ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1168/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1168/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 10 din 29

octombrie 2001, Curtea Militară de Apel a admis cererile inculpaților col.

D.A., col. M.G., cpt. (rez.). T.F. și civ. C.N., restituind cauza la secția

parchetelor militare din Cadrul Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție în vederea refacerii urmăririi penale și a actului de sesizare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 59/P/1998 din

data de 2 august 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

secția parchetelor militare, au fost trimiși în judecată, în stare de

libertate, inculpații:

- inculpatul col. D.A., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 25, raportat la art. 31 alin. (2)

C. pen., combinat cu art. 174 C. pen., raportat la art. 176 lit. b) C. pen.,

art. 217 alin. (4) C. pen., raportat la art. 218 alin. (1) C. pen., art. 174 C.

pen., art. 249 alin. (2) C. pen. și art. 358 alin. (2) lit. d) și alin. (3) C.

pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen.

- inculpatul col. M.G., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. b) C. pen., cu

aplicarea art. 13 C. pen.

- inculpatul cpt. (rez.)T.F., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 –

art. 176 lit. b) C. pen. și art. 26, raportat la art. 358 alin. (2) lit. d) C.

pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen.

- inculpatul civ. C.N., pentru

același inculpat s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru infracțiunea

prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen., având în vedere intervenirea

prescripției răspunderii penale.

Înainte de începerea cercetării

judecătorești, conform art. 320 alin. (2) C. proc. pen., inculpații și partea

responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale, au formulat anumite excepții

și cereri.

În esență, invocând încălcarea unor

dispoziții legale care reglementează desfășurarea urmăririi penale, inculpații

și partea responsabilă civilmente au solicitat restituire cauzei la parchetul

militar în vederea refacerii actelor de urmărire penală și a rechizitoriului.

Instanța de fond a apreciat ca

întemeiate cererile, pentru motivele ce se vor arăta.

Aspecte referitoare la desfășurarea

urmăririi penale:

În ce privește urmărirea penală

efectuată față de civ. C.N.:

Într-o primă etapă (decembrie 1989 –

ianuarie 1990) față de civ. C.N. s-au efectuat acte premergătoare pentru

infracțiunile prevăzute de art. 279 alin. (3) C. pen., art. 20, raportat la

art. 175 lit. e) C. pen. și art. 241 C. pen.

Prin rezoluția procurorului din 18

ianuarie 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui C.N.,

pentru infracțiunile prevăzute de art. 241 alin. (2) C. pen., art. 279 alin.

(3) lit. e) C. pen. și art. 20, raportat la art. 175 lit. e) C. pen.

Această rezoluție a fost confirmată

de conducătorul unității de procuratură la 23 ianuarie 1990.

În conformitate cu art. 228 alin.

(4) C. proc. pen., dacă din cuprinsul actelor premergătoare rezultă vreunul din

cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în

art. 10 alin. (1), cu excepția celui de la lit. b

1

), organul de

urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu

se începere urmărirea penală; dispoziția legală se aplică în mod corespunzător,

și în cazul în care actele premergătoare sunt efectuate de procuror,

confirmarea fiind de competența conducătorului unității de procuratură

[

(art. 228 alin. (6) C. proc. pen.,

care se aplică în mod corespunzător)].

Soluția neînceperii urmăririi penale

s-a bazat pe lipsa elementelor constitutive ale infracțiunilor deoarece civ.

C.N. „a acționat în sprijinul revoluției, împotriva celor care au tras

împotriva demonstranților sau a militarilor și au încercat să destabilizeze

situația”.

Deși în principiu soluțiile

procurorului de neurmărire ori de netrimitere în judecată nu se bucură de

autoritate de lucru judecat, nu se poate ignora faptul că prin acestea

magistratul, procuror soluționează raportul juridic de conflict penal care se

dovedește ca aparent.

Soluția neînceperii urmăririi

penale, dispusă de procuror, este fundamentată pe un amplu material documentar

(obținut prin procedura prevăzut de art. 224 C. proc. pen.) din care acesta

deduce temeinic că există unul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare

a acțiunii penale.

Stabilitatea soluțiilor de neurmărire

ori de netrimitere în judecată trebuie acceptată ca atare în temeiul art. 262

C. proc. pen., iar începerea ulterioară a urmăririi penale ori, după caz,

reluarea urmăririi penale, trebuie să fie justificată de constatarea că nu a

existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut

împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.

În conformitate cu art. 228 alin.

(7) C. proc. pen., dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut

împrejurarea pe care se întemeiat propunerea de a nu se începe urmărirea

penală, procurorul infirmă rezoluția și restituie actele organului de urmărire

penală dispunând începerea urmăririi penale.

