ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 346/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 346/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea introdusă la data de 07 martie 2000 și înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București sub nr. 4880/2000, reclamantul N.I. a chemat în judecată

Primăria Municipiului București solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța

să se dispună obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, A.A. (M.), sector 1, format din teren în suprafață

de 627 mp și construcție - subsol, parter, etaj, mansardă, pod și garaj.

Prin sentința civilă nr. 8777 din 11 mai 2000,

Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea tribunalului, având în vedere valoarea imobilului stabilită prin raportul

de expertiză (3.000,7 milioane RON).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă sub nr. 3321/2000.

La termenul de judecată de la 20 noiembrie 2000,

tribunalul a dispus introducerea în cauză a RA A.P.P.S., SC R. SA și SC H.N. SA,

iar la termenul de la 12 februarie 2001 a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC R. SA, având în vedere poziția reclamantului care a arătat

că nu înțelege să se judece în contradictoriu și cu această parte.

La data de 14 februarie 2001, intervenienta RA

A.P.P.S. a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, indicându-se Ministerul

de Finanțe în calitate de proprietar al bunului și de reprezentant al Statului Român.

Prin sentința civilă nr. 458 din 25 iunie 2001,

Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis acțiunea reclamantului în contradictoriu

cu pârâta Primăria Municipiului București și intervenienții SC H.N. SA și Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a dispus obligarea acestora

să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul din litigiu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut

că imobilului revendicat de reclamant a fost dobândit de autorul acestuia N.I. prin

cumpărare, așa cum a reieșit din coroborarea înscrisurilor aflate la dosar.

S-a mai reținut că imobilul în cauză a fost naționalizat

de la un neproprietar, respectiv de la numitul G.D.N. care, anterior, înstrăinase

imobilul prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 06 mai 1943 de fostul

Tribunal Ilfov; în consecință, instanța a apreciat că nu a operat naționalizarea,

ci doar o preluare în fapt a imobilului de către stat. Interpretând dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și actele de stare civilă și de proprietate

la care s-a făcut referire, tribunalul a statuat că reclamantul este unicul moștenitor

al defunctului N.I., iar acesta este singurul care deține un titlu legal asupra

imobilului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel intervenienții

Ministerul Finanțelor Publice, RA A.P.P.S., ca și pârâta Primăria Municipiului București,

criticând soluția atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Intervenientul Ministerul Finanțelor Publice,

prin motivele de apel formulate, a susținut că prima instanță a reținut în mod greșit

că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, deși bunul a trecut

în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, anume Decretul nr. 92/1950

care, în conformitate cu prevederile constituționale de la acea dată, reprezintă

un titlu valabil de preluare a unor imobile determinate în proprietatea statului.

În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 31/1993 pronunțată de Curtea Constituțională.

Hotărârea instanței de fond a fost criticată și

din perspectiva netemeiniciei sale, în sensul reținerii greșite a faptului că imobilul,

fiind preluat de la o altă persoană decât proprietarul, ar fi fost preluat doar

în fapt de către stat, în timp ce dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din

patrimoniul autorului reclamantului (N.I.).

S-a mai susținut că greșita menționare în anexa

Decretului nr. 92/1950 a numelui fostului proprietar nu înseamnă că actul de trecere

în proprietatea statului este lovit de nulitate absolută, având în vedere faptul

că adevăratul proprietar nu se încadra în categoriile prevăzute de art. 2 din decret.

Afirmația intimatului în sensul că autorului său nu îi sunt aplicabile prevederile

Decretului nr. 92/1950 nu este întemeiată, întrucât, astfel cum rezultă din carnetul

de muncă, între anii 1945 – 1959 autorul intimatului – reclamant nu figurează că

ar fi fost angajat.

Apelanta Primăria Municipiului București, prin

motivele de apel formulate, a susținut că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile

art. 19, 21 și 67 din Legea nr. 215/2001, statuând eronat asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București. Potrivit dispozițiilor

legale enunțate, Primăria Municipiului București nu are personalitate juridică,

ci Municipiul București prin Primarul General.

Pe de altă parte, s-a arătat că Primăria Municipiului

București nu poate avea calitate procesuală pasivă, având în vedere faptul că în

cauză a fost chemat în judecată și Ministerul Finanțelor Publice, singurul reprezentant

al statului, în calitate de proprietar.

Pe fond, s-a învederat că tribunalul a dat o sentință

cu aplicarea greșită a legii, întrucât imobilului a trecut în proprietatea statului

în baza legii, respectiv Decretul nr. 92/1950, iar această modalitate de dobândire

a proprietății este recunoscută și de C. civ., prin dispozițiile art. 645.

