ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5272/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Hotărârea primei instanțe. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrative și fiscal, sub nr. 886/45/2010 din 30 decembrie 2010, reclamanta C.V. (D.V.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, anularea hotărârii din 30 noiembrie 2010, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pe motiv că nu s-au ana­lizat în mod just toate probele și ca s-a făcut o greșită, aplicare a legii. Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrative și fiscal, prin sentința nr. 76 din 21 februarie 2011 a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, în raport cu situația de fapt și cu probatoriul administrat, în materia reglementată de Legea nr. 189/2000 nu poate opera prezumția instituită prin art. 100 din C. fam., potrivit căreia copilul minor locuiește la părinții săi, întrucât statutul de persoană persecutată din motive etnice nu se poate recunoaște decât în măsura în care persoana ce solicită a i se recunoaște acest statut face dovada că s-a aflat în vreuna din situațiile enumerate în mod limitativ la art. 1 din Legea nr. 189/2000, independent de situația în care, s-au aflat ceilalți membri ai familiei. A apreciat Curtea că simplul fapt că soții D.V. și D.M. s-au "transferat", în cursul anului 1944, de la Fabrica de tutun și țigări I. la Fabrica de țigări R.S.

și că, dintre aceștia., doar D.M. figurează în "Tabloul de refugiați stabiliți în județul R.S.", Camera de Muncă R.S., în anul 1944, este insuficient pen­tru a se recunoaște lui D.V., căsătorită C.V., statutul de refugiat, atâta timp cât nu există nici o probă concludentă care să confirme faptul că copii rezultați din căsătoria încheiată la da­ta de 1 noiembrie 1937 și-au urmat părinții la noul lor loc de muncă. Cât privește declarațiile date de numiții D.D.și I.M., a stabilit prima instanță că acestora nu li se poate recunoaște nici o valoare probatorie, din moment ce ei înșiși afirmă că, ceea ce "știu", au aflat "din declarațiile și povestirile soților D.". Totodată, instanța de fond a reținut că din chiar înscrisurile de care reclamanta înțelege să se folosească, rezulta că soții D. s-au ”transferat” de la I. la R.S.

că această schimbare a locului de muncă nu este urmarea unei acțiu­ni represive a autorităților române, că pretinsul "refugiu" nu a fost gene­rat de un act de persecuție, că statutul lor de angajați într-o unitate economică proprietatea statului român și naționalitatea și religia lor ex­clude "ab initio" că ei au fost victimele unei persecuții etnice, astfel că reclamanta nu este îndreptățită a i se recunoaște beneficiul Legii nr. 189/2000, pentru simplul motiv că acesta poate fi revendicat doar de persoanele care au fost victime ale persecuțiilor din motive etnice, inițiate de autoritățile vremii, nu și de cei care, din motive de siguranță per­sonală, sau din alte motive, au ales să lucreze într-o altă localitate decât cea în care își aveau domiciliul, până la acel moment.

2. Recursul exercitat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta C.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta a susținut, în esență, că prima instanță nu a coroborat probele administrate în cauză. A arătat că a fost trecută în carnetul de muncă al mamei sale, fapt ce confirmă că a fost refugiată cu părinții în localitatea R.S., că la data refugiului avea vârsta de 3 ani și este greu de crezut că părinții ar fi abandonat-o, luându-I doar pe ceilalți frați ai săi. A mai susținut recurenta că instanța de fond a înlăturat în mod nelegal declarațiile martorilor ca suport probator, având în vedere că martorii au fost și ei refugiați în aceiași perioadă și aveau cunoștință despre familial or.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940–6 martie 1945 a suferit persecuții din motive entice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de lege, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. De asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G.

nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral. Este evident că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să beneficieze toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice și prin persoană persecutată trebuie înțeleasă atât persoana care a suferit acele persecuții în mod direct, dar și aceea asupra căreia s-au răsfrânt consecințele acelei persecuții.

Această interpretare este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558/2005, conform cărora „stabilirea drepturilor ce se acordă cu caracter reparatoriu și a persoanelor beneficiare ține de opțiunea liberă a legiuitorului, cu condiția să nu instituie tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situații identice. Toate persoanele aflate în aceeași situație beneficiază de aceleași drepturi. Stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești”. Din materialul probator existent la dosar rezultă faptul că recurenta-reclamantă s-a refugiat împreună cu părinții săi în localitatea R.S., unde aceștia au lucrat în cadrul Manufacturii de Tutun C.A.M.

Râmnicu Sărat. Astfel în carnetele de muncă ale părinților reclamantei, respectiv nr. X și nr. Y, există mențiunea că aceștia au lucrat în perioada 10 februarie 1944–23 iunie 1945 la Manufactura de Tutun C.A.M. Râmnicu Sărat. Deasemenea în actul nr. 2114 din 13 ianuarie 2010, reprezentând extras din Tabloul de refugiați stabiliți în județul R.S. se menționează numele D.M. (mama reclamantei). Totodată Arhivele Naționale Iași și Buzău, prin adresele din 13 ianuarie 2010 și din 16 septembrie 2010, confirmă cele mai sus precizate. Înalta Curte reține că aceste probe cu înscrisuri trebuiau să fie coroborate cu declarațiile date în formă autentică de martorii D.D. și I.M. Potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Or, din declarațiile martorilor rezultă că reclamanta s-a refugiat împreună cu familia din localitatea Iași în localitatea R.S., din motive de persecuție etnică. Împrejurarea reținută de prima instanță în sensul că reclamanta nu a fost trecută pe carnetul de muncă al tatălui, este lipsită de relevanță în soluționarea corectă a litigiului din moment ce aceasta a fost trecută pe carnetul de muncă al mamei.

Înalta Curte reține de asemenea că faptul menționării în carnetele de muncă a transferului părinților reclamantei, nu poate constitui motiv pentru respingerea cererii privind stabilirea calității de persoane refugiate din motive de persecuție etnică, având în vedere că în carnetele de muncă sunt consemnate doar aspectele ce țin strict de raporturile de muncă nu și alte mențiuni. Or, împrejurarea existenței unui transfer al salariatului nu exclude calitatea lui de refugiat, în același timp. Totodată, Înalta Curte apreciază că este nejustificat considerentul reținut de prima instanță potrivit căruia nu există dovezi concludente care să probeze că reclamanta și-ar fi urmat familia în refugiul acesteia, în perioada 1944–1945, ținând cont, pe de o parte, de mențiunea din carnetul de muncă al mamei D.M.

iar pe de altă parte de vârsta reclamantei în perioada refugiului, de numai 3 ani. Reține așadar Înalta Curte, că prima instanță, respingând cererea reclamantei de stabilire a calității de refugiat din motive de persecuție etnică, a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, ce urmează a fi modificată cu consecința admiterii acțiunii, anulării hotărârii din 30 noiembrie 2010 a Casei Județene de Pensii Iași și obligării acestei autorități să emită o nouă hotărâre prin care să-i acorde reclamantei drepturile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2010. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.V. (D.V.) împotriva sentinței nr. 76 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică hotărârea atacată în sensul că admite acțiunea. Anulează hotărârea nr. 4486 din 30 noiembrie 2010 a Casei Județene de Pensii Iași și obligă pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să acorde reclamantei drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 15 martie 1944–6 martie 1945, de la 1 Decembrie 2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2011.