Dispoziția referitoare la infirmarea

rezoluției, înainte de a dispune începerea urmăririi penale, este rațională

având în vedere că potrivit art. 203 alin. (1) și (2) C. proc. pen., asupra

actelor și măsurilor procesuale organul de urmărire dispune prin ordonanță

acolo unde legea prevede aceasta iar în celelalte cazuri prin rezoluție

motivată.

Infirmarea motivată a rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale trebuie să se refere la constatarea inexistenței

sau dispariției cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

pe care le constatase anterior procurorul.

Fără a se dispune, în conformitate

cu textul menționat infirmarea rezoluției la data de 28 ianuarie 1998 un alt

procuror dispune începerea urmăririi penale față de civ. C.N., pentru

infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. (în

dosarul nr. 29/P/1990 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar

Teritorial); fapta pentru care dispus începerea urmăririi penale este aceeași

pentru care în anul 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, această

ultimă soluție nefiind infirmată potrivit legii.

La data începerii urmăririi penale

(28 ianuarie 1998) procurorul militar întocmește ordonanța de arestare

preventivă a învinuitului civ. C.N., confirmată potrivit legii, și mandatul de

arestare preventivă (fiecare în două exemplare); măsura preventivă nu a fost

pusă în executare, înscrisurile fiind la dosarul cauzei.

În lipsa ordinului de delegare

pentru procurorul militar din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar

București și a actului de dispoziție cu referire la reunirea cauzei cu altă

cauză de competența organelor judiciare militare nu se poate verifica

respectarea normelor de competență după calitatea persoanei și a celor privind

competența procurorului potrivit art. 209 alin. (3) și (4) C. proc. pen.

Pe parcursul desfășurării urmăririi

penale față de cei patru acuzați, actele de cercetare penală au fost efectuate

și de procurori din cadrul unor parchete militare de pe lângă Tribunalul

Militar București (Parchetul Militar Brașov, Parchetul Militar Ploiești).

Potrivit art. 95 alin. (2) din Legea

nr. 92/1992 republicată „în interesul serviciului, procurorii pot fi delegați

de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție pe o durată de cel mult 2 luni într-un an; delegarea poate fi

prelungită peste acest termen cu consimțământul procurorului”.

În condițiile existenței acestei

dispoziții legale apare ca necesară depunerea la dosarul cauzei a ordinului

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție prin

care procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă Tribunalul Militar București

au fost delegați în interesul serviciului, pentru a desfășura activitatea de

urmărire penală în cauze de competența Parchetului de pe lângă Tribunalul

Militar Teritorial București, astfel încât să fie respectate normele de

competență înscrise în art. 209 alin. (3) și (4) C. proc. pen.

Prin ordonanța din 29 ianuarie 1998,

procurorul militar dispune extinderea urmăririi penale și pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen.

Față de C.N., prin procesul verbal din 29 ianuarie

1998 (același dosar de urmărire penală) s-a dispus începerea urmăririi penale

și pentru infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen.

În conformitate cu art. 6 alin. (3)

lit. a) și b) din C.E.D.O. (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) orice

acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt,

într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei

acuzației aduse împotriva sa și, de asemenea, să dispună de timpul și de

înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; dispoziții asemănătoare sunt

cuprinse în art. 14 alin. (3) lit. a), b) și d) din Pactul internațional cu

privire la drepturile civile și politice (ratificat la 9 decembrie 1974).

În dreptul intern aceste garanții au

fost preluate în conținutul art. 6 C. proc. pen., potrivit căruia organele

judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte

de a i se lua prima declarație despre dreptul de a fi asistat de un apărător,

consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare [(art. 6 alin. (5) C.

proc. pen.)].

În conformitate cu art. 6 alin. (3)

C. proc. pen., organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit

sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a

acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării.

La aceste dispoziții legale trebuie

adăugată și cea potrivit căreia învinuitului sau inculpatului, înainte de a fi

ascultat, i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se

pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la faptă și la învinuirea ce i

se aduce în legătură cu aceasta; organul de urmărire penală, înainte de a-l

asculta pe învinuit, cere acestuia să dea o declarație scrisă personal cu

privire la învinuirea ce i se aduce [(art. 70 alin. (2) și (3) C. proc. pen.)].

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că învinuitului civ. C.N. i s-au luat cinci declarații.

Declarația scrisă personal în

conformitate cu art. 70 alin. ultim C. proc. pen., este dată la 28 ianuarie

1998 în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare.

La aceeași dată, 28 ianuarie 1998,

se ia învinuitului civ. C.N. o declarație potrivit art. 71 și următoarele C.

proc. pen.; această declarație are menționat ca dosar penale 20/P/1990 și este

consemnată de un procuror din cadrul unui parchet militar de pe lângă

Tribunalul Militar București, deși învinuirea adusă era „tentativă de omor,

prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.”, competența urmăririi

penale aparținând procurorului din cadrul Parchetului Militar de pe lângă

Tribunalul Militar Teritorial.