Intervenienta RA A.P.P.S. a criticat soluția primei

instanțe din perspectiva nelegalității și netemeiniciei acesteia, în sensul că imobilul

revendicat nu a fost identificat printr-o expertiză topografică pentru a se stabili

dacă imobilul-construcție situat actualmente pe teren este același cu cel descris

în contractul de vânzare din anul 1943. În opinia apelantei, statul deține un titlu

valabil de proprietate asupra imobilului revendicat, iar acesta din urmă se află

în proprietatea publică a statului și în administrarea RA A.P.P.S., fiind indicat

la poziția nr. XX din Anexa 3 a H.G. nr. 854/2000.

Prin decizia civilă nr. 366 A din 22 septembrie

2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, apelurile formulate au fost admise, sentința apelată a fost schimbată

în tot, iar, pe fond, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel,

în analiza criticilor cu care a fost învestită, a reținut următoarele:

Din adresele din 19 aprilie 2000 și respectiv,

cea din 08 septembrie 2000, emise de Primăria Municipiului București – Departamentul

Patrimoniu Imobiliar, rezultă că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 92/1950; la poziția YY în calitate de proprietar a fost menționat

G.D.N., iar prin H.G. nr. 39/1996, acesta a trecut de la fostul I.C.R.A.L. la RA

A.P.P.S. (anume, apartamentul 2 de la etajul 1 și garajul); Direcția Generală de

Administrare a Fondului Imobiliar a încheiat contracte de închiriere pentru apartamentele

de la parter și mansardă.

Față de înscrisurile menționate, curtea de apel

a apreciat că în mod corect prima instanță a dispus introducerea în cauză a RA A.P.P.S.,

a SC H.N. SA, cât și a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

raportându-se la obiectul litigiului pendinte - revendicarea imobilului din

str. A.A., preluat de stat fără titlu valabil.

S-a constatat că tribunalul și-a întemeiat soluția

de admitere a cererii în revendicare pe actul de vânzare-cumpărare din 06 mai 1943

(solicitat reclamantului în forma autentică), contract prin care N.D.G. a vândut

autorului reclamantului (I.N.) întreaga proprietate situată în București, A.A.,

formată dintr-un teren în suprafață de 627 mp și o casă construită pe acesta, compusă

din subsol, două dependințe, etaj, mansardă și două poduri.

Instanța de apel a constatat că în Dosarul cu

nr. 354/P/2000 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție s-au efectuat

cercetări în privința inculpatului N.I. în sarcina căruia au fost reținute mai multe

infracțiuni - uz de fals și înșelăciune - constând în utilizarea unor înscrisuri

false pentru dobândirea unor imobile, printre care și imobilul din litigiu.

Așa cum a rezultat din adresa emisă la 06

martie 2002, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din A.A.

(M.), sector 1 a fost efectuată o expertiza criminalistică ale cărei concluzii au

fost în sensul că semnătura de la rubrica vânzător nu aparține numitului G.D.N.;

de asemenea, expertiza a concluzionat că actul a fost dactilografiat utilizându-se

unul dintre tipurile de mașini de scris fabricate în Barcelona începând cu anul

1970; pe de altă parte, s-a reținut că actul a fost introdus în dosarul de carte

funciară aflat în păstrare la Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale

de către doi inculpați cercetați în stare de arest într-un dosar aflat spre soluționare

la Parchetul Militar București.

În raport de această împrejurare, la termenul

de judecată de la 19 aprilie 2002, instanța de apel a dispus suspendarea soluționării

cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Curtea de apel a constatat că prin rezoluția din

06 februarie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea

urmării penale față de intimatul – reclamant din prezenta cauză, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 291, art. 215 C. pen. cu referire la

imobilele din str. A. și A.A., întrucât a intervenit prescripția specială prevăzută

de art. 124 C. pen.

S-a mai constatat că prin actul de finalizare

a urmăririi penale, anterior menționat, s-a reținut că prin raportul de expertiză

din anul 2002 s-a stabilit că semnătura depusă la rubrica cumpărător a actului de

vânzare-cumpărare din data de 06 mai 1943, act autentificat și transcris de către

Tribunalul Ilfov, nu a fost executată de N.I., autorul intimatului – reclamant din

cauza de față, și de asemenea, semnătura depusă la poziția vânzător a aceluiași

act nu a fost executată de titularul G.D.N.

