ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Buftea, la data de 04 octombrie 2010, sub nr. 9443/94/2010

reclamanta CN A.I.H.C. B. SA a chemat în judecată pe pârâta SC C.C.C.F. SA

București, prin lichidator Ipurl solicitând obligarea pârâtei la lăsarea în

deplină proprietate și liniștită posesie a imobilul reprezentând 650 metri de

cale ferată din totalul de 4.850 m, ce face legătura între gara Balotești și

stația de betoane C.C.C.F., depozitele de carburanți P.A. și SC B.P. SA, precum

și obligarea pârâtei la restituirea bunului revendicat pe cheltuiala sa, iar în

subsidiar, în măsura în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea

la plata contravalorii acestuia.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în urma efectuării procedurii de inventariere a

bunurilor aflate în proprietatea sa, a constatat că din „mijlocul fix calea

ferată 4,85 km” lipsește o porțiune de 650 metri. Ulterior comisia pentru

evaluarea și clarificarea aspectelor legate de acest mijloc fix a constatat că

cei 650 metri de cale ferată au fost mutați de către pârâtă la balastiera

Mănești, județ Prahova, locație ce-i aparține, fără a o înștiința în prealabil.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 24167 la

data de 01 aprilie 2011, în urma declinării competenței, prin sentința civilă nr.

877 din 25 februarie 2011 a Judecătoriei Buftea.

Prin sentința civilă nr.

1720 din 26 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare, reclamanta

nu și-a dovedit dreptul de proprietate pretins și nici faptul că bunul al cărui

proprietar se pretinde, s-ar fi aflat în posesia pârâtei la un moment dat,

obligație care de asemenea îi revine acesteia.

Din raportul de

expertiză tehnică efectuat de dl inginer Tache Pârvulescu, a rezultat că

imobilul în litigiu, nu se află pe tronsonul care face legătura între gara

Balotești și stația de betoane C.C.C.F., ci pe tronsoanele 5 și 6 (linii

înfundate) pe care se garau și se descărcau vagoane, iar din probele

administrate de părți în cauză nu a rezultat că aceste spații sunt în

proprietatea pârâtei.

S-a mai reținut că

actele din contabilitatea pârâtei nu pot fi verificate, întrucât, de la sediul

pârâtei au dispărut în perioada 2008-2010 diverse bunuri, înscrisuri, iar

pârâta nu recunoaște pretențiile reclamantei.

În ceea ce privește

natura juridică a bunului aflat în litigiu, s-a apreciat că bunul în litigiu

este un bun imobil prin destinație, chiar reclamanta recunoscând că această

cale ferată a fost dezafectată în anul 2006, caz în care s-a pierdut natura

juridică de bun imobil și a redevenit bun mobil, supus prescripției generale de

3 ani. Așadar, în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanta solicită

valoarea de înlocuire a imobilului, s-a constatat ca fiind prescris, conform art.

1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, (acțiunea

fiind formulată la data de 04 octombrie 2010).

În lipsa oricăror

probe din care să rezulte neîndoielnic calitatea de proprietar și nu de simplu

administrator a reclamantei, precum și a existenței bunului în materialitatea

sa la data sesizării instanței, tribunalul a reținut calitatea de bun imobil

prin destinație a obiectului material al litigiului.

Prin Decizia nr. 265/A

din 24 septembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV civilă, a admis

apelul formulat de reclamanta CN A.B. SA, împotriva sentinței civile nr. 1720

din 26 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 24167/3/2011,pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte

acțiunea. Pârâta a fost obligată să restituie în natură bunul imobil

reprezentat de calea ferată în lungime de 628 m, ce s-a aflat pe traseele

linilor 5 și 6, conform raportului de expertiză întocmit de expertul D.N.M.,

iar în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, la plata

sumei de 539.249,94 lei, contravaloarea bunului revendicat. Intimata pârâtă a

fost obligată la plata unor cheltuieli de judecată către apelantă, în fond și

apel, în sumă de 23.050,40 lei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În raport de

dispozițiile art. 468 și 469 C. civ. așa cum a reținut și instanța de fond

bunul ce face obiectul prezentei acțiuni este un bun imobil prin destinație.