Ulterior, la 29 ianuarie 1998, în

dosarul nr. 29/P/1990 Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial

București este consemnată de către același procuror militar o nouă declarație

de învinuit care nu are completată rubrica privind fapta și învinuirea, etc.

La 30 ianuarie 1998 se ia o nouă

declarație învinuitului; rubricile privind numărul de dosar și parchetul din

care face parte procurorul nu sunt completate, după cum nu este completată nici

rubrica privind obiectul cauzei, explicarea drepturilor procesuale, fapta și

învinuirea adusă.

Ulterior, la data de 22 decembrie

1998, în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare este

consemnată ultima declarație în care se menționează la rubrica fapta și

învinuirea: „tentativă de omor prevăzut de art. 20, raportat la art. 174 C.

pen. și nerespectarea regimului armelor și munițiilor prevăzută de art. 279

alin. (3) C. pen.”.

În aceeași zi, 22 decembrie 1998,

învinuitului i se prezintă materialul de urmărire penală pentru cele două

infracțiuni cu referire la dosarul nr. 59/P/1998 al secției parchetelor

militare.

În ce privește urmărirea penală

efectuată față de cpt. (rez.) T.F.:

Prin rezoluția procurorului din

cadrul secției parchetelor militare, la 28 octombrie 1998, s-a dispus începerea

urmăririi penale față de cpt. (rez.) T.F. pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzută de art. 20, raportat la art. 176 lit. b) C. pen. și art. 26 raportat

la art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen.

Calitatea procesuală de învinuit a

cpt. (rez.) T.F. a rămas aceeași până la data punerii în mișcare a acțiunii

penale prin rechizitoriu.

Acestui învinuit nu i s-a solicitat

darea unei declarații scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce

astfel cum prevede art. 70 alin. ultim C. proc. pen.

La data de 22 octombrie 1998 și

respectiv de 23 octombrie 1998 T.F. este ascultat de către procurorul din

cadrul secției parchetelor militare.

Ambele declarații sunt consemnate pe

formular tip, utilizat pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Având însă în vedere că începerea

urmăririi penale s-a dispus ulterior, la data de 28 octombrie 1998, se constată

că acestea nu reprezintă declarații de învinuit deoarece la datele respective

T.F. nu avea calitatea procesuală de învinuit; în consecință, aceste declarații

au valoarea juridică de acte premergătoare în sensul prevăzut de art. 224 C.

proc. pen.

În declarația din 22 octombrie 1998

se menționează ca faptă și învinuire adusă numitului T.F. „tentativă de omor și

furt calificat din avutul obștesc”.

În cealaltă declarație, din data de

23 octombrie 1998 nu se mai face nici o precizare legată de învinuirea ori

fapta pentru care este ascultat, rubrica din formular nefiind completată.

După începerea urmăririi penale la

28 octombrie 1998, învinuitului T.F. i se ia de către procurorul din cadrul

secției parchetelor militare o primă și ultimă declarație în această calitate

procesuală, la data de 5 aprilie 1999.

Această declarație de învinuit nu

are completată rubrica privind fapta și învinuirea ce i se aduce; conținutul

declarației, în esență, se rezumă la consemnarea menținerii declarațiilor date

anterior.

În aceeași zi, respectiv la 5

aprilie 1999, învinuitului T.F. i se prezintă materialul de urmărire penală;

din procesul verbal încheiat cu această ocazie rezultă că acesta a fost

cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de „tentativă de omor deosebit de

grav, complicitate la infracțiunea de tratamente neomenoase prevăzută și ped.

De art. 20, raportat la art. 176 lit. b); 26 raportat la art. 358 lit. d) C.

pen.”

Se constată că singura ascultare în

calitate procesuală de învinuit a numitului T.F. este cea din 5 aprilie 1999,

aceeași cu data prezentării materialului de urmărire penală, până în acel

moment neavând cunoștință că cercetarea efectuată de procuror a avut ca obiect

și complicitatea la tratamente neomenoase, prevăzută de art. 26, raportat la

art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen., sancționată deosebit de sever de lege (închisoare

de la 5 la 15 ani).

Sub aspectul obiectului cercetării,

numitul T.F. avea cunoștință exclusiv de infracțiunile menționate în formularul

de la pag. 133 adică „tentativă de omor și furt calificat din avutul obștesc”,

prezentarea materialului de urmărire penală fiind făcută pentru „tentativă de

omor deosebit de grav și complicitate la tratamente neomenoase, prevăzută de

art. 20, raportat la art. 176 lit. b) și art. 26, raportat la art. 258 lit. d)

C. pen.”

Se constată că numitului T.F. nu i

s-a adus la cunoștință completa învinuire, respectiv a faptelor pentru care

este învinuit și încadrările juridice ale acesta, astfel încât să i se asigure

posibilitatea pregătirii și exercitării apărării

[

(art. 6 alin. (3) C. proc. pen.)].