Având în vedere aceste aspecte privind situația

de fapt, instanța de apel a apreciat că intimatul reclamant nu a dovedit calitatea

de proprietar asupra imobilului revendicat pentru a putea pretinde pârâtului și

intervenienților obligarea acestora la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie bunul din litigiu.

Prin raportare la situația de fapt astfel cum

a fost stabilită în cauză, precum și la temeiul juridic al acțiunii, curtea de apel

a constatat că intimatul – reclamant nu a putut demonstra nici nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului din litigiu și nici existența în patrimoniului autorului

său a bunului imobil din str. A.A.

Pentru considerentele comune arătate, instanța

de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., dând valență și dispozițiilor

art. 19 – 67 din Legea nr. 215/2001 (relative la personalitatea juridică a municipalității),

a decis admiterea apelurilor, cu consecința schimbării în tot a sentinței, în sensul

respingerii acțiunii.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul

a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul

arată că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe două argumente: primul, că nu

ar fi dovedit calitatea de proprietar, sens în care retine anumite împrejurări cu

așa-zisa relevanță penală din Dosarul nr. 354/P/2000 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și al doilea, că nu a demonstrat nici nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Cu referire la primul argument al curții de apel,

recurentul susține că instanța a preluat superficial și servil o anumită situație

de fapt indicată în rezoluția Parchetului, fără a o lamuri însă și fără a administra

un probatoriu suficient.

Recurentul critică situația de fapt reținută de

instanță ca fiind „certă”, și anume că „semnătura de la rubrica vânzător nu aparține

numitului G.D.N., iar actul a fost dactilografiat utilizându-se unul dintre tipurile

de mașini de scris fabricate în Barcelona in anul 1970; actul a fost introdus în

dosarul de CF de către doi inculpați cercetați în stare de arest într-un dosar aflat

spre soluționare de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București”.

În acest sens, arată că la dosarul cauzei se află

un singur act, anume rezoluția din 06 februarie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București (Dosar nr. 1962/P/2007); or, instanța de apel nu a lămurit cum

a putut fi stabilită în ancheta penală prin expertiza criminalistică administrată

că semnăturile nu aparțin vânzătorului, în condițiile în care lipsesc (cel mai probabil)

scriptele de comparație, întrucât persoanele respective sunt decedate; pe de altă

parte, instanța de apel nu arată cum a fost posibilă reținerea unei situații de

fapt ca fiind certă, fără să menționeze numele acestora (referitor la cele două

persoane presupus a fi introdus în evidențele de CF actele falsificate).

În plus, în lipsa declarațiilor acestora (de recunoaștere

a faptei) și a unei soluții legale în dosarul respectiv (număr necunoscut), în lipsa

expertizei integrale din dosarul penal și a unor copii de pe declarațiile relevante,

în opinia recurentului nu poate fi reținută ca atare această situație de fapt și

nici presupunerile să fie considerate drept certitudini; în plus, recurentul precizează

că a adresat organelor de urmărire penală cerere de redeschidere a cercetărilor

în acest dosar.

Totodată, reclamantul învederează că titlul său

de proprietate include și încheierea de intabulare (manuscrisă) despre care nu se

face nicio mențiune în rezoluția penală care, e de altă parte, nu arată cum s-ar

fi putut falsifica aceste acte dacă în actul de preluare abuzivă este menționat

numele vânzătorului.

Din aceste motive, recurentul susține că situația

de fapt este insuficient lămurită, decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea

principiilor și prevederilor legale privind rolul activ al instanței, al aflării

adevărului și respectării exigențelor dreptului la un proces echitabil, precum și

cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat

a penalului față de civil.

Recurentul a arătat că solicită instanței de recurs

să dispună atașarea tuturor dosarelor penale (integral) despre care se face vorbire

în decizia apelată.

Decizia recurată este motivată necorespunzător,

întrucât este lipsită de arătarea motivele pentru care instanța de apel a adoptat

soluția în cauză.

Astfel, simpla susținere a instanței că „nu s-ar

fi demonstrat nevalabilitatea titlului statului” nu îndeplinește cerințele unei

motivări juste; această motivare nu face referire la actele și probele din dosar,

la situația de fapt arătată în acțiune și nici la sentința primei instanțe prin

care s-a motivat suficient de clar și de explicit cu privire la acest aspect.

Recurentul susține că în mod real a dovedit în

cauză preluarea abuzivă a imobilului, respectiv cu încălcarea Decretului nr. 92/1950,

întrucât autorul său, N.I., era exceptat de la naționalizare.

