ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1168/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2001, Curtea Militară de Apel a admis cererile inculpaților col. D.A., col. M.G., cpt. (rez.). T.F. și civ. C.N., restituind cauza la secția parchetelor militare din Cadrul Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție în vederea refacerii urmăririi penale și a actului de sesizare. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 59/P/1998 din data de 2 august 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția parchetelor militare, au fost trimiși în judecată, în stare de libertate, inculpații: - inculpatul col.

D.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 25, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., combinat cu art. 174 C. pen., raportat la art. 176 lit. b) C. pen., art. 217 alin. (4) C. pen., raportat la art. 218 alin. (1) C. pen., art. 174 C. pen., art. 249 alin. (2) C. pen. și art. 358 alin. (2) lit. d) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen. - inculpatul col. M.G., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. - inculpatul cpt. (rez.)T.F., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 176 lit. b) C. pen. și art. 26, raportat la art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

și art. 13 C. pen. - inculpatul civ. C.N., pentru același inculpat s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen., având în vedere intervenirea prescripției răspunderii penale. Înainte de începerea cercetării judecătorești, conform art. 320 alin. (2) C. proc. pen., inculpații și partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale, au formulat anumite excepții și cereri. În esență, invocând încălcarea unor dispoziții legale care reglementează desfășurarea urmăririi penale, inculpații și partea responsabilă civilmente au solicitat restituire cauzei la parchetul militar în vederea refacerii actelor de urmărire penală și a rechizitoriului.

Instanța de fond a apreciat ca întemeiate cererile, pentru motivele ce se vor arăta. Aspecte referitoare la desfășurarea urmăririi penale: În ce privește urmărirea penală efectuată față de civ. C.N.: Într-o primă etapă (decembrie 1989 – ianuarie 1990) față de civ. C.N. s-au efectuat acte premergătoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 279 alin. (3) C. pen., art. 20, raportat la art. 175 lit. e) C. pen. și art. 241 C. pen. Prin rezoluția procurorului din 18 ianuarie 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui C.N., pentru infracțiunile prevăzute de art. 241 alin. (2) C. pen., art. 279 alin. (3) lit. e) C. pen. și art. 20, raportat la art. 175 lit. e) C. pen. Această rezoluție a fost confirmată de conducătorul unității de procuratură la 23 ianuarie 1990. În conformitate cu art. 228 alin. (4) C. proc.

pen., dacă din cuprinsul actelor premergătoare rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 alin. (1), cu excepția celui de la lit. b 1 ), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începere urmărirea penală; dispoziția legală se aplică în mod corespunzător, și în cazul în care actele premergătoare sunt efectuate de procuror, confirmarea fiind de competența conducătorului unității de procuratură [ (art. 228 alin. (6) C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător)]. Soluția neînceperii urmăririi penale s-a bazat pe lipsa elementelor constitutive ale infracțiunilor deoarece civ. C.N.

„a acționat în sprijinul revoluției, împotriva celor care au tras împotriva demonstranților sau a militarilor și au încercat să destabilizeze situația”. Deși în principiu soluțiile procurorului de neurmărire ori de netrimitere în judecată nu se bucură de autoritate de lucru judecat, nu se poate ignora faptul că prin acestea magistratul, procuror soluționează raportul juridic de conflict penal care se dovedește ca aparent. Soluția neînceperii urmăririi penale, dispusă de procuror, este fundamentată pe un amplu material documentar (obținut prin procedura prevăzut de art. 224 C. proc. pen.) din care acesta deduce temeinic că există unul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.

Stabilitatea soluțiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată trebuie acceptată ca atare în temeiul art. 262 C. proc. pen., iar începerea ulterioară a urmăririi penale ori, după caz, reluarea urmăririi penale, trebuie să fie justificată de constatarea că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire. În conformitate cu art. 228 alin. (7) C. proc. pen., dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeiat propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluția și restituie actele organului de urmărire penală dispunând începerea urmăririi penale.

Dispoziția referitoare la infirmarea rezoluției, înainte de a dispune începerea urmăririi penale, este rațională având în vedere că potrivit art. 203 alin. (1) și (2) C. proc. pen., asupra actelor și măsurilor procesuale organul de urmărire dispune prin ordonanță acolo unde legea prevede aceasta iar în celelalte cazuri prin rezoluție motivată. Infirmarea motivată a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale trebuie să se refere la constatarea inexistenței sau dispariției cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale pe care le constatase anterior procurorul. Fără a se dispune, în conformitate cu textul menționat infirmarea rezoluției la data de 28 ianuarie 1998 un alt procuror dispune începerea urmăririi penale față de civ.

