ÎCCJ, Decizia nr. 442/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 696 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta P.B.E. împotriva rezoluției din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dispusă în dosarul nr. 336/P/2005. A fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petenta P.B.E. a formulat în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., plângere împotriva rezoluției din 14 decembrie 2009, dată în dosarul nr. 336/P/2005, pe care o consideră nelegală și netemeinică sub aspectul neînceperii urmăririi penale, față de procurorii M.I., C.D. și alții, solicitând desființarea acestei rezoluții, transferarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru completarea actelor de cercetare în vederea începerii urmăririi penale și obligarea acestora la plata sumei de 1 milion Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs prin faptele lor. În motivarea plângerii, petenta a învederat că a fost arestată în data de 24 mai 2002, pe o perioadă de 30 de zile, în baza mandatului de arestare nr. P11 din 24 mai 2002, emis de procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție Oradea, pentru infracțiunea de luare de mită, iar la 28 octombrie 2002 a fost trimisă în judecată, cauza fiind strămutată la Curtea de Apel Brașov.

Mandatul său de arestare a expirat la 22 iunie 2002, fiind prelungit ulterior, în opinia petentei, în mod nelegal de către instanță, după punerea în libertate, încă 3 luni de zile, până la 10 septembrie 2002. Prin sentința penală nr. 5/P din 7 februarie 2005 a Curții de Apel Brașov, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4147 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus achitarea sa, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea de luare de mită. Ca urmare a acestui fapt, petenta a formulat mai multe plângeri penale, în calitate de parte vătămată, plângeri care au fost conexate; în opinia petentei, soluția dată de procuror nu se bazează pe actele dosarului, nu reflectă realitatea, nu este convingătoare, în cauză nefăcându-se o cercetare penală.

Prima instanță, examinând plângerea petentei, în condițiile art. 278 1 , în raport cu actele și lucrările dosarului, a constatat că plângerea este nefondată. S-a reținut că la data de 1 aprilie 2005 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție plângerea petentei formulată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 266 C. pen., art. 268 C. pen., art. 192 C. pen., art. 196 C. pen. și art. 296 C. pen., de către numiții: - C.D., procuror în cadrul Parchetului Național Anticorupție, care, în dosarul nr. 90/P/2002 ar fi desfășurat urmărirea penală împotriva sa, în mod tendențios și abuziv, emițând rechizitoriul din 28 octombrie 2002 unde ar fi inserat mențiuni nereale, prin reținerea unei situații de fapt contrare probelor; -M.I., procuror în cadrul Parchetului Național Anticorupție, care ar fi participat la efectuarea abuzivă și nelegală a urmăririi penale; - P.V., V.L., B.C.

și F.M., lucrători de poliție din cadrul I.P.J Bihor, care ar fi pătruns, fără drept, în locuința sa și ar fi efectuat, în mod nelegal, o percheziție domiciliară; - P.M.E., judecător în cadrul Curții de Apel Oradea, A.M., P.M., C.C.M. și B.M.C., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, care ar fi dispus și prelungit în mod abuziv măsura arestării preventive în dosarul nr. 90/P/2002, deși probatoriul în susținerea învinuirii era insuficient sau nelegal administrat. De asemenea, s-a solicitat identificarea persoanei care a confirmat rechizitoriul, întocmit de procurorul C.D., petenta susținând că semnătura respectivă nu aparținea procurorului șef secție D.V. Dosarul a fost înregistrat în cadrul Secției de Urmărire Penală și Criminalistică sub nr. 336/P/2005.

Petenta a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 26 C. pen. și art. 268 C. pen., de către numiții: - P.M.E., judecător în cadrul Curții de Apel Oradea, A.M., P.M., C.C.M. și B.M.C., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, care ar fi dispus și prelungit în mod abuziv măsura arestării preventive în dosarul nr. 90/P/2002, deși probatoriul în susținerea învinuirii era insuficient sau nelegal administrat; - M.M., judecător la Curtea de Apel Oradea, care, în calitate de președinte al Tribunalului Bihor, ar fi participat la organizarea flagrantului ilegal și l-ar fi determinat pe denunțătorul H.C. să participe la aceste activități; - S.R., fost ministru al justiției, care, în această calitate, ar fi dispus nelegal cercetarea și arestarea sa preventivă la cererea procurorului general R.I.; - M.I., C.D.

