ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 07.02.2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 572/2012

HOTĂRÂRE
07.02.2012
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 572/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

acesteia

Prin Sentința nr. 178 din 22 septembrie 2011

a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 4838

din 26 august 2009, emis de ministrul educației, cercetării și inovării,

invocată de reclamantul M.C. în Dosarul nr. 2412/96/2009 al Tribunalului

Harghita.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Ordinul nr. 4838 din

26 august 2009, al Ministerului Educației, Cercetării și Inovării, a fost emis

în conformitate cu prevederile art. X, XI, XII și XIX din O.U.G. nr. 35 din 11

aprilie 2009, privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul

cheltuielilor de personal în sectorul bugetar.

Potrivit art. X din

această ordonanță, indemnizațiile de conducere pentru personalul bugetar cât și

pentru funcționarii publici prevăzute în actele normative reprezintă limite

maxime până la care conducătorii autorităților sau instituțiilor publice, având

calitatea de ordonatori de credite, pot stabili nivelurile individual.

Art. XIX din același

act normativ stabilește în sarcina ordonatorilor principali de credite

obligația de a se încadra în limitele de cheltuieli cu personalul, așa cum sunt

acestea prevăzute de Legea bugetară anuală.

În motivarea

excepției de nelegalitate invocată, se susține că acest Ordin a fost emis cu

încălcarea dispozițiilor art. 75 și 76 din Legea nr. 24/2000, republicată.

Aceste dispoziții legale reglementează modalitățile de emitere a actelor de

executare a unui act normativ, stabilindu-se că ordinele cu caracter normativ,

instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ale

celorlalte organe ale administrației publice centrale, de specialitate, sau ale

autorităților administrative autonome, se emit numai în baza și în executarea

legilor, a hotărârilor, și a ordonanțelor guvernului.

Aceste ordine,

instrucțiuni și alte asemenea acte, trebuie să se limiteze strict la cadrul

stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot

conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

Verificând dacă

ordinul a cărui legalitate se contestă respectă aceste limite, prevăzute de

dispozițiile art. 75 și 76 din Legea nr. 24/2000, republicată, instanța a

constatat că ordinul a fost emis de ministrul educației, cercetării și inovării

în baza competențelor stabilite prin H.G. nr. 51/2009, privind organizarea și

funcționarea Ministerului Educației, Cercetării și Inovării și pentru aplicarea

dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 35/2009, act normativ care reglementează

măsurile financiare ce se impun a fi luate în domeniul cheltuielilor de

personal, în sectorul bugetar, recunoscând ordonatorilor principali de credite

dreptul de a stabili cuantumul indemnizației de conducere pentru personalul

bugetar, prin raportare la limitele minime și maxime prevăzute în actele

normative, obligându-i în același timp, să se încadreze în cheltuielile

bugetare prevăzute de legea bugetară anuală.

S-a stabilit că și

dispozițiile ce reglementează concediul de odihnă, cuprinse în art. 2 alin. (1)

și 2 din același ordin, respectă prevederile art. 56 din Legea nr. 24/2000,

republicată, care reglementează evenimentele legislative, cum sunt modificarea,

completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea, sau alte asemenea, care pot

interveni pe durata existenței unui act normativ, putând fi dispuse prin acte

normative ulterioare, de același nivel sau de nivel superior.

În speță, prin art. 2

al Ordinului nr. 4838/2009 al ministrului educației cercetării și inovării a

fost abrogat art. 19 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de

odihnă al personalului didactic, aprobate prin Ordinul nr. 3251 din 12

februarie 1998, dispoziția abrogată fiind așadar de același nivel cu actul prin

care s-a abrogat, iar această măsură a fost impusă pentru corelarea

dispozițiilor cuprinse în actul normativ emis de ministrul educației,

cercetării și inovării, cu cele cuprinse în H.G. nr. 250/1992 republicată,

privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația

publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.

recurs

reclamantului

Împotriva acestei

sentințe, considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs reclamantul.