C.N., pentru infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. (în dosarul nr. 29/P/1990 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial); fapta pentru care dispus începerea urmăririi penale este aceeași pentru care în anul 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, această ultimă soluție nefiind infirmată potrivit legii. La data începerii urmăririi penale (28 ianuarie 1998) procurorul militar întocmește ordonanța de arestare preventivă a învinuitului civ. C.N., confirmată potrivit legii, și mandatul de arestare preventivă (fiecare în două exemplare); măsura preventivă nu a fost pusă în executare, înscrisurile fiind la dosarul cauzei.

În lipsa ordinului de delegare pentru procurorul militar din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar București și a actului de dispoziție cu referire la reunirea cauzei cu altă cauză de competența organelor judiciare militare nu se poate verifica respectarea normelor de competență după calitatea persoanei și a celor privind competența procurorului potrivit art. 209 alin. (3) și (4) C. proc. pen. Pe parcursul desfășurării urmăririi penale față de cei patru acuzați, actele de cercetare penală au fost efectuate și de procurori din cadrul unor parchete militare de pe lângă Tribunalul Militar București (Parchetul Militar Brașov, Parchetul Militar Ploiești).

Potrivit art. 95 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 republicată „în interesul serviciului, procurorii pot fi delegați de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pe o durată de cel mult 2 luni într-un an; delegarea poate fi prelungită peste acest termen cu consimțământul procurorului”. În condițiile existenței acestei dispoziții legale apare ca necesară depunerea la dosarul cauzei a ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție prin care procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă Tribunalul Militar București au fost delegați în interesul serviciului, pentru a desfășura activitatea de urmărire penală în cauze de competența Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, astfel încât să fie respectate normele de competență înscrise în art. 209 alin. (3) și (4) C. proc.

pen. Prin ordonanța din 29 ianuarie 1998, procurorul militar dispune extinderea urmăririi penale și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen. Față de C.N., prin procesul verbal din 29 ianuarie 1998 (același dosar de urmărire penală) s-a dispus începerea urmăririi penale și pentru infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen. În conformitate cu art. 6 alin. (3) lit. a) și b) din C.E.D.O.

(ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa și, de asemenea, să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; dispoziții asemănătoare sunt cuprinse în art. 14 alin. (3) lit. a), b) și d) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (ratificat la 9 decembrie 1974). În dreptul intern aceste garanții au fost preluate în conținutul art. 6 C. proc. pen., potrivit căruia organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declarație despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare [(art. 6 alin. (5) C. proc.

pen.)]. În conformitate cu art. 6 alin. (3) C. proc. pen., organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. La aceste dispoziții legale trebuie adăugată și cea potrivit căreia învinuitului sau inculpatului, înainte de a fi ascultat, i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la faptă și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta; organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta pe învinuit, cere acestuia să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce [(art. 70 alin. (2) și (3) C. proc.

pen.)]. Din actele și lucrările dosarului rezultă că învinuitului civ. C.N. i s-au luat cinci declarații. Declarația scrisă personal în conformitate cu art. 70 alin. ultim C. proc. pen., este dată la 28 ianuarie 1998 în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare. La aceeași dată, 28 ianuarie 1998, se ia învinuitului civ. C.N. o declarație potrivit art. 71 și următoarele C. proc. pen.; această declarație are menționat ca dosar penale 20/P/1990 și este consemnată de un procuror din cadrul unui parchet militar de pe lângă Tribunalul Militar București, deși învinuirea adusă era „tentativă de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.”, competența urmăririi penale aparținând procurorului din cadrul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

Ulterior, la 29 ianuarie 1998, în dosarul nr. 29/P/1990 Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București este consemnată de către același procuror militar o nouă declarație de învinuit care nu are completată rubrica privind fapta și învinuirea, etc. La 30 ianuarie 1998 se ia o nouă declarație învinuitului; rubricile privind numărul de dosar și parchetul din care face parte procurorul nu sunt completate, după cum nu este completată nici rubrica privind obiectul cauzei, explicarea drepturilor procesuale, fapta și învinuirea adusă. Ulterior, la data de 22 decembrie 1998, în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare este consemnată ultima declarație în care se menționează la rubrica fapta și învinuirea: „tentativă de omor prevăzut de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.