La volumul 3 este depusă o listă de

probe formulată de T.F. în dosarul nr. 59/P/1998 al secției parchetelor

militare.

Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc.

pen., în cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere

administrarea lor.

Admiterea sau respingerea cererii se

face motivat în conformitate cu art. 67 alin. ultim C. proc. pen.

La dosarul cauzei nu se regăsește

consemnarea dispoziției procurorului de admitere ori respingere a probelor

propuse de numitul T.F.

În conformitate cu art. 202 C. proc.

pen., organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare

pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în

vederea justei soluționări a acesteia; organul de urmărire penală adună probele

atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, inclusiv

cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat

săvârșirea infracțiunii.

În ce privește urmărirea penală

efectuată față de col. M.G.:

În dosarul privind pe col. M.G. (ori

în celelalte dosare) nu se regăsește înscrisul conținând rezoluția sau

procesul-verbal de începere a urmăririi penale în conformitate cu art. 228 C.

proc. pen.

În eventualitatea lipsei acestui act

de dispoziție, față de col. M.G. nu s-a desfășurat prima fază a procesului

penal, respectiv urmărirea penală, acesta neavând calitatea procesuală de

învinuit.

Toate actele și măsurile dispuse

față de col. M.G., în lipsa dispoziției de începere a urmăririi penale, au

valoarea juridică de acte premergătoare (art. 224 C. proc. pen.).

La data de 8 iunie 1998, în dosarul

nr. 538/P/1998 al Parchetului Militar Teritorial, col. M.G. dă o primă

declarație în fața unui procuror militar.

În lipsa unor mențiuni nu se poate

stabili dacă procurorul era încadrat la Parchetul Militar Teritorial ori era

delegat să efectueze acte de urmărire penală în cauze de competența acestui

parchet militar.

În această primă declarație nu se

face mențiune despre învinuirea ce i se aduce col. M.G. respectiv fapta și

eventuala încadrare juridică a acesteia, în sensul art. 6 alin. (3) și (5) C.

proc. pen.

Următoarea declarație, din 4

noiembrie 1998, este consemnată pe formularul de învinuit sau inculpat și este

dată în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare (dosar nr.

59/P/1998).

În această declarație se menționează

cu privire la fapta și învinuirea adusă „distrugere calificată și omor”.

Ultima declarație a col. M.G. este

dată în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare (dosar nr.

59/P/1998) în luna aprilie 1999 fără a se menționa ziua; în această declarație

nu este completată rubrica privind fapta și învinuirea.

Conform procesului verbal de

prezentare a materialului de urmărire penală din 20 aprilie 1999, rezultă

cercetarea col. M.G. pentru săvârșirea infracțiunii „omor deosebit de grav”,

lipsind încadrarea juridică a faptei.

Infracțiunea de „omor deosebit de

grav” este pedepsită, prin aplicarea art. 13 C. pen., cu detențiune pe viață

sau închisoare de la 15 la 20 de ani.

Se constată că numitul M.G., până la

data prezentării materialului de urmărire penală, avea cunoștință de

împrejurarea că este cercetat pentru „distrugere calificată și omor”.

În ce privește urmărirea penală

efectuată față de col. D.A.:

În vol.1 există o declarație din 12

mai 1998 scrisă personal de col. D.A., dată în fața unui procuror având gradul

de colonel, fără să existe date din care să rezulte parchetul din care face

parte.

În același volum, este o altă

declarație luată pe formular de învinuit ori inculpat (dosar nr. 59/P/1998 al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție) consemnată la data de 30

septembrie 1998.

Declarația este dată în fața

procurorului din cadrul secției parchetelor militare, iar în ce privește fapta

și învinuirea se menționează „distrugere calificată, omor cu intenție indirectă

și participație improprie la omor deosebit de grav, neglijență în serviciu,

fapte săvârșite de învinuit în timpul evenimentelor din decembrie 1989 în jud.

Sibiu”, nu sunt menționate textele de lege cu referire la încadrările juridice.

Prin rezoluția din 10 octombrie

1998, procurorul din cadrul secției parchetelor militare, în dosarul nr.

59/P/1998, dispune începerea urmăririi penale împotriva col. D.A. sub aspectul

infracțiunilor prevăzută și pedepsită de art. 25, raportat la art. 175 lit. d)

C. pen., art. 176, art. 217 alin. (4) și art. 218 C. pen., art. 249 și art. 358

lit. d) C. pen.

În raport de data rezoluției de

începere a urmăririi penale (10 octombrie 1998) se constată că declarația din

12 mai 1998 și declarația din 30 septembrie 1998 au valoare de acte

premergătoare, în sensul art. 224 C. proc. pen., deoarece s-au situat înaintea

momentului începerii urmăririi penale.