Calitatea de proprietar a reclamantei asupra bunului în litigiu a fost dovedită

prin probele administrate de CN A.B. SA (proces verbal de recepție preliminară din

27 decembrie 1998, fila 3 fond, reactualizarea valorilor C+M pentru anul 1994,

evidentele contabile proprii), din care rezultă că mijlocul fix "Cale

ferata 4,85 km.", fila 15 fond, se află în proprietatea reclamantei. De

asemenea, faptul că terenul pe care se află calea ferată este în proprietatea

CN A.B. SA a fost dovedit cu certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor din 31 octombrie 2000 și a planului cadastral,

în baza H.G. nr. 834/1991.

Intimata pârâtă a

susținut prin întâmpinare că a construit, folosit și prin urmare a și dezafectat

după terminarea lucrărilor, înainte de anul 2006 bunul revendicat, însă nu a

făcut probe că este și proprietară, iar lipsa acestor dovezi, a determinat ca

pârâta, în virtutea unei calități de pretins proprietar să recunoască

dezafectarea și în mod implicit preluarea liniei ferate.

În apel, noua

expertiză tehnică de specialitate, ce a avut ca obiect identificarea căii

ferate în litigiu, a constatat că aceasta face legătura între gara Balotești și

stația de betoane C.C.C.F., se află pe terenul proprietatea reclamantei, și

absența pe liniile 5 și 6. Valoarea căii ferate lipsă, în lungime de 628 mp, a

fost evaluată la suma de 539.249,94 lei.

Împotriva acestei

decizii, pârâta SC C.C.C.C.F. B. SA a declarat recurs, prin care a solicitat în

considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului și, în consecință,

modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat

în cauza de reclamantă și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii

instanței de fond.

În susținerea

motivului de recurs s-a arătat că "absența șinei de cale ferată pe liniile

5 și 6", constatată în raportul de expertiză tehnică efectuat în apel, nu

a fost susținută de nicio altă probă care să certifice apartenența bunului

revendicat la patrimoniul reclamantei.

Deși, instanța de

apel reține în considerentele hotărârii că, așa cum a reținut și instanța de

fond, bunul revendicat este imobil prin destinație, invocând în acest sens

dispozițiile art. 468 C. civ., trece cu ușurința peste faptul că, reclamanta

însăși a susținut că bunul revendicat a fost dezafectat înainte de anul

2006, pierzându-și astfel destinația de "bun imobil prin destinație",

devenind deci "bun mobil".

S-a mai susținut că

hotărârea recurată, ignoră prevederile art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

raportat la dispozițiile art. 468 C. civ., cererea reclamantei fiind supusă

termenului general de prescripție, dat fiind faptul că acțiunea acesteia a fost

introdusă în anul 2011, deși bunul revendicat fusese dezafectat încă înainte de

anul 2006, pierzându-si astfel natura de bun imobil prin destinație.

Instanța de apel a

interpretat eronat susținerile din întâmpinarea depusă, reținând în mod greșit

că pârâta ar fi recunoscut că „a construit, folosit și, prin urmare a și

dezafectat după terminarea lucrărilor, înainte de anul 2006, bunul

revendicat".

Reclamanta nu a făcut

dovezi că tronsonul de cale ferată revendicat i-ar fi aparținut, că are

calitatea de proprietar al bunului revendicat, că bunul exista în materialitatea

sa la data sesizării instanței (anul 2011) și nici faptul că pârâta ar fi

dispus în vreun fel de acest bun.

Înscrisurile la care

se raportează instanța, respectiv, procesul verbal de recepție preliminară din

1988, adresele venite din partea M.T.I., nu sunt suficiente pentru

identificarea imobilului - 650 m cale ferată.