și nerespectarea regimului armelor și munițiilor prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen.”. În aceeași zi, 22 decembrie 1998, învinuitului i se prezintă materialul de urmărire penală pentru cele două infracțiuni cu referire la dosarul nr. 59/P/1998 al secției parchetelor militare. În ce privește urmărirea penală efectuată față de cpt. (rez.) T.F.: Prin rezoluția procurorului din cadrul secției parchetelor militare, la 28 octombrie 1998, s-a dispus începerea urmăririi penale față de cpt. (rez.) T.F. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 20, raportat la art. 176 lit. b) C. pen. și art. 26 raportat la art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen. Calitatea procesuală de învinuit a cpt. (rez.) T.F.

a rămas aceeași până la data punerii în mișcare a acțiunii penale prin rechizitoriu. Acestui învinuit nu i s-a solicitat darea unei declarații scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce astfel cum prevede art. 70 alin. ultim C. proc. pen. La data de 22 octombrie 1998 și respectiv de 23 octombrie 1998 T.F. este ascultat de către procurorul din cadrul secției parchetelor militare. Ambele declarații sunt consemnate pe formular tip, utilizat pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului. Având însă în vedere că începerea urmăririi penale s-a dispus ulterior, la data de 28 octombrie 1998, se constată că acestea nu reprezintă declarații de învinuit deoarece la datele respective T.F. nu avea calitatea procesuală de învinuit; în consecință, aceste declarații au valoarea juridică de acte premergătoare în sensul prevăzut de art. 224 C. proc.

pen. În declarația din 22 octombrie 1998 se menționează ca faptă și învinuire adusă numitului T.F. „tentativă de omor și furt calificat din avutul obștesc”. În cealaltă declarație, din data de 23 octombrie 1998 nu se mai face nici o precizare legată de învinuirea ori fapta pentru care este ascultat, rubrica din formular nefiind completată. După începerea urmăririi penale la 28 octombrie 1998, învinuitului T.F. i se ia de către procurorul din cadrul secției parchetelor militare o primă și ultimă declarație în această calitate procesuală, la data de 5 aprilie 1999. Această declarație de învinuit nu are completată rubrica privind fapta și învinuirea ce i se aduce; conținutul declarației, în esență, se rezumă la consemnarea menținerii declarațiilor date anterior.

În aceeași zi, respectiv la 5 aprilie 1999, învinuitului T.F. i se prezintă materialul de urmărire penală; din procesul verbal încheiat cu această ocazie rezultă că acesta a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de „tentativă de omor deosebit de grav, complicitate la infracțiunea de tratamente neomenoase prevăzută și ped. De art. 20, raportat la art. 176 lit. b); 26 raportat la art. 358 lit. d) C. pen.” Se constată că singura ascultare în calitate procesuală de învinuit a numitului T.F. este cea din 5 aprilie 1999, aceeași cu data prezentării materialului de urmărire penală, până în acel moment neavând cunoștință că cercetarea efectuată de procuror a avut ca obiect și complicitatea la tratamente neomenoase, prevăzută de art. 26, raportat la art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen., sancționată deosebit de sever de lege (închisoare de la 5 la 15 ani).

Sub aspectul obiectului cercetării, numitul T.F. avea cunoștință exclusiv de infracțiunile menționate în formularul de la pag. 133 adică „tentativă de omor și furt calificat din avutul obștesc”, prezentarea materialului de urmărire penală fiind făcută pentru „tentativă de omor deosebit de grav și complicitate la tratamente neomenoase, prevăzută de art. 20, raportat la art. 176 lit. b) și art. 26, raportat la art. 258 lit. d) C. pen.” Se constată că numitului T.F. nu i s-a adus la cunoștință completa învinuire, respectiv a faptelor pentru care este învinuit și încadrările juridice ale acesta, astfel încât să i se asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării [ (art. 6 alin. (3) C. proc.

pen.)]. La volumul 3 este depusă o listă de probe formulată de T.F. în dosarul nr. 59/P/1998 al secției parchetelor militare. Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. pen., în cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere administrarea lor. Admiterea sau respingerea cererii se face motivat în conformitate cu art. 67 alin. ultim C. proc. pen. La dosarul cauzei nu se regăsește consemnarea dispoziției procurorului de admitere ori respingere a probelor propuse de numitul T.F. În conformitate cu art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia; organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, inclusiv cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii.