Doar prin încălcarea formelor de procedură privind

o cercetare judecătorească echitabilă, în numele unei așa zise celerități, instanța

de apel a procedat la o judecată sumară, fără să pună în discuție împrejurările

de fapt (cu referire la cele reținute prin rezoluția penală) și fără să administreze

suficiente probe; de asemenea, recurentul a arătat că intimații sunt cei care au

solicitat suspendarea facultativă a judecății, astfel că durata îndelungată a procesului

nu îi este imputabilă, însă o soluționare pripită îl prejudiciază, cu atât mai mult

cu cât decizia pronunțată este netemeinică și nelegală.

Recurentul susține că nici situația juridică a

imobilului nu este lămurită, după cum nici imobilul însuși nu a fost identificat

printr-o expertiză de specialitate.

Prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs,

intimata-pârâtă RA A.P.P.S. a invocat excepția lisei calității procesuale active

a recurentului în promovarea recursului având în vedere că la dosar a fost depus

un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat din 11

octombrie 2007 de B.N.P. F.D. din care reiese că drepturile ce fac obiectul cauzei

de față au fost înstrăinate în totalitate de către recurentul reclamant; în consecință,

recurentul-reclamant nu mai este titularul dreptului litigios din cauză, astfel

încât, pe fond, nu mai poate justifica legitimarea procesuală activă.

Totodată, în măsura în care se va trece peste

excepția procesuală de fond invocată, intimata-intervenientă solicită respingerea

recursului ca nefondat, susținând argumentat că motivele de recurs dezvoltate de

către recurent nu se verifică; s-a arătat că rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție nr. 6/2012, depusă la dosarul cauzei în cadrul administrării

probei cu înscrisuri în apel, are forța probantă a unei prezumții absolute în virtutea

căreia se prezumă că ceea ce a decis organul de urmărire penală corespunde adevărului,

astfel încât împotriva acesteia nicio probă nu poate fi admisă, nici chiar mărturisirea:

res judicata pro veritate habetur.

În această etapă procesuală nu au fost administrate

alte înscrisuri.

Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția lipsei calității procesuale

civile invocată de intimata-intervenientă prin întâmpinarea formulată la motivele

de recurs, excepție care nu poate fi reținută, din următoarele considerente.

Astfel, Înalta Curte constată că la dosarul de

apel se găsește o copie (atestată ca fiind conformă cu originalul) a contractului

de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase ce rezultă din Dosarul nr. 265/2/2001

(nr. format vechi – 4373/2001) aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, ceea ce corespunde cauzei de față, contract autentificat din 11

octombrie 2007 la B.N.P. F.D. încheiat între recurentul reclamant N.I. prin mandatar

C.G. – în calitate de vânzător – și numiții I.S. și A.V.E. – în calitate de cumpărători

de drepturi litigioase.

În temeiul acestui act juridic, intimata-pârâtă

Primăria Municipiului București, la termenul din 22 septembrie 2014 (când a avut

loc dezbaterea asupra apelurilor declarate în cauză), a solicitat să se dispună

introducerea în cauză a cumpărătorilor de drepturi litigioase și, în consecință,

citarea acestora în cauză ca efect al subrogării în drepturile reclamantului din

cauză.

Instanța de apel, astfel cum rezultă din practicaua

deciziei recurate, a dispus respingerea acestei cereri având în vedere că la dosar

nu există o solicitare din partea cumpărătorilor de drepturi litigioase – I.S. și

A.V.E. - pentru a interveni în proces în vreuna dintre modalitățile prevăzute de

lege pentru respectiva etapă procesuală.

Înalta Curte, în cauza de față, este învestită

doar cu soluționarea recursului declarat de către reclamantul N.I., iar acesta,

astfel cum reiese din expozeul deciziei de față, nu a formulat vreo critică de nelegalitate

împotriva dispoziției instanței de apel anterior enunțate; pe de altă parte, nici

pârâta Primăria Municipiului București și nici intervenienta RA A.P.P.S. nu au promovat

recurs prin care să supună controlului de legalitate al instanței de recurs această

dispoziție a instanței de apel.

În plus, chiar dacă invocarea împrejurării înstrăinării

de către reclamantul cauzei a drepturilor litigioase ce formează obiectul pricinii

de față este de natură a fundamenta fie o solicitare de a se da efect acestei înstrăinări

cu titlu particular (prin cererea de introducere în cauză a dobânditorilor), fie

invocarea excepției lipsei calității procesuale active a vânzătorului drepturilor,

Înalta Curte reține că o atare alegere este doar la îndemâna părților.