Recurentul-reclamant

M.C. a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând

următoarele :

- Art. 1 din Ordinul

nr. 4838 din 26 august 2009 al Ministrului Educației, Cercetării și Inovării

care stabilește că nivelul salariului de bază al personalului de conducere,

îndrumare și control, din inspectoratele școlare se stabilește potrivit

gradului didactic și vechimii în învățământ pentru persoana respectivă, la care

se adaugă indemnizația de conducere, îndrumare și control contravine

dispozițiilor Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic - art.

51.

A învederat

recurentul că potrivit art. 51 din Legea 128/1997 în vigoare la data emiterii

Ordinului atacat, salariul de bază al personalului de conducere, îndrumare și

control din Inspectoratele Școlare Județene se raportează la nivelul maxim al

salariului de bază al funcției didactice de educator, învățător, profesor gr. I

cu o vechime de peste 40 ani, la care se adaugă indemnizația de conducere

stabilită diferit, în raport de funcția deținută, ajungându-se ca prin Ordinul

a cărui nelegalitate s-a invocat să se modifice prevederi dintr-o lege în

vigoare.

- Art. 2 din Ordinul

nr. 4838/2608.2009 al Ministerului Educației, Cercetării și Inovării prin care

s-a abrogat art. 19 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de

odihnă al personalului didactic, aprobate prin Ordinul nr. 3251 din 12

februarie 1998, menționându-se că personalul de conducere, îndrumare și control

din minister, inspectoratele școlare și casele corpului didactic beneficiază de

concediu de odihnă potrivit H.G. nr. 250/1992 republicată, contravine art. 103

lit. a) coroborat cu art. 1 din Legea nr. 128/1997 care stabilesc durata mai

mare a concediului de odihnă, inclusiv pentru aceste categorii de personal (cel

puțin 62 zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale).

- Recurentul a mai

susținut că Ordinul atacat nu a fost publicat în M. Of. și chiar dacă este

vorba de un act administrativ cu caracter normativ, legalitatea acestuia poate

fi cercetată pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind constantă. În acest sens,în drept

s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

civ.

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința

atacată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările

dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că

nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, după cum se va arăta în

continuare:

Criticile

recurentului care reprezintă o reluare a motivelor prezentate instanței de fond

în susținerea excepției de nelegalitate ar putea fi subsumate dispozițiilor

art. 304 alin. (9) C. proc. civ. (aplicarea greșită a legii la soluționarea

cauzei), neaducându-se nici un argument privind incidența dispozițiilor art.

304 alin. (8) C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului nelămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Prin art. 52 și 126

alin. (6) din Constituție se consacră, iar prin art. 4 din Legea nr. 554/2004

se concretizează principiul că actul administrativ este supus controlului de

legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ.

Legalitatea unui act

administrativ semnifică acea calitate a actului administrativ de a corespunde

„legii” în accepțiunea generală, de act juridic normativ superior în baza

căruia a fost emis, dar și de a respecta prevederile legale în privința formei

fondului, limitele competenței emitentului și procedura legală de emitere.

Art. 75 din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative consacră principiul conformității stricte a actelor administrative

secundare cu (Ordine, Instrucțiuni emise de conducătorii ministerelor) cu

actele normative superioare pe baza și în executarea cărora au fost emise,

respectându-se astfel principiul ierarhiei actelor normative, instituit prin

art. 4 alin. (5) și art. 108 alin. (2) Constituție și art. 4 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 24/2000, al forței juridice superioare a legilor, în raport cu

legislația secundară - conform art. 74 din Legea nr. 24/2000.

Prin art. 4 din Legea

nr. 554/2004, s-a instituit atribuția instanței de contencios administrativ de

a verifica, la solicitarea părții interesate, legalitatea unui act

administrativ unilateral, respectiv concordanța acestuia cu actul normativ cu

forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emis, având

în vedere principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative instituit

prin textele menționate anterior: art. 1 alin. (5) din Constituția României și

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă,

pentru elaborarea actelor normative.

