, având ca obiect cererea în constatare, respectiv recunoașterea dreptului

vătămat prin normele metodologice și că în mod greșit instanța de fond a apreciat

că nu se poate pronunța asupra solicitării reclamantei.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Astfel, prin cererea de

chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost investită cu soluționarea a

două capete de cerere, respectiv:

- constatarea nelegalității

dispozițiilor pct. 115 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2009,

aprobată prin H.G. nr. 488/2009, pentru completarea normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.;

- constatarea faptului

că pentru perioada 1 mai 2009–30 iunie 2010 reclamanta SC G.G. SRL nu are obligația

de plată a impozitului minim prevăzut de art. 18 alin. (2)-alin. (4) din Legea

nr. 571/2003, așa cum a fost modificată și completată prin art. 32 pct. 1 din O.U.G.

nr. 34/2009.

Prin sentința recurată

s-a reținut faptul că prin O.U.G. nr. 87/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003 au fost abrogate expres prevederile alin. (2) și alin. (7) ale

art. 18 din acest act normativ, care reglementau obligația de plată a impozitului

minim în privința tuturor contribuabililor, astfel că instanța nu se poate pronunța

asupra legalității actului administrativ dedus judecății, abrogat, respingând în

consecință ambele capete de cerere ca neîntemeiate.

Astfel, Înalta Curte constată

că instanța de fond nu a analizat legalitatea dispozițiilor atacate conform

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ignorând faptul că abrogarea unor prevederi

ale actului administrativ atacat în timpul soluționării cauzei nu absolvă instanța

de contencios administrativ de obligația de examinare a actului în integralitatea

lui, având în vedere efectele pe care actul le-a produs la data emiterii lui.

La această concluzie,

a necercetării fondului cauzei, conduce și formularea reținută în considerentele

sentinței recurate, potrivit căreia instanța nu se poate pronunța asupra legalității

actului administrativ dedus judecății, abrogat la data pronunțării sentinței.

Înalta Curte apreciază

că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 261

alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., devenind astfel incidente dispozițiile art.

304 pct. 7 din C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile

art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să

cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Se poate aprecia că textul

legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura

o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt și de

drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele

de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv,

o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care

anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind

și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei

hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Prima instanță trebuia

să examineze dacă dispozițiile menționate în cererea de chemare în judecată sunt

legale și să menționeze care sunt motivele pentru care a adoptat soluția de respingere

a celor două capete de cerere ca neîntemeiate.

Așa cum s-a precizat mai

sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării și în

situația în care instanța a făcut doar o scurtă trimitere la prevederile unui singur

text de lege, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității și temeiniciei

hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se exercită

de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual

prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al

interesului și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot

strecura într-o hotărâre.

În situația în care hotărârea

nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea

primei instanțe este legală și temeinică, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele

esențiale.

Legiuitorul a stabilit

în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea,

întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept,

care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În lipsa motivării, nici

părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești

și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele

stabilite de lege.

Înalta Curte arată că

prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere și prevederilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat

textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm

că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci

când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele

esențiale care au fost supuse spre analiză.

În cauza de față, în mod

cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății.

Cu alte cuvinte, motivarea

reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia

atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile

adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

În concluzie, în speță,

instanța de fond nu a realizat o motivare suficientă a soluției pronunțate, astfel

că Înalta Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire

la fondul cauzei.

Față de considerentele

expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii

în fapt și în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinței cu trimitere,

urmând ca în rejudecare instanța de fond să aibă în vedere și toate celelalte critici

formulate în recurs de către recurenta-reclamantă.

Având în vedere atât prevederile

art. 261 din C. proc. civ., cât și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe este nemotivată,

așa încât în baza art. 312 din C. proc. civ. și art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.,

recursul va fi admis, se va casa sentința primei instanțe, cu trimiterea cauzei

pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC G.G. SRL București împotriva sentinței civile nr. 5227 din 21 decembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie

2011.