Soluțiile nu sunt însă alternative, astfel încât

nu se poate recurge la invocarea acestora în mod succesiv, întrucât se va opune

autoritatea de lucru judecat cu privire la aspectul litigios deja tranșat în exercitarea

primei opțiuni, fiind indiferent mijlocul procedural prin care acesta a fost dezbătut

în proces (subrogarea cumpărătorilor în drepturile vânzătorului ori excepția lipsei

calității procesuale a vânzătorului de drepturi litigioase - deoarece în cazul din

urmă, dacă excepția este admisă, în mod necesar, ca măsură procesuală, va fi urmată

de introducerea în cauză a cumpărătorului drepturilor litigioase, ca efect al încheierii

unui astfel de contract în cursul procesului).

În consecință, Înalta Curte constată că respingerea

solicitării de introducere în cauză a cumpărătorilor drepturilor litigioase din

acest dosar este o chestiune intrată deja sub autoritatea de lucru judecat ca efect

al celor dispuse de instanța de apel la termenul din 22 septembrie 2014, astfel

că, în această etapă procesuală nu mai este posibilă reiterarea aspectelor legate

de înstrăinarea drepturilor litigioase, dată fiind epuizarea exercitării opțiunilor

alternative anterior menționate, prin valorificarea acestei împrejurări de către

pârâta Primăria Municipiului București; pe de altă parte, deși excepția lipsei calității

procesuale active este o excepție procesuală de fond absolută, peremptorie, al cărei

regim juridic ar permite invocarea ei în orice etapă a procesului [potrivit art.

316 rap. la art. 294 alin. (1) teza finală C. proc. civ.] de orice parte, precum

și de instanță din oficiu, Înalta Curte reține că ea a fost deja soluționată prin

pronunțarea instanței de apel asupra cererii alternative, iar prin motivele de recurs

ale reclamantului (singurul recurs declarat în cauză) nu s-a formulat vreo critică

de nelegalitate împotriva acestei dispoziții a curții de apel.

Totodată, având în vedere situația de fapt a cauzei

de față, Înalta Curte apreciază că menținerea în proces a reclamantului inițial

(în condițiile în care, dispozițiile C. proc. civ. de la 1865 nu permit prezența

în proces atât a vânzătorului cât și a cumpărătorului a drepturilor litigioase),

este o măsură de bună administrare a justiției, cu atât mai mult cu cât în cauză

se pune problema verificării efective a unui pretins fals, astfel cum va rezulta

din analiza motivelor de recurs, singura parte care la acest moment va mai putea

pune la dispoziția instanței de apel, în rejudecare, eventuale scripte de comparație

în cadrul cercetărilor ce se vor efectua; în sfârșit, este util a se mai preciza

că, în ce-i privește pe cumpărătorii drepturilor litigioase, acestora le va fi opozabilă

hotărârea ce se va pronunța în cauză, în calitate de succesori cu titlu particular

ai recurentului-reclamant.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor

ce succed.

Litigiul de față (declanșat la 07 martie 2000)

are ca obiect revendicarea imobilului situat în București, A.A. (fostă M.), sector

1, compus din teren în suprafață de 627 mp și construcție compusă din subsol, parter,

etaj, mansardă, pod și garaj; cererea de chemare în judecată a fost formulată de

reclamantul N.I. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, însă, urmare

a măsurilor procesuale dispuse de prima instanță, cererea a fost soluționată în

contradictoriu și cu RA A.P.P.S., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

(arătat ca titular al dreptului de către RA A.P.P.S.) și SC H.N. SA.

Prima instanță a apreciat întemeiată cererea de

chemare în judecată și a admis-o în totalitate prin sentința civilă nr. 458 din

25 iunie 2001, dispunând obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate

și posesie întregul imobil anterior menționat.

În dovedirea pretențiilor sale, reclamantul s-a

prevalat de contractul de vânzare-cumpărare al autorului său (N.I.) autentificat

din 6 mai 1943 de Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, transcris în anul 1943

și înscris în cartea funciară potrivit procesului verbal din 14 iunie 1943, ca și

de certificatul de calitate de moștenitor din 26 martie 2998 emis de B.N.P. C.V.

de pe urma lui N.I.