În primului raport de

expertiză întocmit în cauză, s-a reținut că acesta s-ar fi aflat „pe

tronsoanele 5 și 6 (linii înfundate) pe care se garau și se descărcau vagoane

cu agregate minerale pentru stația de betoane" deși reclamanta în cererea

de chemare în judecată menționează că aceasta ar fi fost situat pe tronsonul ce

face legătura între gara Balotești și stația de betoane C.C.C.F.

Ulterior, în cadrul

raportului de expertiză întocmit în fața instanței de apel, se constată că „pe

linia 6, între pct. 52 și 70, lipsește o porțiune de 314 m", iar „pe linia

5, intre pct. 85 și 302, pe o lungime de 278 m linia ferată este lipsă în mod

vizibil”.

Astfel, se constată

lipsa căii ferate pe o lungime de 592 m (314 + 278) și deși se admite că între

punctele 302 și 102 peste linia ferată a fost depozitată o cantitate de pământ,

„în mod convențional", s-a considerat că linia 5 lipsește pe o porțiune

egală cu porțiunea lipsă de pe linia 6, adică 314 m lungime (adică terasamentul

ar putea fi îngropat pe o lungime de circa 36 m)".

Prin urmare, nu este

clar dacă linia 6 lipsește sau este îngropată sub cantitatea de pământ pe care

expertul a observat-o la fața locului, nu este clar nici cine a acoperit

această linie de cale ferată cu pământ, dar se reține că această suprafață

acoperită cu pământ este „lipsă".

În ceea ce privește

calificarea naturii juridice a bunului revendicat de reclamantă, recurenta

pârâtă a arătat că, așa cum reclamanta însăși a recunoscut,

dezafectarea înainte de anul 2006, (fapt constatat la momentul când a fost

efectuat inventarul bunurilor), rezultă că acesta nu mai servea scopului pentru

care era afectat.

Or, reclamanta a

introdus cererea în revendicare abia după 5 ani de la momentul dezafectării,

fapt sprijinit și de constatarea făcută prin expertiza de la fața locului, în

care s-a reținut că, "terasamentul liniei 5 era îngropat de o cantitate de

pământ având o grosime de 0,40 cm și 3,10 m față de cota liniei".

În raport de

condițiile cumulative prevăzute de art. 468 alin. (1) C. civ., reclamanta a

lăsat să treacă o perioadă îndelungată de 5 ani, de când a "observat"

lipsa tronsonului de cale ferată, până la introducerea acțiunii, astfel că,

bunul revendicat, așa-zis "imobil prin destinație" nu avea de

fapt nici o destinație la momentul formulării cererii în instanță.

Acțiunea dedusă

judecații prezintă de fapt un caracter personal (acțiune în pretenții) și nu

unul real, întrucât, reclamanta tinde să obțină o sumă de bani și nu bunul

în materialitate sa, caz în care, pe lângă faptul că acțiunea introdusă este

neîntemeiată, în cauză, sunt incidente și dispozițiile art. 1 și 8 din Decretul

nr. 167/1958, acțiunea pendinte fiind introdusă peste termenul de prescripție

prevăzut de actul normativ invocat, rămânând în pasivitate în toată perioada

scursă între momentul dezafectării tronsonului de cale ferată (2006) și

introducerii acțiunii (2011).

In drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., art. 304 pct. (9) C. proc. civ.; art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele

considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta SC C.N.A.I.H.C.B. SA a solicitat instanței

obligarea pârâtei SC C.C.C.F. B. SA la lăsarea în deplină proprietate și

liniștită posesie a bunului-imobil reprezentând 650 m cale ferată, iar în

subsidiar, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea acesteia

la plata contravalorii bunului.