După începerea urmăririi penale,

învinuitului col. D.A. i se ia o declarație în această calitate procesuală la

data de 14 aprilie 1999 însă aceasta nu are semnătura învinuitului.

În aceeași zi, 14 aprilie 1999, se

prezintă învinuitului col. D.A. materialul de urmărire penală din care rezultă

cercetarea pentru săvârșirea infracțiunilor de „instigare la omor deosebit de

grav; distrugere calificată; omor cu intenție indirectă și participație

improprie la omor deosebit de grav, neglijență în serviciu și tratament

neomenoase, art. 25 raportat la art. 175, combinat cu art. 176 lit. b); art.

217 alin. (4) raportat la art. 218 C. pen; art. 23 raportat la art. 176 C.

pen.; art. 249 alin. (2) C. pen. și art. 358 lit. d) și alin. (3) C. pen.”.

Cu ocazia prezentării materialului

de urmărire penală învinuitul a solicitat confruntarea cu unele persoane

nominalizate de el în cereri anterioare precum și obținerea și depunerea la

dosar a unor documente de la eșaloanele superioare ale U.M. 01512 Sibiu la data

evenimentelor din luna decembrie 1989.

De altfel, în declarațiile

anterioare, col. D.A. solicitase administrarea unor probe în apărare pentru

clarificarea unor aspecte esențiale, în opinia sa, pentru stabilirea eventualei

nevinovății.

Asupra acestor propuneri de probe,

organul de urmărire penală nu s-a pronunțat în conformitate cu art. 67 alin.

ultim C. proc. pen. și nici potrivit art. 250, art. 252 și următoarele C. proc.

pen.

Cu excepția declarației din 14

aprilie 1999 dată când, de altfel, a fost prezentat și materialul de urmărire

penală, învinuitului col. D.A. nu i s-a adus la cunoștință una din faptele

încadrate juridic în infracțiunea prevăzută de art. 358 alin. (2) și art. 358

alin. (3) C. pen. „tratament neomenoase”, aceasta fiind o infracțiune din

ultimul titlu al Codului penal, făcând parte din categoria infracțiunilor

contra păcii și omenirii, sancționabilă în varianta normativă prevăzută de art.

358 alin. (3), cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani

și interzicerea unor drepturi (prin aplicarea art. 13 C. pen.).

Dacă se reține împrejurarea că

declarația de la 14 aprilie 1999 nu este semnată de învinuit, practic se

constată că despre această infracțiune a fost încunoștințat numai cu ocazia

prezentării materialului de urmărire penală.

II. Tot ca un motiv de restituire a

cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, este invocată

împrejurarea nesemnării anumitor declarații și acte de către apărătorul

desemnat din oficiu.

Potrivit art. 6 alin. ultim C. proc.

pen., organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau

inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi

asistați de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de

ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare

sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului

sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.

Din actele dosarului nu rezultă că

înainte de declarațiile din 12 mai 1998 și respectiv 30 septembrie 1998,

colonelului D.A. i s-au adus la cunoștință dispozițiile art. 6 alin. ultim C.

proc. pen.; de altfel, aceste declarații nu au fost date în calitate de învinuit

pentru motivele deja arătate.

Din declarația din 14 aprilie 1999,

dată în calitate de învinuit, rezultă că procurorul i-a pus în vedere că are

dreptul la apărător, însă, așa cum s-a precizat, această declarație nu este

semnată de învinuit.

Procesul verbal de prezentare a

materialului de urmărire penală are mențiunea prezenței unui apărător desemnat

din oficiu (avocat S.L.) însă nu este semnat de acesta.

De asemenea, din actele și lucrările

dosarului, se constată că la toate declarațiile date de col. M.G. acestuia nu i

s-a asigurat asistență juridică; inclusiv procesul verbal de prezentare a

materialului de urmărire penală nu este semnat de un apărător.

Luarea declarațiilor lui T.F. și

respectiv C.N., precum și prezentarea materialului de urmărire penală s-au

făcut în prezența apărătorilor aleși.

Din art. 5 alin. (3) din C.E.D.O. și

respectiv art. 14 alin. (3) lit. d) din Pactul Internațional cu privire la

Drepturile Civile și Politice, rezultă că, oricare acuzat trebuie informat

despre dreptul de a avea un apărător și că, ori de câte ori interesul justiției

o cere, acuzatului trebuie să-i fie asigurată asistența juridică printr-un

apărător, în unele situații chiar din oficiu și atunci când nu are mijloace

financiare, fără plată.

În esență, aceste prevederi din

instrumentele juridice internaționale ratificate de România se regăsesc în art.

6 alin. ultim, precum și art. 171 alin. (1) C. proc. pen.

În conformitate cu art. 171 alin.