În consecință, prima instanță a constatat dovedită

calitatea de proprietar a autorului său, de unic moștenitor al reclamantului de

pe urma acestuia, apreciind în sensul unei preluări în fapt a imobilului (fără titlu

valabil) în proprietatea statului, în aplicarea criteriilor prevăzute de art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât în baza Decretului nr. 92/1950 s-a procedat

la aplicarea măsurii naționalizării pe numele altei persoane decât acela al autorului

reclamantului (G.D.N., iar nu N.I., deci pe numele celui menționat în calitate de

vânzător în contractul de vânzare-cumpărare din 6 mai 1943); ca atare, s-a apreciat

că imobilul nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul autorului reclamantului,

astfel încât, pentru aceste motive cererea de chemare în judecată a fost admisă.

Instanța de apel a fost învestită cu soluționarea

a trei apeluri declarate în cauză împotriva sentinței civile nr. 458 din 26

iunie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, al pârâtei Primăria Municipiului

București, ca și al intervenienților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și RA A.P.P.S., fiecare dintre apelanți formulând critici proprii de nelegalitate

și netemeinicie.

La termenul de judecată din 19 aprilie 2002, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, a dispus suspendarea soluționării cauzei

în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., urmare a adresei din 06

martie 2002 emise de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție prin care

se atesta derularea unor cercetări penale în Dosarul nr. 354/P/2000 împotriva inculpatului

N.I. (aflat în stare de arest la acea dată) pentru săvârșirea unor infracțiuni de

uz fals, înșelăciune și instigare la mărturie mincinoasă [art. 215 alin. (2), art.

291 și art. 25 rap. la art. 260 C. pen.] în legătură cu utilizarea unor înscrisuri

false pentru dobândirea unor imobile; de asemenea, din conținutul aceleiași adrese

reieșea că unul dintre înscrisurile utilizate pentru săvârșirea infracțiunii de

uz de fals este și contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din București, A.A.

(M.), sector 1, respectiv, cauza dreptului reclamantului în pricina de față.

Dosarul a fost repus pe rol ca efect al pronunțării

deciziei civile nr. 1460 din 16 mai 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, prin care a fost admis recursul declarat de RA A.P.P.S. împotriva

încheierii de ședință din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus modificarea încheierii

recurate, în sensul admiterii cererii de repunere pe rol formulată de apelanta-pârâtă

RA A.P.P.S. și trimiterii cauzei la instanța de apel în vederea continuării judecății.

După repunerea cauzei pe rol, instanța de apel

a reținut că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din

06 februarie 2012 dată în Dosar nr. 1962/P/2007 (comunicată instanței la 16 august

2012) s-a dispus, în ce-l privește pe recurentul reclamant N.I., soluția de neîncepere

a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288 (fals

intelectual), art. 291 (uz de fals) și art. 215 alin. (1), (2) și (5) (înșelăciune)

C. pen., întrucât a intervenit prescripția specială prevăzută de art. 124 C. pen.,

prescripție ce are efectul înlăturării răspunderii penale a recurentului.

Însă, la pronunțarea deciziei recurate, instanța

de apel a reținut și valorificat un mijloc de probă administrat în cursul cercetărilor

penale, anume raportul de expertiză criminalistică nr. 163056/2002 ca și concluziile

acestui raport, apreciind că acestea fundamentează elemente esențiale ale situației

de fapt în această cauză, contrare situației de fapt reținute de prima instanță;

astfel, s-a constatat că prin această expertiză „s-a stabilit că semnătura depusă

la rubrica cumpărător a actului de vânzare-cumpărare din data de 06 mai 1943, act

autentificat și transcris de către Tribunalul Ilfov, nu a fost executată de N.I.,

autorul intimatului-reclamant din cauza de față, și, de asemenea, semnătura depusă

a poziția vânzător a aceluiași act nu a fost executată de titularul G.D.N.”.

Premisa stabilită în aceste condiții, a permis

instanței de apel să concluzioneze asupra a două aspecte, astfel cum susține recurentul,

și anume: „că intimatul reclamant nu a dovedit calitatea de proprietar asupra bunului

imobil pentru a putea pretinde pârâtului și intervenienților obligarea acestora

la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul în litigiu” și, pe

de altă parte „că intimatul reclamant nu a putut demonstra nici nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului din litigiu și nici existența în patrimoniul

autorului său a bunului imobil din str. A.A.”.