În ce privește urmărirea penală efectuată față de col. M.G.: În dosarul privind pe col. M.G. (ori în celelalte dosare) nu se regăsește înscrisul conținând rezoluția sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale în conformitate cu art. 228 C. proc. pen. În eventualitatea lipsei acestui act de dispoziție, față de col. M.G. nu s-a desfășurat prima fază a procesului penal, respectiv urmărirea penală, acesta neavând calitatea procesuală de învinuit. Toate actele și măsurile dispuse față de col. M.G., în lipsa dispoziției de începere a urmăririi penale, au valoarea juridică de acte premergătoare (art. 224 C. proc. pen.). La data de 8 iunie 1998, în dosarul nr. 538/P/1998 al Parchetului Militar Teritorial, col.

M.G. dă o primă declarație în fața unui procuror militar. În lipsa unor mențiuni nu se poate stabili dacă procurorul era încadrat la Parchetul Militar Teritorial ori era delegat să efectueze acte de urmărire penală în cauze de competența acestui parchet militar. În această primă declarație nu se face mențiune despre învinuirea ce i se aduce col. M.G. respectiv fapta și eventuala încadrare juridică a acesteia, în sensul art. 6 alin. (3) și (5) C. proc. pen. Următoarea declarație, din 4 noiembrie 1998, este consemnată pe formularul de învinuit sau inculpat și este dată în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare (dosar nr. 59/P/1998). În această declarație se menționează cu privire la fapta și învinuirea adusă „distrugere calificată și omor”.

Ultima declarație a col. M.G. este dată în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare (dosar nr. 59/P/1998) în luna aprilie 1999 fără a se menționa ziua; în această declarație nu este completată rubrica privind fapta și învinuirea. Conform procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală din 20 aprilie 1999, rezultă cercetarea col. M.G. pentru săvârșirea infracțiunii „omor deosebit de grav”, lipsind încadrarea juridică a faptei. Infracțiunea de „omor deosebit de grav” este pedepsită, prin aplicarea art. 13 C. pen., cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 20 de ani. Se constată că numitul M.G., până la data prezentării materialului de urmărire penală, avea cunoștință de împrejurarea că este cercetat pentru „distrugere calificată și omor”.

În ce privește urmărirea penală efectuată față de col. D.A.: În vol.1 există o declarație din 12 mai 1998 scrisă personal de col. D.A., dată în fața unui procuror având gradul de colonel, fără să existe date din care să rezulte parchetul din care face parte. În același volum, este o altă declarație luată pe formular de învinuit ori inculpat (dosar nr. 59/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție) consemnată la data de 30 septembrie 1998. Declarația este dată în fața procurorului din cadrul secției parchetelor militare, iar în ce privește fapta și învinuirea se menționează „distrugere calificată, omor cu intenție indirectă și participație improprie la omor deosebit de grav, neglijență în serviciu, fapte săvârșite de învinuit în timpul evenimentelor din decembrie 1989 în jud. Sibiu”, nu sunt menționate textele de lege cu referire la încadrările juridice.

Prin rezoluția din 10 octombrie 1998, procurorul din cadrul secției parchetelor militare, în dosarul nr. 59/P/1998, dispune începerea urmăririi penale împotriva col. D.A. sub aspectul infracțiunilor prevăzută și pedepsită de art. 25, raportat la art. 175 lit. d) C. pen., art. 176, art. 217 alin. (4) și art. 218 C. pen., art. 249 și art. 358 lit. d) C. pen. În raport de data rezoluției de începere a urmăririi penale (10 octombrie 1998) se constată că declarația din 12 mai 1998 și declarația din 30 septembrie 1998 au valoare de acte premergătoare, în sensul art. 224 C. proc. pen., deoarece s-au situat înaintea momentului începerii urmăririi penale. După începerea urmăririi penale, învinuitului col.

