ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5272/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrative și fiscal, sub

nr. 886/45/2010 din 30 decembrie 2010, reclamanta C.V. (D.V.) a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, anularea hotărârii  din 30 noiembrie 2010,

prin care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiară a Legii

nr. 189/2000, pe motiv că nu s-au ana­lizat în mod just toate probele și ca s-a

făcut o greșită, aplicare a legii.

Curtea de Apel Iași, secția

de contencios administrative și fiscal, prin sentința nr. 76 din 21 februarie 2011

a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut că, în raport cu situația de fapt și cu probatoriul administrat,

în materia reglementată de Legea nr. 189/2000 nu poate opera prezumția instituită

prin art. 100 din C. fam., potrivit căreia copilul minor locuiește la părinții săi,

întrucât statutul de persoană persecutată din motive etnice nu se poate recunoaște

decât în măsura în care persoana ce solicită a i se recunoaște acest statut face

dovada că s-a aflat în vreuna din situațiile enumerate în mod limitativ la art.

1 din Legea nr. 189/2000, independent de situația în care, s-au aflat ceilalți membri

ai familiei.

A apreciat Curtea că simplul

fapt că soții D.V. și D.M. s-au "transferat", în cursul anului 1944, de

la Fabrica de tutun și țigări I. la Fabrica de țigări R.S. și că, dintre aceștia.,

doar D.M. figurează în "Tabloul de refugiați stabiliți în județul R.S.",

Camera de Muncă R.S., în anul 1944, este insuficient pen­tru a se recunoaște lui

D.V., căsătorită C.V., statutul de refugiat, atâta timp cât nu există nici o probă

concludentă care să confirme faptul că copii rezultați din căsătoria încheiată la

da­ta de 1 noiembrie 1937 și-au urmat părinții la noul lor loc de muncă.

Cât privește declarațiile

date de numiții D.D.și I.M., a stabilit prima instanță că acestora nu li se poate

recunoaște nici o valoare probatorie, din moment ce ei înșiși afirmă că, ceea ce

"știu", au aflat "din declarațiile și povestirile soților D.".

Totodată, instanța de

fond a reținut că din chiar înscrisurile de care reclamanta înțelege să se folosească,

rezulta că soții D. s-au ”transferat” de la I. la R.S. că această schimbare a locului

de muncă nu este urmarea unei acțiu­ni represive a autorităților române, că pretinsul

"refugiu" nu a fost gene­rat de un act de persecuție, că statutul lor

de angajați într-o unitate economică proprietatea statului român și naționalitatea

și religia lor ex­clude "ab initio" că ei au fost victimele unei persecuții

etnice, astfel că reclamanta nu este îndreptățită a i se recunoaște beneficiul Legii

nr. 189/2000, pentru simplul motiv că acesta poate fi revendicat doar de persoanele

care au fost victime ale persecuțiilor din motive etnice, inițiate de autoritățile

vremii, nu și de cei care, din motive de siguranță per­sonală, sau din alte motive,

au ales să lucreze într-o altă localitate decât cea în care își aveau domiciliul,

până la acel moment.

în cauză.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs reclamanta C.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut,

în esență, că prima instanță nu a coroborat probele administrate în cauză. A arătat

că a fost trecută în carnetul de muncă al mamei sale, fapt ce confirmă că a fost

refugiată cu părinții în localitatea R.S., că la data refugiului avea vârsta de

3 ani și este greu de crezut că părinții ar fi abandonat-o, luându-I doar pe ceilalți

frați ai săi.

A mai susținut recurenta

că instanța de fond a înlăturat în mod nelegal declarațiile martorilor ca suport

probator, având în vedere că martorii au fost și ei refugiați în aceiași perioadă

și aveau cunoștință despre familial or.

II. Considerentele Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație

și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Potrivit prevederilor

art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile

prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940–6 martie 1945 a suferit persecuții din motive

entice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de lege, în sensul că a fost

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

De asemenea, potrivit

art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin

H.G. nr. 127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul

ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să

își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând

și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb

de populație ca urmare a unui tratat bilateral.