(2) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale asistența juridică este

obligatorie numai atunci când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în

termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții

militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un

institut medical educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză.

Nici una dintre aceste ipoteze nu se

regăsește în cazul col. D.A. și col. M.G.

Pe de altă parte, însă, se constată

că procurorul a solicitat desemnarea pentru toate cele patru persoane

cercetate, a unui apărător din oficiu.

Deși se deduce că procurorul a

apreciat ca necesară asistența juridică, avocatul desemnat din oficiu nu i-a

asistat pe col. D.A. și col. M.G. nici la luarea declarațiilor și nici la

prezentarea materialului de urmărire penală (înscrisurile respective nefiind

semnate de avocat).

Sancțiunea nulității absolute

intervine însă în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., numai atunci

când s-au încălcat dispozițiile relative la asistarea învinuitului sau

inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie potrivit legii.

Se constată că nu se poate vorbi sub

aspectul neasistării de către apărător a col. D.A. și col. M.G. despre o

nulitate absolută, ci, eventual, și în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C.

proc. pen., despre o nulitate relativă.

Este însă de observat împrejurarea

că pentru cei doi ofițeri cercetarea penală s-a efectuat pentru infracțiuni cu

un grad ridicat de pericol social, sancționate de lege, prin aplicarea art. 13

C. pen., cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani

[

(art. 358 alin. (3) C. pen. și

respectiv art. 174, combinat cu art. 176 C .pen.)].

La pct. V al rechizitoriului se

menționează că „cei patru inculpați au avut asigurată asistența juridică

facultativă sau prin desemnarea din oficiu a unui apărător”; față de această

mențiune ar fi apărut ca necesară semnarea declarațiilor și a proceselor

verbale de prezentare a materialului de urmărire penală de apărătorul desemnat

din oficiu.

III. În actul de sesizare al

instanței se face referire, pentru cele patru persoane trimise în judecată, la

aplicarea art. 13 C. pen.

Referirea la disp. art. 13 C. pen.,

se impune având în vedere că faptele pentru care au fost cercetare cele patru

persoane s-au desfășurat în decembrie 1989, anterior modificărilor substanțiale

aduse Codului penal și Codului de procedură penală după 1990.

Potrivit art. 13 alin. (1) C. pen.,

în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai

favorabilă.

Codul penal nu cuprinde nici o

dispoziție care să prevadă criteriile de determinare a legii mai favorabile.

Într-o astfel de situație a revenit

doctrinei juridice și jurisprudenței sarcina stabilirii criteriilor prin care

se determină legea mai favorabilă.

În ipoteza în care deosebirea dintre

cele două legi se referă numai la condițiile de încriminare, urmărire sau de

judecată, va fi mai favorabilă infractorului legea care prevede condiții mai

restrictive, obstacole mai numeroase în privința tragerii la răspundere penală;

nu numărul acestor condiții este important, ci conținutul lor.

Pe de altă parte, la alegerea legii

mai favorabile se vor avea în vedere și condițiile de punere în mișcare a

acțiunii penale; astfel trebuie să se examineze, în primul rând, dacă

dispozițiile vreuneia dintre legile penale succesive sunt de natură să ducă fie

la împiedicarea însăși a urmăririi penale sau a judecății, fie la înlăturarea

aplicării pedepsei.

Dacă se constată că una din legile

penale succesive condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de

îndeplinirea unei anumite condiții în timp ce cealaltă nu prevede o asemenea

condiție, legea mai favorabilă este cea care prevede condiția menționată.

În speță, la data săvârșirii

faptelor, D.A., M.G. și T.F. erau militari.

Potrivit art. 226 alin. (3) C. proc.

pen., în vigoare până la abrogarea prin Legea nr. 104/1992, punerea în mișcare

a acțiunii penale pentru infracțiunile săvârșite de militari în exercițiul

atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără

avizul prealabil al comandantului, anume desemnat de către ministrul forțelor

armate.

Deși această dispoziție este

conținută de Codul de procedură penală ea are un caracter mixt, cu incidență

atât asupra dreptului penal substanțial, cât și a celui procesual penal.

Se constată că pentru faptele

prevăzute de legea penală săvârșite de militari în exercițiul atribuțiilor de

serviciu sau în legătură cu serviciul, una din condițiile pentru punerea în

mișcare a acțiunii penale (adică acea acțiune care are ca obiect tragerea la

răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni) era obținerea

avizului prealabil al comandantului anume desemnat de către Ministrul Apărării

Naționale.

Împrejurarea că ulterior anului

1992, această dispoziție legală a fost abrogată nu este de natură a conduce la

concluzia că această condiție, parte componentă a legii penale mai favorabile,

nu mai trebuie îndeplinită.

În conformitate cu art. 10 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare dacă

lipsește o condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a

acțiunii penale.