Înalta Curte constată că în mod întemeiat recurentul

susține că situația de fapt a cauzei nu putea fi stabilită pe baza celor redate

în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, art. 295 alin. (1) C. proc. civ. obligă

instanța de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Or, în condițiile în care instanța de apel a infirmat

situația de fapt reținută la prima instanță, atare concluzie trebuia a fi fundamentată

pe materialul probator administrat în cauză în ambele etape procesuale și coroborarea

probelor administrate în mod nemijlocit de instanță.

Aplicând regula de procedură anterior enunțată,

cu luarea în calcul a particularităților cauzei – măsura suspendării dispuse în

temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. – derogarea de regula administrării

nemijlocite a probelor în procesul civil, era permisă doar prin aplicarea dispozițiilor

art. 22 alin. (1) C. proc. pen.: „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate

de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire

la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a hotărârii

penale în procesul civil operează în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești

de către instanța penală sesizată prin rechizitoriu a se pronunța asupra elementelor

menționate de textul citat ce privesc exclusiv latura penală a procesului penal:

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia; totodată,

soluția procurorului (rezoluție, în cauza de față) nu este înzestrată cu autoritate

de lucru judecat pentru ca instanța civilă să poată face aplicarea art. 22 alin.

(1) C. proc. pen., chiar dacă acea soluție dispusă de procuror a fost confirmată

sau infirmată de instanță prin exercitarea controlului judecătoresc prevăzut de

legislația procesuală penală.

Astfel, pentru cazul în care ar fi fost incidente

dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., ca efect al autorității de lucru judecat,

instanței civile nu îi era permis să administreze în mod nemijlocit probe cu privire

la elementele stabilite prin hotărârea instanței penale (indicate în conținutul

acestui text), ci, cu privire la acestea, ar fi făcut doar aplicarea efectului pozitiv

al puterii de lucru judecat consacrat prin această normă de ordine publică, astfel

încât, în cauza civilă, ar fi urmat ca aceste elemente să fie considerate deja demonstrate;

pe de altă parte, dacă prin hotărârea instanței penale s-ar fi soluționat pe fond

și latura civilă a procesului penal, de asemenea, ar fi fost operantă autoritatea

de lucru judecat (efectul negativ al puterii lucrului judecat) și în fața instanței

civile, prin ipoteză, învestită cu o cerere de chemare în judecată pentru care se

verifică tripla identitate a elementelor acțiunii civile – părți, obiect și cauză.

Or, în speța de față, prin rezoluția menționată

s-a dispus soluția de neîncepere a urmării penale față de recurentul-reclamant ca

efect al împlinirii prescripției speciale prevăzute de art. 124 C. pen., iar împlinirea

acestei prescripții speciale a avut ca afect chiar înlăturarea răspunderii penale.

Înalta Curte constată că această soluție dispusă

de procuror nu oferea instanței civile în cauza de față alte elemente decât cele

care rezultă în mod neechivoc din partea ei dispozitivă și potrivit efectelor prevăzute

de lege – neînceperea urmăririi penale ca efect al înlăturării răspunderii penale

datorată împlinirii prescripției speciale; în consecință, nu era posibil a se reține

că prin această rezoluție ar fi fost soluționat vreun aspect ce privea de latura

civilă a cauzei (cum ar fi menținerea sau înlăturarea din circuitul civil a înscrisurilor

în legătură cu care s-au derulat cercetările penale pentru infracțiunile de fals

intelectual – art. 288 C. pen. și uz de fals – art. 291 C. pen., cu referire la

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 6 mai 1943 de Secția Notariat a

fostului tribunal Ilfov, transcris).

Ca atare, nici cele redate în conținutul rezoluției

Parchetului Curții de Apel cu referire administrarea unei expertize grafoscopice

nu ar putea fi reținute ca fundament al soluției dispuse de organul de cercetare

penală, soluție care nu a vizat decât latura penală a procesului penal (care s-a

stins prin împlinirea prescripției speciale), iar nu și latura civilă (acțiunea

civilă în procesul penal fiind întotdeauna accesorie acțiunii penale, fără a avea

existență de sine stătătoare), astfel încât instanța de apel să fie îndreptățită

a face aplicarea celor reținute prin rezoluția organelor de anchetă penală cu efectele

puterii lucrului judecat, prin simpla lor preluare necritică.

Mai mult decât atât, astfel cum deja s-a arătat,

judecata cauzei a fost suspendată de instanța de apel la termenul din 19 aprilie

2002 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind repusă pe rol după

emiterea rezoluții menționate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

și urmare a admiterii recursului împotriva încheierii din data de 10 septembrie

2012 prin care instanța de apel respinsese cererea de repunere pe rol formulată

de către apelanta RA A.P.P.S.

