ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2282/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 64 din 2 februarie 2000, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpații: - G.G. la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) e), g) și i) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - M.N. la 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., inculpații au fost obligați să plătească, în solidar, 16.926.560 lei către partea civilă S.C. A.P. S.A., 26.073.440 lei către partea civilă B.A.M., 25.000.000 lei către partea civilă S.C. C. S.R.L., 30.000.000 lei către partea civilă S.E. și 3.000.000 lei către partea civilă A.V., toate cu titlu de despăgubiri civile. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 214 din 26 aprilie 2000, a respins apelurile declarate de cei doi inculpați împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate, iar Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 3761 din 4 octombrie 2000, a respins recursul declarat de către inculpatul G.G.

împotriva acestei din urmă decizii. Invocând prevederile O.U.G. nr. 207/2000, condamnatul a formulat contestație la executarea pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 64 din 2 februarie 2000 a Tribunalului București, secția II-a penală. Acesta a arătat că a fost condamnat pentru furt cu consecințe deosebit de grave, ori prin actul normativ menționat, cuantumul pagubei prevăzut de art. 146 C. pen., a fost modificat. Totodată, acesta a arătat că în timpul executării pedepsei a avut o comportare bună. Contestația la executare a fost respinsă de Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 940 din 8 octombrie 2002. Pentru a hotărî astfel, instanța de executare a reținut că legea penală mai favorabilă, în cazul unui concurs de legi în timp, presupune aplicarea uneia dintre acestea, pentru o faptă penală care își păstrează încadrarea juridică.

În acest caz, a înlătura alin. (3) al art. 209 C. pen., care a fost reținut în sarcina inculpatului, presupune schimbarea încadrării juridice a faptei, operațiune posibilă numai la judecata în fond a cauzei și care nu este posibilă pe calea contestației la executare. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 737 din 19 noiembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat împotriva acestei sentințe, cu motivarea că, deși s-a redefinit noțiunea de „consecințe deosebit de grave”, aplicarea legii penale mai favorabile presupune menținerea încadrării juridice, schimbarea acesteia fiind de esența judecării în fond a cauzei, așa cum în mod corect a reținut instanța prin sentința atacată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul a declarat recurs, reiterând criticile formulate în apel. Recursul este nefondat. Este adevărat că prin O.G. nr. 207/2000 sintagma „consecințe deosebit de grave”, prevăzută de art. 146 C. pen., a fost redefinită sub aspectul cuantumului pagubei produse prin infracțiune. Potrivit art. 461 lit. d) C. proc. pen., se poate face contestație contra executării hotărârii penale, printre altele, atunci când se invocă un caz de micșorare a pedepsei. Totodată, potrivit art. 15 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, având în vedere și alte elemente, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei.

În speță, s-a reținut în fapt că în perioada decembrie 1998 – februarie 1999, inculpatul G.G. împreună cu coinculpatul M.N., ambii neîncadrați în muncă, au hotărât să-și asigure mijloacele de existență prin sustragerea de autoturisme, dezmembrarea lor și apoi vânzarea componentelor și împărțirea banilor. Astfel au procedat în zilele de 31 decembrie 1998, 20 ianuarie 1000, 30 ianuarie 1999 și 22 februarie 1999, autoturismele fiind duse în comuna Dămăroaia, la numitul T.C. care i-a ajutat la dezmembrare. Cu ultimul autoturism sustras la data de 22 februarie 1999, după ce i-au schimbat plăcuțele de înmatriculare, inculpații s-au plimbat, inculpatul G.G. fiind depistat de organele de poliție, conducându-l fără a poseda permis de conducere.

În raport de faptele comise, modul de operare, prejudiciul cauzat părții vătămate și persoana inculpatului, se apreciază că deși a intervenit O.G. nr. 207/2000, aplicarea dispozițiilor art. 15 C. pen., care este facultativă, nu se impune, pedeapsa aplicată fiind în limite legale. Așa fiind, corect instanțele au respins contestația la executare făcută. Pentru considerentele expuse, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat din care, onorariul avocatului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.G. împotriva deciziei penale nr. 737 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă pe recurent la plata sumei de 650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 150.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 15 mai 2003.