ÎCCJ, Decizia nr. 442/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 442/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 31 octombrie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 696

din 22 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta P.B.E.

împotriva rezoluției din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dispusă

în dosarul nr. 336/P/2005.

A fost menținută

rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petenta P.B.E. a

formulat în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., plângere

împotriva rezoluției din 14 decembrie 2009, dată în dosarul nr. 336/P/2005, pe

care o consideră nelegală și netemeinică sub aspectul neînceperii urmăririi

penale, față de procurorii M.I., C.D. și alții, solicitând desființarea acestei

rezoluții, transferarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție pentru completarea actelor de cercetare în vederea începerii

urmăririi penale și obligarea acestora la plata sumei de 1 milion Euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs prin faptele lor.

În motivarea

plângerii, petenta a învederat că a fost arestată în data de 24 mai 2002, pe o

perioadă de 30 de zile, în baza mandatului de arestare nr. P11 din 24 mai 2002,

emis de procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție Oradea, pentru

infracțiunea de luare de mită, iar la 28 octombrie 2002 a fost trimisă în

judecată, cauza fiind strămutată la Curtea de Apel Brașov.

Mandatul său de

arestare a expirat la 22 iunie 2002, fiind prelungit ulterior, în opinia

petentei, în mod nelegal de către instanță, după punerea în libertate, încă 3

luni de zile, până la 10 septembrie 2002. Prin sentința penală nr. 5/P din 7

februarie 2005 a Curții de Apel Brașov, rămasă definitivă prin decizia penală

nr. 4147 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus

achitarea sa, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea de

luare de mită.

Ca urmare a acestui

fapt, petenta a formulat mai multe plângeri penale, în calitate de parte

vătămată, plângeri care au fost conexate; în opinia petentei, soluția dată de

procuror nu se bazează pe actele dosarului, nu reflectă realitatea, nu este

convingătoare, în cauză nefăcându-se o cercetare penală.

Prima instanță,

examinând plângerea petentei, în condițiile art. 278

1

, în raport cu

actele și lucrările dosarului, a constatat că plângerea este nefondată.

S-a reținut că la

data de 1 aprilie 2005 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție plângerea petentei formulată sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 266 C.

pen., art. 268 C. pen., art. 192 C. pen., art. 196 C. pen. și art. 296 C. pen.,

de către numiții:

- C.D., procuror în

cadrul Parchetului Național Anticorupție, care, în dosarul nr. 90/P/2002 ar fi

desfășurat urmărirea penală împotriva sa, în mod tendențios și abuziv, emițând

rechizitoriul din 28 octombrie 2002 unde ar fi inserat mențiuni nereale, prin

reținerea unei situații de fapt contrare probelor;

-M.I., procuror în

cadrul Parchetului Național Anticorupție, care ar fi participat la efectuarea

abuzivă și nelegală a urmăririi penale;

- P.V., V.L., B.C. și

F.M., lucrători de poliție din cadrul I.P.J Bihor, care ar fi pătruns, fără

drept, în locuința sa și ar fi efectuat, în mod nelegal, o percheziție

domiciliară;

- P.M.E., judecător

în cadrul Curții de Apel Oradea, A.M., P.M., C.C.M. și B.M.C., judecători la

Înalta Curte de Casație și Justiție, care ar fi dispus și prelungit în mod

abuziv măsura arestării preventive în dosarul nr. 90/P/2002, deși probatoriul

în susținerea învinuirii era insuficient sau nelegal administrat.

De asemenea, s-a

solicitat identificarea persoanei care a confirmat rechizitoriul, întocmit de

procurorul C.D., petenta susținând că semnătura respectivă nu aparținea

procurorului șef secție D.V.

Dosarul a fost

înregistrat în cadrul Secției de Urmărire Penală și Criminalistică sub nr.

336/P/2005.