În cauză, pentru cele trei persoane,

acțiunea penală a fost pusă în mișcare, prin rechizitoriu, în absența

îndeplinirii condiției menționare care era obligatorie prin aplicare

principiului legii penale mai favorabile înscris în art. 13 C. pen.

IV. Legat de nerespectarea

dispozițiilor legale privind dreptul la apărare, inc. col. D.A., în înscrisul

depus la dosar, menționează alte două aspecte și anume:

- după semnarea procesului verbal de

prezentare a materialului de urmărire penală și respectiv sesizarea prin

rechizitoriu a Tribunalului Militar Teritorial București (aceasta având loc la

3 august 1999), secția parchetelor militare a înaintat direct Curții Militare

de Apel alte volume ale cauzei;

- până în momentul semnării

procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală nu reușise să

studieze decât primele nouă volume ale dosarului, restul urmând a i se pune la

dispoziție într-o etapă ulterioară.

Din actele dosarului rezultă că la 3

august 1999 a fost sesizat cu judecarea cauzei Tribunalului Militar București

fiind înaintate acestei instanțe 47 de volume.

Ulterior, la data de 18 februarie

2000, secția parchetelor militare trimite Curții Militare de Apel încă 3 volume

ale dosarului.

Numărul total al volumelor dosarului

este de 50, exceptând volumul separat care conține, în exclusivitate,

rechizitoriul întocmit de secția parchetelor militare.

Într-o astfel de situație, apare

îndreptățită critica inculpatului col. D.A. în legătură cu neasigurarea

condițiilor luării la cunoștință despre toate actele și lucrările conținute în

cele 50 de volume ale cauzei.

Momentul procesual al prezentării

materialului de urmărire penală este deosebit de important, deoarece, potrivit

art. 250 C. proc. pen., cu această ocazie acuzatul, pentru prima dată, iar

contact cu probele administrate de procuror și care susțin acuzația împotriva

sa; tot cu această ocazie organul de urmărire penală este obligat ca, după ce a

asigurat luarea la cunoștință a materialului de urmărire penală de către

acuzat, să îl întrebe pe acesta dacă are de formulat cereri noi sau dacă

voiește să facă declarații suplimentare.

În ipoteza unor noi cereri în

legătură cu urmărirea penală organul judiciar procedează potrivit art. 252 și

urm. C. proc. pen.

Această activitate procesuală este

socotită atât de importantă încât Curtea Constituțională, prin decizia nr. 24

din 23 februarie 1999 (M. Of. nr. 136/1.04.1999) a declarat neconstituțional

textul art. 257 C. proc. pen., potrivit căruia prezentarea materialului de

urmărire penală este obligatorie numai în cazul inculpatului, nu și al

învinuitului.

Importanța prezentării materialului

de urmărire penală se deduce, din analiza art. 172 alin. (5) C. proc. pen.,

conform căruia la prezentarea materialului de urmărire penală contactul dintre

apărător și învinuitul sau inculpatul arestat nu poate fi interzis.

Această activitate procesuală este

parte componentă a dreptului la apărare.

Potrivit art. 6 alin. (3) lit. b)

din C.E.D.O. și respectiv art. 14 alin. (3) lit. b) din P.I.D.C.P. orice

persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul să beneficieze de

timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

V. Printre obiecțiile, cererile și

excepțiile menționate în memoriul depus la dosar inculpatul col. D.A. face

referire și la împrejurarea că în rechizitoriu ar fi preluate necritic unele

pasaje din alte lucrări ce nu au suport juridic, înfățișând chiar un studiu

comparativ.

Acest aspect nu face obiectul

activității de control judecătoresc al instanței, deoarece soluționarea cauzei

se face, potrivit art. 62 și următoarele C. proc. pen., exclusiv pe baza

probelor existente în dosarul cauzei.

VI. În legătură cu actul de sesizare

al instanței trebuie observate și dispozițiile art. 263 C. proc. pen., conform

cărora acesta trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a

efectuat urmărirea penală.

Din analiza textului legal menționat

rezultă necesitatea concordanței dintre faptele și persoanele care urmează să

fie trimise în judecată prin acest act de sesizare și respectiv faptele și

persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală.

Or, după cum s-a constatat, între

dispozitivul rechizitoriului și rezoluțiile ori procesele verbale de începere a

urmăririi penale apar unele neconcordanțe astfel cum s-a menționat; în cazul

col. M.G. nu există o dispoziție de începere a urmăririi penale.

Având în vedere cele anterior

expuse, se constată necesitatea refacerii fazei urmăririi penale, în sensul că

se vor depune la dosarul cauzei actele procedurale menționate sau, după caz,

întocmirea acestora și respectiv refacerea actelor și măsurilor procesuale ori

procedurale prin respectarea drepturilor și garanțiilor învinuiților iar în

final, în măsura în care va rezulta soluția trimiterii în judecată, refacerea

actului de sesizare al instanței.