și R.I., care ar fi înscenat un flagrant de luare de mită, determinând denunțătorul să săvârșească o faptă penală și ar fi desfășurat o cercetare nelegală, dispunând abuziv trimiterea sa în judecată. Dosarul a fost înregistrat în cadrul Secției de Urmărire Penală și Criminalistică sub nr. 858/P/2005. În dosarul nr. 336/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, prin ordonanța din 22 noiembrie 2005, în temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 34 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus conexarea dosarului nr. 858/P/2005 la dosarul nr. 336/P/2005. În fapt, în dosarul nr. 90/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție, prin rechizitoriul din 28 octombrie 2002, procurorul C.D.

a dispus trimiterea în judecată a petentei pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în calitate de judecător sindic la Tribunalul Bihor, a pretins și primit suma de 100 milioane lei de la expertul evaluator H.C., în cursul judecării cauzei de lichidare judiciară a unei societăți comerciale, în scopul de a încuviința și aproba plata onorariului pentru evaluarea bunurilor societății falimentare. În dosarul nr. 495/P/F/2003 al Curții de Apel Brașov, secția penală, prin sentința penală nr. 5/F din 7 februarie 2005, s-a dispus achitarea petentei sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, „întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul primirii, iar sub aspectul pretinderii, fapta nu există”. În dosarul nr. 1733/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 4177 din 7 iulie 2005 au fost admise recursurile petentei și al Parchetului Național Anticorupție, Serviciul Teritorial Brașov, formulate împotriva sentinței penale susmenționate, care a fost casată numai cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., dispoziții care au fost înlăturate. În dosarul nr. 336/P/2005 al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin rezoluția din 14 decembrie 2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții: M.I.

și C.D., procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 266 alin. (1) C. pen., art. 268 C. pen. și art. 272 C. pen., R.I., fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 266 alin. (1) C. pen., art. 268 C. pen. și art. 272 C. pen., M.M., fost judecător în cadrul Curții de Apel Oradea, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., P.M.E., judecător în cadrul Curții de Apel Oradea, A.M.B. și B.M.C., judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, P.M. și C.C.M., foști judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., S.R.M., fost ministru al justiției și A.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., P.V., V.L., B.C.

și F.M., lucrători de poliție din cadrul I.P.J Bihor, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. și art. 192 C. pen., în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. Aceeași soluție a fost dispusă față de C.D., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, P.V., V.L., B.C. și F.M., lucrători de poliție din cadrul I.P.J. Bihor, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 192 C. pen.; sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.D., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și S.T., lucrător de poliție în cadrul I.P.J. Bihor, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. S-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.D.

și M.I., procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 195 C. pen., în temeiul art. 10 lit. f) C. proc. pen. S-a apreciat că aspectele sesizate de către petentă (administrarea nelegală, tendențioasă și abuzivă a unor probe, luarea sau menținerea unor măsuri nejustificate – întrucât în cauză nu ar fi existat probe sau indicii temeinice despre comiterea infracțiunii – prelungirea arestării, emiterea avizului de cercetare, înscrierea de date și mențiuni nereale în actele întocmite, încălcarea flagrantă a unor drepturi) țin exclusiv de fondul cauzei, ori constituie critici vizând netemeinicia măsurilor adoptate și, chiar dacă sunt de natură să nemulțumească partea, nu pot fi cenzurate pe alte căi, decât cele de atac expres prevăzute de lege și nu se circumscriu sferei ilicitului penal.

Împotriva acestei rezoluții, petenta P.B.E. a formulat plângere, în condițiile art. 278 C. proc. pen., iar prin rezoluția din 22 ianuarie 2010 dată de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în rezoluția nr. 12379/09/183/II/2/2010, acesta, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. a dispus respingerea, ca netemeinică a plângerii petentei, împotriva rezoluției dispuse în dosarul nr. 336/P/2005 al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Nemulțumită de modul în care i-a fost soluționată plângerea, petenta s-a adresat în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen. instanței de judecată. Prima instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., a verificat rezoluția atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului parchetului, în raport cu criticile formulate de petentă. Din analiza actelor premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluției din 14 decembrie 2009, dată în dosarul nr. 336/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a constatat că, în mod corect și temeinic motivat, în raport cu fiecare critică a petentei, ce a fost examinată în concret și căreia i s-a răspuns argumentat, procurorul a dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de intimați.