Petenta a solicitat

efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de

art. 246 C. pen., art. 26 C. pen. și art. 268 C. pen., de către numiții:

- P.M.E., judecător

în cadrul Curții de Apel Oradea, A.M., P.M., C.C.M. și B.M.C., judecători la

Înalta Curte de Casație și Justiție, care ar fi dispus și prelungit în mod

abuziv măsura arestării preventive în dosarul nr. 90/P/2002, deși probatoriul

în susținerea învinuirii era insuficient sau nelegal administrat;

- M.M., judecător la Curtea de Apel Oradea, care, în calitate de președinte al Tribunalului Bihor, ar fi

participat la organizarea flagrantului ilegal și l-ar fi determinat pe

denunțătorul H.C. să participe la aceste activități;

- S.R., fost ministru

al justiției, care, în această calitate, ar fi dispus nelegal cercetarea și arestarea

sa preventivă la cererea procurorului general R.I.;

- M.I., C.D. și R.I.,

care ar fi înscenat un flagrant de luare de mită, determinând denunțătorul să

săvârșească o faptă penală și ar fi desfășurat o cercetare nelegală, dispunând

abuziv trimiterea sa în judecată.

Dosarul a fost

înregistrat în cadrul Secției de Urmărire Penală și Criminalistică sub nr.

858/P/2005.

În dosarul nr.

336/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, prin ordonanța din 22 noiembrie

2005, în temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 34 lit. d) C.

proc. pen. s-a dispus conexarea dosarului nr. 858/P/2005 la dosarul nr.

336/P/2005.

În fapt, în dosarul

nr. 90/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție, prin rechizitoriul din 28

octombrie 2002, procurorul C.D. a dispus trimiterea în judecată a petentei pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2)

C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea

că, în calitate de judecător sindic la Tribunalul Bihor, a pretins și primit suma de 100 milioane lei de la expertul evaluator H.C.,

în cursul judecării cauzei de lichidare judiciară a unei societăți comerciale,

în scopul de a încuviința și aproba plata onorariului pentru evaluarea

bunurilor societății falimentare.

În dosarul nr.

495/P/F/2003 al Curții de Apel Brașov, secția penală, prin sentința penală nr.

5/F din 7 februarie 2005, s-a dispus achitarea petentei sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, „întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive

ale infracțiunii, sub aspectul primirii, iar sub aspectul pretinderii, fapta nu

există”.

În dosarul nr.

1733/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia

nr. 4177 din 7 iulie 2005 au fost admise recursurile petentei și al Parchetului

Național Anticorupție, Serviciul Teritorial Brașov, formulate împotriva

sentinței penale susmenționate, care a fost casată numai cu privire la greșita

aplicare a dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., dispoziții care au fost

înlăturate.

În dosarul nr.

336/P/2005 al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin rezoluția din

14 decembrie 2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții: M.I.

și C.D., procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 266 alin. (1) C.

pen., art. 268 C. pen. și art. 272 C. pen., R.I., fost procuror în cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 266 alin. (1) C. pen., art.

268 C. pen. și art. 272 C. pen., M.M., fost judecător în cadrul Curții de Apel

Oradea, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., P.M.E.,

judecător în cadrul Curții de Apel Oradea, A.M.B. și B.M.C., judecători în

cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, P.M. și C.C.M., foști judecători

în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., S.R.M., fost ministru al justiției

și A.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., P.V.,

V.L., B.C. și F.M., lucrători de poliție din cadrul I.P.J Bihor, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. și art. 192 C. pen., în

temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Aceeași soluție a

fost dispusă față de C.D., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție,

P.V., V.L., B.C. și F.M., lucrători de poliție din cadrul I.P.J. Bihor, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 192 C. pen.; sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen. s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de C.D., procuror în cadrul Direcției Naționale

Anticorupție și S.T., lucrător de poliție în cadrul I.P.J. Bihor, în temeiul

art. 10 lit. d) C. proc. pen.

S-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de C.D. și M.I., procurori în cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 195 C.

pen., în temeiul art. 10 lit. f) C. proc. pen.