Prin întâmpinarea

depusă de pârâta SC C.C.C.F. SA București, la data de 15 februarie 2015, în

dosarul Judecătoriei Buftea, s-au invocat mai multe excepții procedurale legale

și s-a solicitat suspendarea de drept a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 36

din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, față de împrejurarea că

prin sentința comercială nr. 2193 din 9 noiembrie 2005 a Tribunalului București,

secția a VII-a comercială, a fost deschisă procedura reorganizării judiciare.

Prin cererea de

recurs, recurenta pârâtă SC C.C.C.F. B. SA- societate în reorganizare

judiciară, invocă faptul că deși nu s-a depus nicio probă care să certifice

calitatea de proprietar a reclamantei, s-a reținut că bunul este imobil prin

destinație, trecându-se peste faptul că reclamanta însăși a arătat în motivarea

cererii de chemare în judecată că bunul a fost dezafectat încă înainte de anul

2006, pierzându-și astfel destinația de bun imobil prin destinație și

redevenind la statutul de bun mobil.

Potrivit prevederilor

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra

fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu

scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin

stabilite.

Se constată că

instanța de apel a soluționat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a

situației de fapt.

Astfel, prin decizia

recurată s-a reținut, invocându-se dispozițiile art. 468 și 469 C. civ., că

obiectul litigiului este un „imobil prin destinație așa cum a reținut și

instanța de fond”, însă, instanța de apel, nu a argumentat juridic cum a ajuns

să rețină această situație de fapt, limitându-și motivarea cu privire la acest

aspect, la simpla menționare a celor două texte legale și la redarea

conținutului acestora.

Este de principiu că

instanța de control judiciar nu se poate eschiva de la motivarea propriei

decizii, făcând referire doar la considerentele reținute de instanța inferioară

avute în vedere la pronunțarea soluției adoptate.

Procedând în acest

mod au fost nesocotite dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. ce cuprind

elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care conduc

instanța la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Sub acest aspect,

instanța de apel nu a lămurit care este natura juridică a bunului revendicat,

în sensul dacă acesta este un „bun imobil prin destinație” sau un „bun mobil”,

și nu a analizat susținerile pârâtei potrivit cărora bunul revendicat a fost

dezactivat înainte de introducerea acțiunii, aspect ce rezulta chiar din

cererea de chemare în judecată, respectiv dacă bunul revendicat mai era un „bun

imobil”, la data promovării acțiunii în anul 2011.

Procedând în acest

mod, curtea de apel, a pronunțat o hotărâre ce face practic imposibilă analiza

în cadrul recursului a legalității soluției pronunțate.

Pentru motivele

arătate, se va casa decizia recurată și se va trimitere cauza spre rejudecare,

urmând ca instanța de trimitere, după ce va stabili pe deplin situația de fapt,

adică natura juridică a bunului revendicat de reclamantă, în raport de natura

acestuia, va analiza și apărarea pârâtei cu privire la incidența normelor

cuprinse în art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă.

Totodată, față de

faptul că prin întâmpinare, pârâta a solicitat și suspendarea judecății în

raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în cauză fiind depus

certificatul de grefă emis de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, din

care rezultă că pârâta-recurentă se află în procedura reorganizării judiciare,

se va analiza și incidența acestui caz special de suspendare a judecății,

ținând seama și de faptul că, între timp, Legea nr. 85/2006 a fost abrogată,

iar în prezent norma specială care reglementează condițiile acestui caz de

suspendare se regăsește în art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Instanța

de trimitere, dacă va constata necesar, va dispune suplimentarea probatoriului

administrat în cauză cu orice probe pe care le va considera pertinente și utile

pentru lămurirea stării de fapt, reale, a bunului litigios în vederea

soluționării temeinice și legale a pricinii deduse judecății.

Față de toate

considerentele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

cu referire la art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, va fi casată

decizia recurată și va fi trimisă cauza spre rejudecare Curții de Apel

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta SC S.C.C.C.C.F.B. SA împotriva Deciziei nr. 265/A

din 24 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 septembrie 2014.