S-a reținut că, în cauză, constatându-se inexistența infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat, organul de urmărire a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. S-a argumentat, cu privire la circumstanțele în care au fost cerute și obținute avizul de cercetare și respectiv avizul de trimitere în judecată, că nu se poate reține în sarcina persoanelor care au formulat solicitările și nici în cea a persoanelor care le-au admis încălcări ale legii ori ale atribuțiilor de serviciu; avizul de cercetare penală a fost solicitat cu scopul demarării procesului penal, iar în acel moment procesual nu se putea vorbi de existența unor probe, ci, eventual, a unor indicii privind săvârșirea infracțiunii, iar aprecierea asupra oportunității și formularea unei solicitări efective nu constituie infracțiune, atâta timp cât procurorul anchetator, cât și conducătorul unității respective aveau acest drept și au motivat această solicitare.

În mod similar, dacă la momentul în care cercetarea se considera finalizată, procurorul care a efectuat urmărirea penală considera că nu mai sunt acte de efectuat și că pe baza probelor administrate se impune sesizarea instanței, avea dreptul să solicite avizul pentru trimiterea în judecată, iar ministrul justiției avea dreptul de a aprecia referitor la această solicitare. Aprecierea asupra faptului că datele rezultând, fie din acte premergătoare începerii urmăririi penale, fie din probe, sunt, sau nu, suficiente pentru a autoriza cercetarea penală a unui magistrat, ori trimiterea sa în judecată, a constituit un atribut pe care legea anterioară l-a conferit în mod exclusiv ministrului de resort; componenta subiectivă nu poate fi cuantificată, iar considerarea unei soluții adoptate, indiferent în ce sens, ca având caracter penal ar constitui o nepermisă injoncțiune în procesul său decizional.

Referitor la actele pe care solicitările și avizele s-au întemeiat, s-a reținut că motivele de nulitate, vizând pe unele dintre acestea, au determinat înlăturarea lor din ansamblul material probator, abia după ce instanța de judecată s-a pronunțat în acest sens, astfel că până la declanșarea cercetării judecătorești, acestea au fost considerate valabile, fiind avute în vedere ca atare. Astfel, prima instanță a reținut că în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.D., M.I., R.I., I.A. și S.R.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. proc. pen., întrucât faptele sesizate nu există.

Ipoteza în care o soluție/măsură ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză; chiar a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia partea, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Mai mult aprecierea diferită a instanțelor, cu ocazia pronunțării unor soluții definitive (în speță, de achitare), nu este de natură să confere caracter penal actelor anterioare întocmirii rechizitoriului, atâta timp cât magistrații procurori au motivat în fapt și în drept punerea în mișcare a acțiunii penale, arestarea preventivă și trimiterea în judecată, astfel încât, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 266 C. pen.

și art. 268 C. pen. față de C.D., M.I. și R.I., întrucât faptele sesizate nu există. Cu privire la pretinsele fapte de abuz în serviciu, sesizate ca fiind comise de magistrații judecători P.M.E. (prin pronunțarea încheierii nr. 7/2002 a Curții de Apel Oradea) și C.C.M., A.M.B., B.M. și P.M. (prin pronunțarea deciziei nr. 3605/2002 și nr. 3629/2002) cu ocazia judecării cererilor privind arestarea preventivă a petentei, acestea nu pot fi reținute, deoarece hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale. S-a constatat că pentru a se reține în sarcina judecătorilor care au soluționat cauza penală, privind-o pe petentă, comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a o prejudicia pe petentă, în cauză această împrejurare nefiind probată.

Cu privire la infracțiunea de violare a secretului corespondenței, prin înregistrarea neautorizată a unor convorbiri telefonice, s-a reținut că în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza prevederilor art. 10 lit. f) C. proc. pen. față de M.I. și C.D., întrucât petenta avea posibilitatea să conteste în timp util lipsa autorizării efectuării interceptărilor, la acest moment procesual fiind tardivă sesizarea acestor aspecte. Referitor la lipsa autorizării, prima instanță a apreciat că, atât instanța s-a pronunțat în sensul nelegalei administrări a înregistrării convorbirilor, cât și inspecția Consiliului Superior al Magistraturii, reținându-se că nulitatea constatată a actului este consecința unor carențe grave în activitatea anchetatorilor.