D.A. i se ia o declarație în această calitate procesuală la data de 14 aprilie 1999 însă aceasta nu are semnătura învinuitului. În aceeași zi, 14 aprilie 1999, se prezintă învinuitului col. D.A. materialul de urmărire penală din care rezultă cercetarea pentru săvârșirea infracțiunilor de „instigare la omor deosebit de grav; distrugere calificată; omor cu intenție indirectă și participație improprie la omor deosebit de grav, neglijență în serviciu și tratament neomenoase, art. 25 raportat la art. 175, combinat cu art. 176 lit. b); art. 217 alin. (4) raportat la art. 218 C. pen; art. 23 raportat la art. 176 C. pen.; art. 249 alin. (2) C. pen. și art. 358 lit. d) și alin. (3) C. pen.”. Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală învinuitul a solicitat confruntarea cu unele persoane nominalizate de el în cereri anterioare precum și obținerea și depunerea la dosar a unor documente de la eșaloanele superioare ale U.M.

01512 Sibiu la data evenimentelor din luna decembrie 1989. De altfel, în declarațiile anterioare, col. D.A. solicitase administrarea unor probe în apărare pentru clarificarea unor aspecte esențiale, în opinia sa, pentru stabilirea eventualei nevinovății. Asupra acestor propuneri de probe, organul de urmărire penală nu s-a pronunțat în conformitate cu art. 67 alin. ultim C. proc. pen. și nici potrivit art. 250, art. 252 și următoarele C. proc. pen. Cu excepția declarației din 14 aprilie 1999 dată când, de altfel, a fost prezentat și materialul de urmărire penală, învinuitului col. D.A. nu i s-a adus la cunoștință una din faptele încadrate juridic în infracțiunea prevăzută de art. 358 alin. (2) și art. 358 alin. (3) C. pen.

„tratament neomenoase”, aceasta fiind o infracțiune din ultimul titlu al Codului penal, făcând parte din categoria infracțiunilor contra păcii și omenirii, sancționabilă în varianta normativă prevăzută de art. 358 alin. (3), cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi (prin aplicarea art. 13 C. pen.). Dacă se reține împrejurarea că declarația de la 14 aprilie 1999 nu este semnată de învinuit, practic se constată că despre această infracțiune a fost încunoștințat numai cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. II. Tot ca un motiv de restituire a cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, este invocată împrejurarea nesemnării anumitor declarații și acte de către apărătorul desemnat din oficiu.

Potrivit art. 6 alin. ultim C. proc. pen., organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistați de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales. Din actele dosarului nu rezultă că înainte de declarațiile din 12 mai 1998 și respectiv 30 septembrie 1998, colonelului D.A. i s-au adus la cunoștință dispozițiile art. 6 alin. ultim C. proc. pen.; de altfel, aceste declarații nu au fost date în calitate de învinuit pentru motivele deja arătate.

Din declarația din 14 aprilie 1999, dată în calitate de învinuit, rezultă că procurorul i-a pus în vedere că are dreptul la apărător, însă, așa cum s-a precizat, această declarație nu este semnată de învinuit. Procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală are mențiunea prezenței unui apărător desemnat din oficiu (avocat S.L.) însă nu este semnat de acesta. De asemenea, din actele și lucrările dosarului, se constată că la toate declarațiile date de col. M.G. acestuia nu i s-a asigurat asistență juridică; inclusiv procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală nu este semnat de un apărător. Luarea declarațiilor lui T.F. și respectiv C.N., precum și prezentarea materialului de urmărire penală s-au făcut în prezența apărătorilor aleși.

Din art. 5 alin. (3) din C.E.D.O. și respectiv art. 14 alin. (3) lit. d) din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, rezultă că, oricare acuzat trebuie informat despre dreptul de a avea un apărător și că, ori de câte ori interesul justiției o cere, acuzatului trebuie să-i fie asigurată asistența juridică printr-un apărător, în unele situații chiar din oficiu și atunci când nu are mijloace financiare, fără plată. În esență, aceste prevederi din instrumentele juridice internaționale ratificate de România se regăsesc în art. 6 alin. ultim, precum și art. 171 alin. (1) C. proc. pen. În conformitate cu art. 171 alin. (2) C. proc.

pen., în cursul urmăririi penale asistența juridică este obligatorie numai atunci când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză. Nici una dintre aceste ipoteze nu se regăsește în cazul col. D.A. și col. M.G. Pe de altă parte, însă, se constată că procurorul a solicitat desemnarea pentru toate cele patru persoane cercetate, a unui apărător din oficiu. Deși se deduce că procurorul a apreciat ca necesară asistența juridică, avocatul desemnat din oficiu nu i-a asistat pe col.