S-a apreciat că

aspectele sesizate de către petentă (administrarea nelegală, tendențioasă și

abuzivă a unor probe, luarea sau menținerea unor măsuri nejustificate –

întrucât în cauză nu ar fi existat probe sau indicii temeinice despre comiterea

infracțiunii – prelungirea arestării, emiterea avizului de cercetare,

înscrierea de date și mențiuni nereale în actele întocmite, încălcarea

flagrantă a unor drepturi) țin exclusiv de fondul cauzei, ori constituie

critici vizând netemeinicia măsurilor adoptate și, chiar dacă sunt de natură să

nemulțumească partea, nu pot fi cenzurate pe alte căi, decât cele de atac

expres prevăzute de lege și nu se circumscriu sferei ilicitului penal.

Împotriva acestei

rezoluții, petenta P.B.E. a formulat plângere, în condițiile art. 278 C. proc.

pen., iar prin rezoluția din 22 ianuarie 2010 dată de procurorul șef al Secției

de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în rezoluția nr. 12379/09/183/II/2/2010, acesta,

în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. a dispus respingerea, ca

netemeinică a plângerii petentei, împotriva rezoluției dispuse în dosarul nr.

336/P/2005 al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nemulțumită de modul

în care i-a fost soluționată plângerea, petenta s-a adresat în condițiile art.

278

1

C. proc. pen. instanței de judecată.

Prima instanță, în

conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., a

verificat rezoluția atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului

parchetului, în raport cu criticile formulate de petentă.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluției din 14

decembrie 2009, dată în dosarul nr. 336/P/2005 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, s-a constatat că, în mod corect și temeinic motivat, în raport

cu fiecare critică a petentei, ce a fost examinată în concret și căreia i s-a

răspuns argumentat, procurorul a dispus soluția neînceperii urmăririi penale

față de intimați.

S-a reținut că, în

cauză, constatându-se inexistența infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat,

organul de urmărire a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

S-a argumentat, cu

privire la circumstanțele în care au fost cerute și obținute avizul de

cercetare și respectiv avizul de trimitere în judecată, că nu se poate reține

în sarcina persoanelor care au formulat solicitările și nici în cea a

persoanelor care le-au admis încălcări ale legii ori ale atribuțiilor de

serviciu; avizul de cercetare penală a fost solicitat cu scopul demarării

procesului penal, iar în acel moment procesual nu se putea vorbi de existența

unor probe, ci, eventual, a unor indicii privind săvârșirea infracțiunii, iar

aprecierea asupra oportunității și formularea unei solicitări efective nu

constituie infracțiune, atâta timp cât procurorul anchetator, cât și

conducătorul unității respective aveau acest drept și au motivat această

solicitare.

În mod similar, dacă

la momentul în care cercetarea se considera finalizată, procurorul care a

efectuat urmărirea penală considera că nu mai sunt acte de efectuat și că pe

baza probelor administrate se impune sesizarea instanței, avea dreptul să

solicite avizul pentru trimiterea în judecată, iar ministrul justiției avea

dreptul de a aprecia referitor la această solicitare.

Aprecierea asupra

faptului că datele rezultând, fie din acte premergătoare începerii urmăririi

penale, fie din probe, sunt, sau nu, suficiente pentru a autoriza cercetarea

penală a unui magistrat, ori trimiterea sa în judecată, a constituit un atribut

pe care legea anterioară l-a conferit în mod exclusiv ministrului de resort;

componenta subiectivă nu poate fi cuantificată, iar considerarea unei soluții

adoptate, indiferent în ce sens, ca având caracter penal ar constitui o

nepermisă injoncțiune în procesul său decizional.

Referitor la actele

pe care solicitările și avizele s-au întemeiat, s-a reținut că motivele de

nulitate, vizând pe unele dintre acestea, au determinat înlăturarea lor din

ansamblul material probator, abia după ce instanța de judecată s-a pronunțat în

acest sens, astfel că până la declanșarea cercetării judecătorești, acestea au

fost considerate valabile, fiind avute în vedere ca atare.

Astfel, prima

instanță a reținut că în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de C.D., M.I., R.I., I.A. și S.R.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 246 C. proc. pen., întrucât faptele sesizate nu există.

Ipoteza în care o

soluție/măsură ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a

probelor administrate în cauză; chiar a unor norme de drept substanțial sau

procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea

infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că

acesta a acționat cu intenția de a prejudicia partea, ceea ce în speță nu s-a

dovedit.