De esența infracțiunii prevăzută de art. 289 C. proc. pen. este ca mențiunea contestată trebuie să fie nereală, și contrară legii, ceea ce în speță nu s-a putut reține, întrucât la momentul întocmirii acestor acte, semnatarii acestora (C.D. și S.T.) se considerau legal autorizați (pe baza interpretării greșite dată normei de drept), iar constatările ulterioare ale altor autorități nu conferă retroactiv caracter penal acestei fapte astfel încât au fost incidente în cauză dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. De asemenea, nici infracțiunea de violare de domiciliu nu se poate reține în sarcina numiților C.D., P.V., V.L., B.C., F.M., lipsind unul din elementele laturii obiective. Cu privire la faptele de violare de domiciliu sesizate de P.B.E.

ele au vizat două evenimente respectiv pătrunderea pretins fără drept, a magistraților procurori M.I. și C.D., la data de 23 mai 2002 în imobilul aparținând lui Butea Floarea, mătușa persoanei vătămate, împrejurare în care s-au derulat evenimentele descrise în actele întocmite cu ocazia constatării flagrantului, aspecte soluționate într-o cauză penală anterior rezolvată, dispunându-se neînceperea urmăririi penale (dosar nr. 783/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică), nemaifiind astfel necesară adoptarea unei noi soluții în cauza de față și pătrunderea pretins fără drept în locuința numitei P.B.E. a magistratului procuror C.D.

și a lucrătorilor de poliție P.V., V.L., B.C., F.M. S-a reținut că pe fondul incidentelor procedurale privind revocarea/ menținerea /prelungirea arestării preventive, pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive prin care măsura arestării preventive a fost prelungită (decizia nr. 3605/2005 și încheierea nr. 7/2001, mai sus descrise), după punerea în libertate, P.B.E. nu a fost găsită în vederea reîncarcerării, fiind dată în urmărire, pentru acest motiv, în perioada următoare, respectiv până la lămurirea situației sale juridice P.E. a fost căutată în mod repetat. În acest context, demersurile de căutare la domiciliu au fost circumscrise activității de prindere a unei persoane aflate sub puterea unui mandat de arestare preventivă, examinarea și punerea în discuție a legalității și oportunității ori justeței măsurii, excedând atribuțiilor persoanelor desemnate să execute dispozițiile hotărârii.

În ceea ce privește fapta de abuz în serviciu sesizată ca fiind comisă de M.M., judecător la Curtea de Apel Craiova, constând în punerea la dispoziția procurorilor anchetatori a biroului pe care îl ocupa în sediul instanței, insuflând astfel denunțătorului încredere în faptul că „delațiunea sa are girul autorității președintelui Tribunalului Bihor (...) respectiv că organizarea flagrantului este legală”, s-a apreciat în mod corect, întrucât nu a rezultat că magistratul judecător ar fi participat sau ar fi fost în vreun fel implicat în activitatea efectuată în biroul său de către procurori, că fapta astfel descrisă nu constituie o încălcare a atribuțiilor de serviciu sau a legii și nu i se poate circumscrie ilicitului penal.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 272 C. proc. pen. pretins a fi fost săvârșită de C.D., M.I. și R.I. (prin reținerea casetelor ce atestau convorbirile efectuate cu denunțătorul) în mod corect s-a reținut că fapta descrisă nu corespunde conținutului normei de incriminare, infracțiunea având ca obiect material „înscrisuri” astfel încât, sunt incidente prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prima instanță a apreciat că nu poate reține criticile petentei formulate în plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., adresată instanței supreme, referitoare la inexistența cercetării, întrucât în cauză, procurorul a făcut acele verificări pe care le-a considerat necesare și suficiente, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen., având rolul unei căi de atac, prin care se verifică soluția de netrimitere în judecată, sub aspectul temeiniciei rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală și, în condițiile determinate de legea procesuală penală. Instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta susține că s-ar fi încălcat dispozițiile legale.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (filele 2-12 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, nesoluționarea laturii civile a cauzei, neanalizarea actelor dosarului, ignorarea probelor, neefectuarea unei anchete reale, cu consecința încălcării dreptului petentei la un proces echitabil, nelegalitatea procedurii judiciare în cauza în care petenta a avut calitatea de inculpat, formularea în termen legal a plângerii având ca obiect comiterea infracțiunii de violare a secretului corespondenței. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată. În speța de față, nemulțumită fiind de soluțiile dispuse de magistrații intimați și respectiv de măsurile adoptate în cursul derulării unei proceduri judiciare privind pe petentă și conferind conotații penale activității profesionale a intimaților, petenta a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză sunt incidente cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a), d) și f) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale. Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unor soluții sau măsuri, chiar dacă acestea au nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

Se reține, totodată, că îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către ofițerii de poliție, în baza și potrivit atribuțiilor conferite de funcția deținută nu poate fi calificată ca faptă penală. În speță, intimații s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora.