În speță,

recurentul-reclamant a invocat contradicții între prevederile Ordinului

Ministrului Educației, Cercetării și Inovării nr. 4838/2009 și dispoziții din

Legea cadru nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, deși Ordinul

pretins nelegal a fost emis în temeiul și în conformitate cu O.U.G. nr. 35/2009

(art. X, XI, XII și XIX) și potrivit prevederilor H.G. nr. 51/2009 privind

organizarea și funcționarea Ministerului Educației, Cercetării și Inovării așa

cum reiese din preambulul actelor normative, în legătură cu care s-a sesizat

nici un fel de discrepanță.

Potrivit art. X din

O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul

cheltuielilor de personal în sectorul bugetar „indemnizațiile de conducere

pentru personalul bugetar, atât contractual cât și funcționarii publici,

prevăzute în acte normative, reprezintă limite maxime până la care conducătorii

autorităților sau instituțiilor publice, având calitatea de ordonatori de

credite, pot stabili nivelurile individuale, art. 1 din Ordinul Ministrului

Educației, Cercetării și Inovării nr. 4838/2009 fiind în concordanță cu acest

text din actul normativ cu forță juridică superioară, în baza și în executarea

căruia a fost emis.

Prin art. 2 al

Ordinului care vizează durata concediului de odihnă pentru anumite categorii

ale personalului didactic s-a abrogat un text din Normele Metodologice aprobate

prin Ordinul nr. 3251 din 12 februarie 1998, respectându-se principiul

ierarhiei forței juridice a actelor normative.

Același text, art. 2

din Ordinul nr. 4838/2009 a prevăzut expres că în privința concediului de

odihnă se vor aplica prevederile H.G. nr. 250/1992 republicată, în legătură cu

care nu s-au făcut afirmații de nelegalitate, astfel că în mod corect prima

instanță a respins excepția de nelegalitate a celor două articole din Ordinul

contestat.

Nepublicarea

Ordinului nr. 4839/2009 în M. Of. reprezintă nerespectarea unei condiții de

formă imperative, care excede cadrului procesual determinat de recurentul-reclamant

prin invocarea excepției de nelegalitate, întemeiată pe art. 4 din Legea nr.

554/2004.

Potrivit Legii nr.

24/2000 nepublicarea Ordinului în M. Of. nu poate atrage nici sancțiunea

constatării nulității acestuia, întrucât este ulterioară datei emiterii sale,

în raport cu care ar putea fi examinate eventualele motive de nulitate.

Curți asupra recursului

Constatând că

sentința atacată s-a dat cu aplicarea corectă a legii, nefiind afectată de

niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzut de art. 304 C. proc.

civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca

nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamantul M.C.

împotriva Sentinței nr. 178 din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel

Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-01-24
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 280/2012
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin încheierea din 24 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 2409/96/2009, instanța a di
ÎCCJ 2012-02-09
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 660/2012
ție și Justiție, în sensul că pot fi cenzurate pe calea excepției de nelegalitate, actele administrative unilaterale, fără a distinge după cum acestea au caracter normativ sau individual. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministe
ÎCCJ 2012-09-21
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3669/2012
cția deținută și plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public aferente perioadei cuprinse între eliberarea și repunerea în funcție. Pentru
ÎCCJ 2011-02-09
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 764/2011
încadrați ca profesori, deși îndeplineau toate condițiile impuse de lege în acest sens" și că "Ordinul nr. 5869/2009 nu îndeplinește condițiile cumulative de legalitate a unui act administrativ și anume nu este conform cu conținutul legii î
ÎCCJ 2015-02-05
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 433/2015
ului salarial recunoscut de art. 16 din O.G. nr. 6/2007. În concluzie, dispozițiile art. 1 pct. 3 si respectiv art. 1 pct. 4, contravin dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 6/2007, acest din urmă act normativ având forță legislativă superioar
Sursă