Mai mult aprecierea

diferită a instanțelor, cu ocazia pronunțării unor soluții definitive (în speță,

de achitare), nu este de natură să confere caracter penal actelor anterioare

întocmirii rechizitoriului, atâta timp cât magistrații procurori au motivat în

fapt și în drept punerea în mișcare a acțiunii penale, arestarea preventivă și

trimiterea în judecată, astfel încât, în mod corect s-a dispus neînceperea

urmăririi penale pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 266 C. pen. și

art. 268 C. pen. față de C.D., M.I. și R.I., întrucât faptele sesizate nu

există.

Cu privire la

pretinsele fapte de abuz în serviciu, sesizate ca fiind comise de magistrații

judecători P.M.E. (prin pronunțarea încheierii nr. 7/2002 a Curții de Apel

Oradea) și C.C.M., A.M.B., B.M. și P.M. (prin pronunțarea deciziei nr.

3605/2002 și nr. 3629/2002) cu ocazia judecării cererilor privind arestarea

preventivă a petentei, acestea nu pot fi reținute, deoarece hotărârea

judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii

penale.

S-a constatat că

pentru a se reține în sarcina judecătorilor care au soluționat cauza penală,

privind-o pe petentă, comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu, este

necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a o

prejudicia pe petentă, în cauză această împrejurare nefiind probată.

Cu privire la

infracțiunea de violare a secretului corespondenței, prin înregistrarea

neautorizată a unor convorbiri telefonice, s-a reținut că în mod corect s-a

dispus neînceperea urmăririi penale în baza prevederilor art. 10 lit. f) C.

proc. pen. față de M.I. și C.D., întrucât petenta avea posibilitatea să

conteste în timp util lipsa autorizării efectuării interceptărilor, la acest

moment procesual fiind tardivă sesizarea acestor aspecte.

Referitor la lipsa

autorizării, prima instanță a apreciat că, atât instanța s-a pronunțat în

sensul nelegalei administrări a înregistrării convorbirilor, cât și inspecția

Consiliului Superior al Magistraturii, reținându-se că nulitatea constatată a

actului este consecința unor carențe grave în activitatea anchetatorilor.

De esența

infracțiunii prevăzută de art. 289 C. proc. pen. este ca mențiunea contestată

trebuie să fie nereală, și contrară legii, ceea ce în speță nu s-a putut

reține, întrucât la momentul întocmirii acestor acte, semnatarii acestora (C.D.

și S.T.) se considerau legal autorizați (pe baza interpretării greșite dată

normei de drept), iar constatările ulterioare ale altor autorități nu conferă

retroactiv caracter penal acestei fapte astfel încât au fost incidente în cauză

dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.

De asemenea, nici

infracțiunea de violare de domiciliu nu se poate reține în sarcina numiților C.D.,

P.V., V.L., B.C., F.M., lipsind unul din elementele laturii obiective.

Cu privire la faptele

de violare de domiciliu sesizate de P.B.E. ele au vizat două evenimente

respectiv pătrunderea pretins fără drept, a magistraților procurori M.I. și C.D.,

la data de 23 mai 2002 în imobilul aparținând lui Butea Floarea, mătușa

persoanei vătămate, împrejurare în care s-au derulat evenimentele descrise în

actele întocmite cu ocazia constatării flagrantului, aspecte soluționate într-o

cauză penală anterior rezolvată, dispunându-se neînceperea urmăririi penale

(dosar nr. 783/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică), nemaifiind astfel

necesară adoptarea unei noi soluții în cauza de față și pătrunderea pretins

fără drept în locuința numitei P.B.E. a magistratului procuror C.D. și a

lucrătorilor de poliție P.V., V.L., B.C., F.M.

S-a reținut că pe

fondul incidentelor procedurale privind revocarea/ menținerea /prelungirea arestării

preventive, pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive prin care măsura

arestării preventive a fost prelungită (decizia nr. 3605/2005 și încheierea nr.

