ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1354/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 271 din 28

martie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art.

334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din cea prevăzută

de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în

cea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen.,

cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

În baza art. 26 raportat la art. 211

alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., l-a

condamnat pe inculpatul I.I.M. la pedeapsa de 6 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedeapsă perioada reținerii și arestării preventive de la 2 noiembrie 2000

și până la 20 decembrie 2000.

S-a luat act că partea vătămată nu

are pretenții civile în cauză, prejudiciul fiind recuperat prin reținerea sumei

de 1.200.000 lei către partea vătămată de către inculpat.

Inculpatul a fost obligat la

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 13 aprilie 2000, în timp

ce partea vătămată I.N.D. se afla în parcul I.O.R., a fost deposedat prin

violență de bicicleta cu care se plimba de către B.G. în prezența lui I.I.M.

Acesta a lovit cu piciorul în roata

bicicletei aflată în mișcare, iar partea vătămată s-a dezechilibrat și a căzut

cu tot cu aceasta. Apoi, inculpatul minor B.G. a luat bicicleta, s-a plimbat

puțin prin parc, după care a plecat spre domiciliul său, ajungând în curtea

școlii unde l-a găsit pe inculpatul I.I.M. și împreună a vândut bunul, unui

coleg D.A.

Instanța de fond mai reține că

I.I.M., deși nu a participat efectiv la deposedarea de bicicletă, prezența

acestuia la săvârșirea infracțiunii de către minor ar consta în intimidarea

părții vătămate, în sensul zădărnicirii încercărilor de a-și recupera bunul

sustras.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel inculpatul I.I.M. criticând soluția sub aspectul nelegalității

constând în greșita încadrare juridică dată faptei reținută în sarcina sa și al

netemeiniciei, în sensul greșitei individualizări a pedepsei aplicate.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 399 din 9 iulie 2002, a admis apelul declarat

de inculpat.

A desființat în parte sentința

atacată și în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a

faptei din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen.,

cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 221 C.

pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe timp de 4 ani.

A dedus din pedeapsa aplicată

reținerea și arestarea preventivă de la 2 noiembrie 2000, la 20 decembrie 2000.

A motivat instanța de apel că din declarațiile

părții vătămate, declarațiile inculpatului și ale martorilor D.A. și B.G. nu

rezultă o înțelegere prealabilă între inculpat și făptuitorul B. în vederea

săvârșirii infracțiunii. Inculpatul a aflat după un interval de timp, în curtea

școlii că martorul B.G. are de gând să vândă bicicleta și nu să o restituie

părții vătămate, împrejurare în care inculpatul i-a prezentat un posibil

cumpărător.

A concluzionat instanța de apel că

fapta inculpatului de a înlesni făptuitorului minor, să valorifice bunul

sustras, cunoscând acest aspect, îndeplinește elementele constitutive ale

infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen.

În raport de criteriile prevăzute de

art. 72 C. pen., reținând că inculpatul nu posedă antecedente penale, a avut o

poziție sinceră pe parcursul procesului penal, de împrejurarea că în prezent

este încadrat în muncă, instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite

condițiile pentru a dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Împotriva acestei decizii penale a

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o cu

privire la greșita schimbare a încadrării juridice de către instanța de apel și

a solicitat casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii instanței de fond.

Examinând recursul declarat de

Parchet se constată următoarele:

Concluzia la care a ajuns instanța

de apel când a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului din

infracțiunea de complicitate la tâlhărie în infracțiunea de tăinuire, este

rezultatul aprecierii greșite a materialului probator, care a dus la reținerea

unei situații de fapt care nu are suport probator.

Declarațiile date la urmărirea

penală de partea vătămată, în prezența părintelui, în sensul că a fost acostat

de două persoane, dintre care una l-a îmbrâncit și i-a luat bicicleta, iar

cealaltă persoană „l-a împiedicat să fugă” se coroborează cu declarațiile

făptuitorului B.G., prin care relatează că împreună cu I.I.M., au hotărât să

sustragă bicicleta.