Posibilitatea refacerii urmăririi

penale și respectiv a actului de sesizare se degajă din analiza disp. art. 270

alin. (1) lit. b) teza I, art. 272 teza I C. proc. pen. și respectiv art. 300

alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a declarat

recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii pentru motivul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., și

rejudecând, casarea hotărârii și trimiterea cauzei, în vederea pronunțării

uneia din soluțiile prevăzute de art. 345 C. proc. pen., aceleiași instanțe.

Parchetul susține că hotărârea este

supusă casării, întrucât s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 300

alin. (2) C. proc. pen.

În funcție de ordinea expunerii lor

de către prima instanță, neregularitățile constatate sunt combătute de parchet

după cum urmează:

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale față de inc. C.N.

Față de această neregularitate,

parchetul constată că este riguros exactă, dar apreciază că omisiunea

constatată de prima instanță nu este de natură a afecta direct sau indirect

valabilitatea dispoziției de începere a urmăririi penale față de inculpatul în

discuție, întrucât, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., competența

de judecare în primă instanță a infracțiunii de omor revine tribunalului

(judecarea la data primei rezoluții), iar neînceperea urmăririi penale față de

inculpatul C.N. (rezoluția din 18 ianuarie 1990) a fost dispusă de un procuror

de la (fosta) Procuratură locală Mediaș, care era delegat la Comisia de anchetă

Sibiu, și nu la (fosta) Procuratură județeană.

Parchetul învederează faptul că, în

conformitate cu dispozițiile art. 209 alin. (4) C. proc. pen., efectuarea

urmăririi penale față de inculpat era de competența procurorului de la

parchetul de pe lângă tribunalul în a cărei rază teritorială infracțiunea s-a

comis fapta (Procuratura jud. Sibiu)

Pentru identitate de rațiune,

susține parchetul, și dispoziția contrară de neîncepere a urmăririi penale, era

de competența aceluiași procuror, iar rezoluția din 18 ianuarie 1990 a fost

emisă cu încălcarea normelor de competență materială, fiind lovit de nulitatea

absolută, prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., prima instanță având

obligația, potrivit alin. (3) al aceluiași text de lege, de a aplica această

sancțiune procedurală.

Față de această opinie, obiecțiunile

instanței de fond asupra regularității rezoluției de începere a urmăririi

penale (din 29 ianuarie 1998) sunt vădit nefondate.

Față de susținerile parchetului,

Curtea apreciază că în aport de dispozițiile art. 228 alin. (7) C. proc. pen.,

în condițiile în care s-a constatat că nu a existat sau că a dispărut

împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală,

procurorul trebuie să infirme rezoluția, după care se restituie actele

organului de urmărire penală dispunând începerea urmăririi penale.

Infirmarea rezoluției de neîncepere

a urmăririi penale trebuia motivată în sensul de constatare a inexistenței sau

dispariției cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

constatate anterior de procuror.

Fără a se infirma motivat rezoluția

din 18 ianuarie 1990, la data de 28 ianuarie 1998 un alt procuror a dispus

începerea urmăririi penale față de inculpatul C.N. pentru infracțiunea

prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., infracțiune

pentru care în 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Pentru aceste motive, Curtea urmează

să respingă acest motiv de recurs, ca nefondat.

procurorilor militari care au efectuat unele dintre actele de urmărire penală

în cauză.

Parchetul, prin recursul declarat în

cauză, își însușește constatarea instanței de fond și anume că la dosar nu

există înscrisuri doveditoare a apartenenței procurorilor militari la unitatea

competentă (Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București).

Această omisiune, este explicabilă,

susține parchetul, dacă se ține seama de complexitatea și volumul lucrărilor de

urmărire penală, dar ar fi putut fi complinită de instanța de fond prin

îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau potrivit art. 300 alin. (2) C. proc.

pen.

Instanța trebuia să acorde un termen

pentru verificarea abilitării legale a tuturor procurorilor care au

instrumentat cauza.

Văzând acest motiv de recurs, Curtea

apreciază că instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 300 alin. (2) C.

proc. pen., restituind cauza la secția parchetelor militare din cadrul

Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, soluție ce se și

impunea, de altfel, în lipsa ordinului de delegare a procurorilor militari,

astfel încât să fie respectate normele de competență prevăzute de art. 209

alin. (3) și (4) C. proc. pen.

referire la reunirea cauzei privindu-l pe inculpatul C.N. cu altă cauză de

competența organelor judiciare militare.

Și față de această neregularitate

constatată de instanța de fond, parchetul critică sentința atacată sub aspectul

denaturării semnificației juridice.

În opinia parchetului această

neregularitate putea fi examinată oricând, până la rămânerea defini