7/2001, mai sus descrise), după punerea în libertate, P.B.E. nu a fost găsită

în vederea reîncarcerării, fiind dată în urmărire, pentru acest motiv, în

perioada următoare, respectiv până la lămurirea situației sale juridice P.E. a

fost căutată în mod repetat. În acest context, demersurile de căutare la

domiciliu au fost circumscrise activității de prindere a unei persoane aflate

sub puterea unui mandat de arestare preventivă, examinarea și punerea în

discuție a legalității și oportunității ori justeței măsurii, excedând

atribuțiilor persoanelor desemnate să execute dispozițiile hotărârii.

În ceea ce privește

fapta de abuz în serviciu sesizată ca fiind comisă de M.M., judecător la Curtea de Apel Craiova, constând în punerea la dispoziția procurorilor anchetatori a biroului

pe care îl ocupa în sediul instanței, insuflând astfel denunțătorului încredere

în faptul că „delațiunea sa are girul autorității președintelui Tribunalului

Bihor (...) respectiv că organizarea flagrantului este legală”, s-a apreciat în

mod corect, întrucât nu a rezultat că magistratul judecător ar fi participat

sau ar fi fost în vreun fel implicat în activitatea efectuată în biroul său de

către procurori, că fapta astfel descrisă nu constituie o încălcare a

atribuțiilor de serviciu sau a legii și nu i se poate circumscrie ilicitului

penal.

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 272 C. proc. pen. pretins a fi fost săvârșită de

C.D., M.I. și R.I. (prin reținerea casetelor ce atestau convorbirile efectuate

cu denunțătorul) în mod corect s-a reținut că fapta descrisă nu corespunde conținutului

normei de incriminare, infracțiunea având ca obiect material „înscrisuri”

astfel încât, sunt incidente prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Prima instanță a

apreciat că nu poate reține criticile petentei formulate în plângerea

întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., adresată

instanței supreme, referitoare la inexistența cercetării, întrucât în cauză,

procurorul a făcut acele verificări pe care le-a considerat necesare și

suficiente, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având

rolul unei căi de atac, prin care se verifică soluția de netrimitere în judecată,

sub aspectul temeiniciei rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,

confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările

efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de

urmărire penală și, în condițiile determinate de legea procesuală penală.

Instanța sesizată cu

plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control

judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta

susține că s-ar fi încălcat dispozițiile legale.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după

cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (filele 2-12 dosar recurs) pentru

nelegalitate, netemeinicie, nesoluționarea laturii civile a cauzei,

neanalizarea actelor dosarului, ignorarea probelor, neefectuarea unei anchete

reale, cu consecința încălcării dreptului petentei la un proces echitabil,

nelegalitatea procedurii judiciare în cauza în care petenta a avut calitatea de

inculpat, formularea în termen legal a plângerii având ca obiect comiterea

infracțiunii de violare a secretului corespondenței.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În speța de față, nemulțumită

fiind de soluțiile dispuse de magistrații intimați și respectiv de măsurile

adoptate în cursul derulării unei proceduri judiciare privind pe petentă și

conferind conotații penale activității profesionale a intimaților, petenta a

formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art.

224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat

verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că

în cauză sunt incidente cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale prevăzute de art. 10 lit. a), d) și f) C. proc. pen., astfel că s-a

dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea actelor dosarului

se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest

sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune

interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unor soluții sau

măsuri, chiar dacă acestea au nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea

însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind

conținutul constitutiv al acesteia. Se reține, totodată, că îndeplinirea

atribuțiilor de serviciu de către ofițerii de poliție, în baza și potrivit

atribuțiilor conferite de funcția deținută nu poate fi calificată ca faptă

penală.

În speță, intimații s-au limitat

la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor

legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta,

sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a

acestora. Se constată, de asemenea, că nici chiar în situația în care o soluție

pronunțată de judecător este desființată de instanța de control judiciar,

aceasta nu constituie, de plano, o dovadă a comiterii unei infracțiuni,

deoarece rațiunea reglementării sistemului căilor de atac este constituită

tocmai de corectarea eventualelor erori apărute în soluționarea unei cauze,

teza contrară echivalând aprecierii că orice soluție greșită realizează conținutul

constitutiv al unei infracțiuni, ceea ce este, în mod evident, fundamental

greșit.