Aspectele relatate de partea

vătămată și făptuitorul B.G. se coroborează și cu declarațiile inculpatului

I.I.M. date la urmărirea penală în prezența apărătorului „B.G. mi-a propus, în

momentul în care un băiat a trecut cu bicicleta pe lângă noi, să îi furăm

bicicleta”. În ceea ce privește contribuția lui, inculpatul I.I., a arătat

„Precizez faptul că eu nu l-am lovit, dar i-am spus să stea pe loc, și el a

stat, deși începuse să țipe, s-a oprit”.

Nu se contestă că la un interval de

timp scurt de la sustragerea bunului, B.G. și I.I.M., s-au întâlnit și au vândut

bicicleta martorului D.A., pentru suma de 400.000 lei.

În faza cercetării judecătorești,

inculpatul a făcut alte relatări cu privire la înțelegerea de sustragere a

bicicletei împreună cu B.G. și cu privire la ajutorul dat acestuia la

sustragerea bicicletei, fără să retracteze însă relatările de la urmărirea

penală.

Și partea vătămată a făcut alte

relatări decât cele la urmărirea penală, precizând însă, că nu s-au exercitat

presiuni asupra sa la urmărirea penală și nu poate da explicații asupra

declarațiilor din această fază procesuală. Partea vătămată a mai declarat că

bicicleta i-a fost restituită și în plus, el și mama sa, au primit suma de

1.200.000 lei cu care a cumpărat o bicicletă nouă, mergând la magazin împreună

cu mama lui B.G.

Aceiași poziție procesuală, de a

reveni asupra declarațiilor a avut-o și B.G.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., nu există ordine de preferință în ceea ce privește forța doveditoare a

probelor în raport cu faza procesuală în care au fost administrate.

Ca urmare, în cazul unor declarații

succesive, retractarea totală sau parțială a unor declarații anterioare, poate

conduce la înlăturarea acesteia, numai dacă este temeinic motivată cu date și

împrejurări care să formeze convingerea că relatările anterioare nu reprezintă

adevărul.

În cauză, inculpatul nu a infirmat

relatările de la urmărirea penală, iar partea vătămată, precizând că nu s-au

exercitat presiuni asupra sa la urmărirea penală, nu a putut să ofere

explicații asupra relatărilor făcute în fața organului de cercetare penală și

în fața procurorului, declarațiile fiind luate și în prezența mamei sale și

purtând și semnătura acesteia.

Instanța de apel nu a ținut seama de

aceste aspecte, făcând abstracție de probele administrate la urmărirea penală,

ajungând la concluzii greșite asupra încadrării juridice a faptei săvârșite de

inculpat.

În plus, declarația părții vătămate

că după restituirea bunului sustras, el și mama sa au mai primit și suma de

1.200.000 lei cu care au cumpărat o bicicletă nouă, ar putea explica poziția

acestuia de a face în faza de cercetare judecătorească, relatări favorabile

inculpatului.

Față de cele reținute, urmează a

admite recursul declarat de Parchet și a casa decizia instanței de apel,

menținând încadrarea juridică de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. a) și e) C. pen., reținută corect de instanța de fond.

În legătură cu pedeapsa de 6 ani

închisoare aplicată de instanța de fond, aceasta este exagerată față de

pericolul social al faptei, împrejurările în care a fost comisă, aportul

inculpatului la săvârșirea infracțiunii, paguba cauzată și de datele ce

caracterizează persoana inculpatului, aflându-se la prima încălcare a legii.

Se justifică reținerea de

circumstanțe atenuante și aplicarea unei pedepse privative de libertate în

cuantum de un an închisoare.

Se va deduce din pedeapsa aplicată

reținerea și arestarea preventivă de la 2 noiembrie 2000, la 20 decembrie 2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr.

399 din 9 iulie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe

inculpatul I.I.M.

Casează decizia penală nr. 399 din 9

iulie 2002 a Curții de apel București, secția I penală, cu privire la

încadrarea juridică reținută și sentința penală nr. 271 din 28 martie 2002 a

Tribunalului București, secția I penală, cu privire la individualizarea

pedepsei.

Face aplicarea art. 74 și art. 76 C.

pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2)

lit. a) și e) C. pen. și condamnă pe inculpatul I.I.M. la un an închisoare.

Aplică dispozițiile art. 71 - art.

64 C. pen.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 2 noiembrie 2000,

la 20 decembrie 2000.

Pronunțată în ședință publică, azi

18 martie 2003.