Potrivit art. 244 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea

cauzei dispuse în oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 244 alin. (1), durează

până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.

Rațiunea acestui text este tocmai aceea ca părțile

acelei cauze și instanța care a dispus măsura suspendării să poată folosi cu puterea

lucrului judecat cele dezlegate în judecata care a determinat măsura suspendării,

aspectele dezlegate în cealaltă cauză [civilă – pentru ipoteza de la art. 244 alin.

(1) pct. 1 și penală - pentru ipoteza de la art. 244 alin. (1) pct. 2], fiind chestiuni

prejudiciale pentru pricina suspendată.

Or, în speță, procesul penal nu s-a finalizat

cu o hotărârea judecătorească pronunțată de instanța penală, ci cu o soluție dispusă

de procuror exclusiv pe latură penală, soluție care, cu referire la apelul cu care

era învestită instanța de control judiciar nu era de natură a oferi dezlegări care

să poată fi reținute cu puterea lucrului judecat în raport cu obiectul pricinii

de față.

Prin urmare, deși oportună la momentul la care

suspendarea judecării cauzei a fost dispusă de instanța de apel, în cele din urmă,

ea nu s-a dovedit a fi utilă din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 22 alin.

(1) C. proc. pen., ce ar fi interesat în cauză.

În consecință, într-o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel era ținută să procedeze, astfel

cum susține și recurentul, la verificarea situației de fapt prin administrarea nemijlocită

a unor probe care să conducă, eventual, la infirmarea situației de fapt reținute

de prima instanță, neexistând vreun temei legal pentru preluarea unor aspecte de

fapt reținute în rezoluția penală fără legătură cu soluția adoptată de procuror

(raportul de expertiză din 15 februarie 2002, nefiind și neputând fi reținut de

organul de cercetare penală pentru a dispune neînceperea urmăririi penale față de

recurent, ci doar împlinirea prescripției penale speciale prevăzute de art. 124

C. pen. a fost instituția juridică ce a fundamentat soluția dispusă).

Înalta Curte constată că dată fiind derularea

cercetărilor penale soldate cu adoptarea soluției menționate, instanța de apel era

ținută a observa dispozițiile art. 184 C. proc. civ. care dispun în sensul că atunci

când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a

prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă, prin orice mijloace de dovadă.

Astfel cum s-a demonstrat deja, expertiza administrată

în procesul penal reprezintă o probă extrajudiciară pentru procesul civil de față,

fără ca instanța civilă să motiveze posibilitatea valorificării acesteia ca probă

în apel în raport de cele statuate prin prevederile art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. și fără a se referi la dispozițiile legale de la art. 22 alin. (1) C. proc.

pen.; în plus, această probă în mod nelegal a fost apreciată ca dobândită cauzei

civile, fiind considerată chiar determinantă, întrucât pe baza acesteia s-a procedat

la înlăturarea din materialul probator al cauzei a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 6 mai 1943 de Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov, transcris

și la schimbarea situației de fapt reținute de prima instanță.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte

apreciază ca fiind fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și

9 C. proc. civ., astfel încât, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea

de către instanța de recurs a controlului de legalitate întrucât situația de fapt

a cauzei nu este pe deplin stabilită și nici cu respectarea principiului contradictorialității,

al dreptului la apărare, al nemijlocirii administrării probelor și a celorlalte

garanții procesuale ale unei proceduri echitabile (cercetarea efectivă a prezumtivului

fals); în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3), dar și cu aplicarea

dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul formulat de reclamant,

cu trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelurilor.

Totodată, este necesar a se preciza că pentru

a proceda la aplicarea dispozițiilor art. 184 C. proc. civ., instanța de apel va

trebui să solicite apelanților a preciza dacă, în procesul civil de față, înțeleg

să defăimeze contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 6 mai 1943 ca fiind

un înscris fals, astfel încât în cazul în care una dintre părți declanșează procedura

înscrierii în fals (specifică înscrisurilor autentice), va proceda, anterior soluționării

apelurilor, la aplicarea normei enunțate.

În caz contrar, având în vedere că cercetările

penale nu au fost generate ca efect al înscrierii în fals în prezenta cauză, ci

independent, în baza unor plângeri formulate direct la organele de cercetare penală,

instanța de apel va proceda la soluționarea apelurilor cu care a fost învestită,

pe baza criticilor susținute prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul N.I. împotriva

deciziei nr. 366/ A din 22 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre

rejudecare, la aceiași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie

2015.