Este evident că legiuitorul

a urmărit ca de aceste drepturi să beneficieze toate persoanele, cetățeni români,

care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice

și prin persoană persecutată trebuie înțeleasă atât persoana care a suferit acele

persecuții în mod direct, dar și aceea asupra căreia s-au răsfrânt consecințele

acelei persecuții.

Această interpretare este

în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 558/2005, conform cărora „stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu

și a persoanelor beneficiare ține de opțiunea liberă a legiuitorului, cu condiția

să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situații

identice. Toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază de aceleași drepturi.

Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre

măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă

de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești”.

Din materialul probator

existent la dosar rezultă faptul că recurenta-reclamantă s-a refugiat împreună cu

părinții săi în localitatea R.S., unde aceștia au lucrat în cadrul Manufacturii

de Tutun C.A.M. Râmnicu Sărat.

Astfel în carnetele de

muncă ale părinților reclamantei, respectiv nr. X și nr. Y, există mențiunea că

aceștia au lucrat în perioada 10 februarie 1944–23 iunie 1945 la Manufactura de

Tutun C.A.M. Râmnicu Sărat.

Deasemenea în actul

nr. 2114 din 13 ianuarie 2010, reprezentând extras din Tabloul de refugiați stabiliți

în județul R.S. se menționează numele D.M. (mama reclamantei).

Totodată Arhivele Naționale

Iași și Buzău, prin adresele din 13 ianuarie 2010 și din 16 septembrie 2010, confirmă

cele mai sus precizate.

Înalta Curte reține că

aceste probe cu înscrisuri trebuiau să fie coroborate cu declarațiile date în formă

autentică de martorii D.D. și I.M.

Potrivit art. 6 din O.G.

nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la

art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente,

iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege.

Or, din declarațiile martorilor

rezultă că reclamanta s-a refugiat împreună cu familia din localitatea Iași în localitatea

R.S., din motive de persecuție etnică.

Împrejurarea reținută

de prima instanță în sensul că reclamanta nu a fost trecută pe carnetul de muncă

al tatălui, este lipsită de relevanță în soluționarea corectă a litigiului din moment

ce aceasta a fost trecută pe carnetul de muncă al mamei.

Înalta Curte reține de

asemenea că faptul menționării în carnetele de muncă a transferului părinților reclamantei,

nu poate constitui motiv pentru respingerea cererii privind stabilirea calității

de persoane refugiate din motive de persecuție etnică, având în vedere că în carnetele

de muncă sunt consemnate doar aspectele ce țin strict de raporturile de muncă nu

și alte mențiuni. Or, împrejurarea existenței unui transfer al salariatului nu exclude

calitatea lui de refugiat, în același timp.

Totodată, Înalta Curte

apreciază că este nejustificat considerentul reținut de prima instanță potrivit

căruia nu există dovezi concludente care să probeze că reclamanta și-ar fi urmat

familia în refugiul acesteia, în perioada 1944–1945, ținând cont, pe de o parte,

de mențiunea din carnetul de muncă al mamei D.M. iar pe de altă parte de vârsta

reclamantei în perioada refugiului, de numai 3 ani.

Reține așadar Înalta Curte,

că prima instanță, respingând cererea reclamantei de stabilire a calității de refugiat

din motive de persecuție etnică, a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală,

ce urmează a fi modificată cu consecința admiterii acțiunii, anulării hotărârii

din 30 noiembrie 2010 a Casei Județene de Pensii Iași și obligării acestei autorități

să emită o nouă hotărâre prin care să-i acorde reclamantei drepturile prevăzute

de art. 1 din Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2010.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de C.V. (D.V.) împotriva sentinței nr. 76 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică hotărârea atacată

în sensul că admite acțiunea.

Anulează hotărârea nr. 4486 din 30 noiembrie 2010

a Casei Județene de Pensii Iași și obligă pârâta să emită o nouă hotărâre prin care

să acorde reclamantei drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000,

pentru perioada 15 martie 1944–6 martie 1945, de la 1 Decembrie 2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie

2011.