Nemulțumirile petentei se

impuneau a fi și au fost invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele

apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii procedurii indicate

neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot

avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție contrară echivalează cu

o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres

și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că în mod

legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare

efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați soluția de

netrimitere în judecată contestată de către petentă.

Astfel, infracțiunea

prevăzută de art. 246 C. pen. nu exista în materialitatea sa (nedovedindu-se

nicio încălcare a atribuțiilor de serviciu a intimaților cărora comiterea

acestei infracțiuni le-a fost imputată și nici împrejurarea că aceștia au

acționat în scopul vătămării drepturilor petentei); totodată, în mod just s-a

apreciat că nu există în materialitatea lor nici infracțiunile prevăzute de

art. 266 C. pen. și art. 268 C. pen., conotațiile penale date măsurilor dispuse

potrivit legii de către intimații reclamați fiind subiective și nesusținute de

verificările realizate în cauză.

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 272 C. pen. în mod corect s-a apreciat că această

faptă nu există, deoarece susținerile petentei nu corespund conținutului normei

de incriminare.

Referitor la

infracțiunile prevăzute de art. 289 C. pen. și art. 192 C. pen. actele

premergătoare nu au demonstrat realizarea conținutul constitutiv al

infracțiunilor sub aspectul laturii subiective, respectiv obiective, având în

vedere poziția subiectivă cu care intimații au acționat – în exercițiul

atribuțiilor conferite de lege, respectiv în temeiul normelor de drept ce

reglementau executarea mandatelor de arestare.

Din verificarea

actelor dosarului se reține, de asemenea, că soluția dispusă în legătură cu

pretinsa comitere a infracțiunii prevăzută de art. 195 C. pen. este justă, deoarece

formularea plângerii penale trebuia să respecte condițiile reglementate de dispozițiile

art. 284 C. proc. pen., neintroducerea în termenul defipt de lege echivalând cu

inexistența plângerii.

Analizând hotărârea recurată se

constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului,

plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și

riguros motivată.

Criticile invocate în recurs sunt

nefondate.

Se reține că este nefondată

critica relativă la neefectuarea cercetării de către procuror, cu consecința

încălcării dreptului acesteia la un proces echitabil, deoarece dispozițiile

art. 224 C. proc. pen. nu instituie în sarcina acestuia obligația de efectuare,

în etapa actelor premergătoare a verificărilor apreciate ca utile de către

parte, ci pe cele apte a întemeia soluția dispusă, ceea ce, în cauză, s-a

realizat.

Referitor la motivul

de recurs privind ignorarea probelor se constată că instanța a procedat la

soluționarea cauzei pe baza materialului dosarului, rezoluției contestate,

plângerii petentei și înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd

dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.; se constată,

totodată, că în procedura reglementată de art. 278

1

C. proc. pen.

instanța verifică soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de către

procuror sub aspectul legalității și temeiniciei, astfel încât pe calea

soluționării unei plângeri întemeiată pe dispozițiile legale indicate nu se

tranșează fondul unui raport de drept procesual, în accepțiunea art. 344,

raportat la art. 345-346 C. proc. pen., critica recurentei petente referitoare

la nesoluționarea laturii civile a cauzei fiind nefondată, iar cea privind

nelegalitatea procedurii judiciare derulată în cauza în care petenta a avut

calitatea de inculpat excede obiectului prezentei cauze.

În ceea ce privește motivul

de recurs relativ la formularea în termenul legal a plângerii penale având ca

obiect infracțiunea prevăzută de art. 195 C. pen., acesta nu se susține față de

dispozițiile art. 284 C. proc. pen. și data la care partea avea posibilitatea

de a cunoaște identitatea pretinsului făptuitor, susținerile petentei relative

la data rămânerii definitive a hotărârii privind pe petentă, nefiind relevante.

Pentru considerentele ce preced,

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petenta P.B.E. împotriva sentinței nr. 696 din 22 aprilie

2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 476/1/2010.

Obligă recurenta

petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.