D.A. și col. M.G. nici la luarea declarațiilor și nici la prezentarea materialului de urmărire penală (înscrisurile respective nefiind semnate de avocat). Sancțiunea nulității absolute intervine însă în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., numai atunci când s-au încălcat dispozițiile relative la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie potrivit legii. Se constată că nu se poate vorbi sub aspectul neasistării de către apărător a col. D.A. și col. M.G. despre o nulitate absolută, ci, eventual, și în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen., despre o nulitate relativă. Este însă de observat împrejurarea că pentru cei doi ofițeri cercetarea penală s-a efectuat pentru infracțiuni cu un grad ridicat de pericol social, sancționate de lege, prin aplicarea art. 13 C. pen., cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani [ (art. 358 alin. (3) C. pen.

și respectiv art. 174, combinat cu art. 176 C .pen.)]. La pct. V al rechizitoriului se menționează că „cei patru inculpați au avut asigurată asistența juridică facultativă sau prin desemnarea din oficiu a unui apărător”; față de această mențiune ar fi apărut ca necesară semnarea declarațiilor și a proceselor verbale de prezentare a materialului de urmărire penală de apărătorul desemnat din oficiu. III. În actul de sesizare al instanței se face referire, pentru cele patru persoane trimise în judecată, la aplicarea art. 13 C. pen. Referirea la disp.

art. 13 C. pen., se impune având în vedere că faptele pentru care au fost cercetare cele patru persoane s-au desfășurat în decembrie 1989, anterior modificărilor substanțiale aduse Codului penal și Codului de procedură penală după 1990. Potrivit art. 13 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Codul penal nu cuprinde nici o dispoziție care să prevadă criteriile de determinare a legii mai favorabile. Într-o astfel de situație a revenit doctrinei juridice și jurisprudenței sarcina stabilirii criteriilor prin care se determină legea mai favorabilă.

În ipoteza în care deosebirea dintre cele două legi se referă numai la condițiile de încriminare, urmărire sau de judecată, va fi mai favorabilă infractorului legea care prevede condiții mai restrictive, obstacole mai numeroase în privința tragerii la răspundere penală; nu numărul acestor condiții este important, ci conținutul lor. Pe de altă parte, la alegerea legii mai favorabile se vor avea în vedere și condițiile de punere în mișcare a acțiunii penale; astfel trebuie să se examineze, în primul rând, dacă dispozițiile vreuneia dintre legile penale succesive sunt de natură să ducă fie la împiedicarea însăși a urmăririi penale sau a judecății, fie la înlăturarea aplicării pedepsei. Dacă se constată că una din legile penale succesive condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de îndeplinirea unei anumite condiții în timp ce cealaltă nu prevede o asemenea condiție, legea mai favorabilă este cea care prevede condiția menționată.

În speță, la data săvârșirii faptelor, D.A., M.G. și T.F. erau militari. Potrivit art. 226 alin. (3) C. proc. pen., în vigoare până la abrogarea prin Legea nr. 104/1992, punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile săvârșite de militari în exercițiul atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără avizul prealabil al comandantului, anume desemnat de către ministrul forțelor armate. Deși această dispoziție este conținută de Codul de procedură penală ea are un caracter mixt, cu incidență atât asupra dreptului penal substanțial, cât și a celui procesual penal.

Se constată că pentru faptele prevăzute de legea penală săvârșite de militari în exercițiul atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, una din condițiile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (adică acea acțiune care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni) era obținerea avizului prealabil al comandantului anume desemnat de către Ministrul Apărării Naționale. Împrejurarea că ulterior anului 1992, această dispoziție legală a fost abrogată nu este de natură a conduce la concluzia că această condiție, parte componentă a legii penale mai favorabile, nu mai trebuie îndeplinită. În conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare dacă lipsește o condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

În cauză, pentru cele trei persoane, acțiunea penală a fost pusă în mișcare, prin rechizitoriu, în absența îndeplinirii condiției menționare care era obligatorie prin aplicare principiului legii penale mai favorabile înscris în art. 13 C. pen. IV. Legat de nerespectarea dispozițiilor legale privind dreptul la apărare, inc. col. D.A., în înscrisul depus la dosar, menționează alte două aspecte și anume: - după semnarea procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală și respectiv sesizarea prin rechizitoriu a Tribunalului Militar Teritorial București (aceasta având loc la 3 august 1999), secția parchetelor militare a înaintat direct Curții Militare de Apel alte volume ale cauzei; - până în momentul semnării procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală nu reușise să studieze decât primele nouă volume ale dosarului, restul urmând a i se pune la dispoziție într-o etapă ulterioară.