Se constată, de asemenea, că nici chiar în situația în care o soluție pronunțată de judecător este desființată de instanța de control judiciar, aceasta nu constituie, de plano, o dovadă a comiterii unei infracțiuni, deoarece rațiunea reglementării sistemului căilor de atac este constituită tocmai de corectarea eventualelor erori apărute în soluționarea unei cauze, teza contrară echivalând aprecierii că orice soluție greșită realizează conținutul constitutiv al unei infracțiuni, ceea ce este, în mod evident, fundamental greșit. Nemulțumirile petentei se impuneau a fi și au fost invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte.

A accepta o soluție contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită. Se reține, așadar că în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați soluția de netrimitere în judecată contestată de către petentă. Astfel, infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. nu exista în materialitatea sa (nedovedindu-se nicio încălcare a atribuțiilor de serviciu a intimaților cărora comiterea acestei infracțiuni le-a fost imputată și nici împrejurarea că aceștia au acționat în scopul vătămării drepturilor petentei); totodată, în mod just s-a apreciat că nu există în materialitatea lor nici infracțiunile prevăzute de art. 266 C. pen.

și art. 268 C. pen., conotațiile penale date măsurilor dispuse potrivit legii de către intimații reclamați fiind subiective și nesusținute de verificările realizate în cauză. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 272 C. pen. în mod corect s-a apreciat că această faptă nu există, deoarece susținerile petentei nu corespund conținutului normei de incriminare. Referitor la infracțiunile prevăzute de art. 289 C. pen. și art. 192 C. pen. actele premergătoare nu au demonstrat realizarea conținutul constitutiv al infracțiunilor sub aspectul laturii subiective, respectiv obiective, având în vedere poziția subiectivă cu care intimații au acționat – în exercițiul atribuțiilor conferite de lege, respectiv în temeiul normelor de drept ce reglementau executarea mandatelor de arestare.

Din verificarea actelor dosarului se reține, de asemenea, că soluția dispusă în legătură cu pretinsa comitere a infracțiunii prevăzută de art. 195 C. pen. este justă, deoarece formularea plângerii penale trebuia să respecte condițiile reglementate de dispozițiile art. 284 C. proc. pen., neintroducerea în termenul defipt de lege echivalând cu inexistența plângerii. Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Se reține că este nefondată critica relativă la neefectuarea cercetării de către procuror, cu consecința încălcării dreptului acesteia la un proces echitabil, deoarece dispozițiile art. 224 C. proc.

pen. nu instituie în sarcina acestuia obligația de efectuare, în etapa actelor premergătoare a verificărilor apreciate ca utile de către parte, ci pe cele apte a întemeia soluția dispusă, ceea ce, în cauză, s-a realizat. Referitor la motivul de recurs privind ignorarea probelor se constată că instanța a procedat la soluționarea cauzei pe baza materialului dosarului, rezoluției contestate, plângerii petentei și înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen.; se constată, totodată, că în procedura reglementată de art. 278 1 C. proc. pen. instanța verifică soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sub aspectul legalității și temeiniciei, astfel încât pe calea soluționării unei plângeri întemeiată pe dispozițiile legale indicate nu se tranșează fondul unui raport de drept procesual, în accepțiunea art. 344, raportat la art. 345-346 C. proc.

pen., critica recurentei petente referitoare la nesoluționarea laturii civile a cauzei fiind nefondată, iar cea privind nelegalitatea procedurii judiciare derulată în cauza în care petenta a avut calitatea de inculpat excede obiectului prezentei cauze. În ceea ce privește motivul de recurs relativ la formularea în termenul legal a plângerii penale având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 195 C. pen., acesta nu se susține față de dispozițiile art. 284 C. proc. pen. și data la care partea avea posibilitatea de a cunoaște identitatea pretinsului făptuitor, susținerile petentei relative la data rămânerii definitive a hotărârii privind pe petentă, nefiind relevante. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta P.B.E. împotriva sentinței nr. 696 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 476/1/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.