Din actele dosarului rezultă că la 3 august 1999 a fost sesizat cu judecarea cauzei Tribunalului Militar București fiind înaintate acestei instanțe 47 de volume. Ulterior, la data de 18 februarie 2000, secția parchetelor militare trimite Curții Militare de Apel încă 3 volume ale dosarului. Numărul total al volumelor dosarului este de 50, exceptând volumul separat care conține, în exclusivitate, rechizitoriul întocmit de secția parchetelor militare. Într-o astfel de situație, apare îndreptățită critica inculpatului col. D.A. în legătură cu neasigurarea condițiilor luării la cunoștință despre toate actele și lucrările conținute în cele 50 de volume ale cauzei. Momentul procesual al prezentării materialului de urmărire penală este deosebit de important, deoarece, potrivit art. 250 C. proc.

pen., cu această ocazie acuzatul, pentru prima dată, iar contact cu probele administrate de procuror și care susțin acuzația împotriva sa; tot cu această ocazie organul de urmărire penală este obligat ca, după ce a asigurat luarea la cunoștință a materialului de urmărire penală de către acuzat, să îl întrebe pe acesta dacă are de formulat cereri noi sau dacă voiește să facă declarații suplimentare. În ipoteza unor noi cereri în legătură cu urmărirea penală organul judiciar procedează potrivit art. 252 și urm. C. proc. pen. Această activitate procesuală este socotită atât de importantă încât Curtea Constituțională, prin decizia nr. 24 din 23 februarie 1999 (M. Of. nr. 136/1.04.1999) a declarat neconstituțional textul art. 257 C. proc.

pen., potrivit căruia prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie numai în cazul inculpatului, nu și al învinuitului. Importanța prezentării materialului de urmărire penală se deduce, din analiza art. 172 alin. (5) C. proc. pen., conform căruia la prezentarea materialului de urmărire penală contactul dintre apărător și învinuitul sau inculpatul arestat nu poate fi interzis. Această activitate procesuală este parte componentă a dreptului la apărare. Potrivit art. 6 alin. (3) lit. b) din C.E.D.O. și respectiv art. 14 alin. (3) lit. b) din P.I.D.C.P. orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul să beneficieze de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

V. Printre obiecțiile, cererile și excepțiile menționate în memoriul depus la dosar inculpatul col. D.A. face referire și la împrejurarea că în rechizitoriu ar fi preluate necritic unele pasaje din alte lucrări ce nu au suport juridic, înfățișând chiar un studiu comparativ. Acest aspect nu face obiectul activității de control judecătoresc al instanței, deoarece soluționarea cauzei se face, potrivit art. 62 și următoarele C. proc. pen., exclusiv pe baza probelor existente în dosarul cauzei. VI. În legătură cu actul de sesizare al instanței trebuie observate și dispozițiile art. 263 C. proc. pen., conform cărora acesta trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală.

Din analiza textului legal menționat rezultă necesitatea concordanței dintre faptele și persoanele care urmează să fie trimise în judecată prin acest act de sesizare și respectiv faptele și persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Or, după cum s-a constatat, între dispozitivul rechizitoriului și rezoluțiile ori procesele verbale de începere a urmăririi penale apar unele neconcordanțe astfel cum s-a menționat; în cazul col. M.G. nu există o dispoziție de începere a urmăririi penale. Având în vedere cele anterior expuse, se constată necesitatea refacerii fazei urmăririi penale, în sensul că se vor depune la dosarul cauzei actele procedurale menționate sau, după caz, întocmirea acestora și respectiv refacerea actelor și măsurilor procesuale ori procedurale prin respectarea drepturilor și garanțiilor învinuiților iar în final, în măsura în care va rezulta soluția trimiterii în judecată, refacerea actului de sesizare al instanței.

Posibilitatea refacerii urmăririi penale și respectiv a actului de sesizare se degajă din analiza disp. art. 270 alin. (1) lit. b) teza I, art. 272 teza I C. proc. pen. și respectiv art. 300 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii pentru motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., și rejudecând, casarea hotărârii și trimiterea cauzei, în vederea pronunțării uneia din soluțiile prevăzute de art. 345 C. proc. pen., aceleiași instanțe. Parchetul susține că hotărârea este supusă casării, întrucât s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc.

pen. În funcție de ordinea expunerii lor de către prima instanță, neregularitățile constatate sunt combătute de parchet după cum urmează: 1. Lipsa actului de infirmare a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale față de inc. C.N. Față de această neregularitate, parchetul constată că este riguros exactă, dar apreciază că omisiunea constatată de prima instanță nu este de natură a afecta direct sau indirect valabilitatea dispoziției de începere a urmăririi penale față de inculpatul în discuție, întrucât, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., competența de judecare în primă instanță a infracțiunii de omor revine tribunalului (judecarea la data primei rezoluții), iar neînceperea urmăririi penale față de inculpatul C.N.

(rezoluția din 18 ianuarie 1990) a fost dispusă de un procuror de la (fosta) Procuratură locală Mediaș, care era delegat la Comisia de anchetă Sibiu, și nu la (fosta) Procuratură județeană. Parchetul învederează faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 209 alin. (4) C. proc. pen., efectuarea urmăririi penale față de inculpat era de competența procurorului de la parchetul de pe lângă tribunalul în a cărei rază teritorială infracțiunea s-a comis fapta (Procuratura jud. Sibiu) Pentru identitate de rațiune, susține parchetul, și dispoziția contrară de neîncepere a urmăririi penale, era de competența aceluiași procuror, iar rezoluția din 18 ianuarie 1990 a fost emisă cu încălcarea normelor de competență materială, fiind lovit de nulitatea absolută, prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., prima instanță având obligația, potrivit alin. (3) al aceluiași text de lege, de a aplica această sancțiune procedurală. Față de această opinie, obiecțiunile instanței de fond asupra regularității rezoluției de începere a urmăririi penale (din 29 ianuarie 1998) sunt vădit nefondate. Față de susținerile parchetului, Curtea apreciază că în aport de dispozițiile art. 228 alin. (7) C. proc. pen., în condițiile în care s-a constatat că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul trebuie să infirme rezoluția, după care se restituie actele organului de urmărire penală dispunând începerea urmăririi penale. Infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale trebuia motivată în sensul de constatare a inexistenței sau dispariției cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale constatate anterior de procuror.

Fără a se infirma motivat rezoluția din 18 ianuarie 1990, la data de 28 ianuarie 1998 un alt procuror a dispus începerea urmăririi penale față de inculpatul C.N. pentru infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., infracțiune pentru care în 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Pentru aceste motive, Curtea urmează să respingă acest motiv de recurs, ca nefondat. 2. Lipsa ordinului de delegare a procurorilor militari care au efectuat unele dintre actele de urmărire penală în cauză. Parchetul, prin recursul declarat în cauză, își însușește constatarea instanței de fond și anume că la dosar nu există înscrisuri doveditoare a apartenenței procurorilor militari la unitatea competentă (Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București).

Această omisiune, este explicabilă, susține parchetul, dacă se ține seama de complexitatea și volumul lucrărilor de urmărire penală, dar ar fi putut fi complinită de instanța de fond prin îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen. Instanța trebuia să acorde un termen pentru verificarea abilitării legale a tuturor procurorilor care au instrumentat cauza. Văzând acest motiv de recurs, Curtea apreciază că instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen., restituind cauza la secția parchetelor militare din cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, soluție ce se și impunea, de altfel, în lipsa ordinului de delegare a procurorilor militari, astfel încât să fie respectate normele de competență prevăzute de art. 209 alin. (3) și (4) C. proc.

pen. 3. Lipsa actului de dispoziție cu referire la reunirea cauzei privindu-l pe inculpatul C.N. cu altă cauză de competența organelor judiciare militare. Și față de această neregularitate constatată de instanța de fond, parchetul critică sentința atacată sub aspectul denaturării semnificației juridice. În opinia parchetului această neregularitate putea fi examinată oricând, până la rămânerea defini