ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1637/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Administrația Naționala a Penitenciarelor să recalculeze salariul, care sa includă coeficientul maxim de ierarhizare acordat celorlalți agenți operativi din cadrul Direcției Managementul Resurse Umane - Serviciul Evidenta Personal din Administrația Naționala a Penitenciarelor Aparat central, în cadrul căruia si aceasta si-a desfășurat activitatea, să emită o decizie în acest sens, cu începere de la data de 01.07.2016 până la data de 31.01.2019, inclusiv; să recalculeze salariul care sa includă coeficientul maxim de ierarhizare acordat celorlalți ofițeri specialiști din cadrul Direcției Economico Administrativa Compartimentul Achiziții Publice din Administrația Naționala a Penitenciarelor - Aparat central, în cadrul căreia își desfășoară activitatea si sa emită o decizie in acest sens, cu începere de la data de 01.02.2019, dar si în continuare pentru viitor; sa îi plătească salariul astfel recalculat pe viitor, precum si diferențele rezultate dintre salariul recalculat potrivit petitului nr. 1 si cel platit efectiv începând cu data de 01.07.2016, până la data de 31.01.2019, inclusiv, precum si diferențele rezultate dintre salariul recalculat potrivit petitului nr. 2 si cel platit efectiv, începând cu data de 01.02.2019, actualizate la data plății efective cu indicele preturilor de consum comunicat de Institutul National de Statistica; să îi calculeze si sa plătească despăgubiri egale cu valoarea dobânzii legale penalizatoare aferenta diferenței dintre nivelul salariului lunar al reclamantei aflat în plata, începând cu data 01.07.2016 si până la data de 31.012019 inclusiv si nivelul maxim existent în plata la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor, pentru această perioada, diferența determinata conform petitului 3 din prezenta cerere de chemare in judecata, despăgubiri calculate de la data scadentei fiecărui salariu lunar aferent perioadei 01 .07.2016-31.01.2019, până la data plății efective, inclusiv, precum si despăgubiri egale cu valoarea dobânzii legale penalizatoare aferenta diferenței dintre nivelul salariului lunar al reclamantei aflat in plata, începând cu data de 01.02.2019, până la data plății efective si nivelul maxim existent in plata la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor, pentru aceasta perioada, diferența determinata conform petitului 3 din prezenta cerere de chemare în judecata, despăgubiri calculate de la data scadentei fiecărui salariu lunar aferent perioadei 01.02.2019 până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 551/12.09.2019, Tribunalul Buzău a admis excepția de necompetență teritoriala a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Buzău și a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, prin raportare la prevederile art. 87 din C. civ.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Buzău a reținut că, din punct de vedere procesual, dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că, prin domiciliu, se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea în care trăiește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este, așa cum rezultă din dispozițiile art. 153 și urm. C. proc. civ., acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului lor la apărare. Aceasta întrucât mențiunile din cartea de identitate referitoare la domiciliul sau reședința unei persoane nu au caracter constitutiv în ce privește determinarea acestora, ci numai caracter de evidență a persoanei respective.

De altfel, conform art. 87 din C. civ. "domiciliul unei persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acela unde aceasta declară că își are locuința principală".

Ceea ce interesează pentru stabilirea competenței teritoriale în acest caz este locuința efectivă a persoanei ocrotite.

De asemenea, normele stabilite de art. 10 din Legea nr. 554/2004 sunt norme speciale de competență imperativă ce reglementează un caz de competență teritorială exclusivă de la care nu sunt permise derogări, nu competenta alternativa, așa cum arata reclamanta prin răspunsul la întâmpinare. In aceste condiții, nu sunt permise derogări si nu poate opera instituția alegerii de domiciliu, reglementata de prevederile art. 158 C. proc. civ., care nu este aplicabila in speta dedusa judecatii.

În prezenta cauză, este adevărat ca reclamanta are domeniul in Rm. Sărat, b-dul x, jud. Buzău, însă aceste mențiuni au numai caracter de evidență a persoanei respective.

Chiar prin cererea de chemare in judecata reclamanta indica faptul ca are reședința in mun. București, șoseaua x, sector 2 si ca acolo solicita comunicarea tuturor actelor de procedura, ceea ce semnifica faptul ca acolo este locuința efectiva, locul in care trăiește si are locul de munca.

Prin sentința civilă nr. 7483 din data de 06.11.2019, Tribunalul București, secția a II -a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunlului Buzău

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronu nța această hotărâre, Tribunalul București a reținut că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.

Or, în cauză reclamanta are domiciliul in Râmnicul Sărat și doar reședința în București, astfel cum a învederat prin cererea de chemare în judecata.

Prin Decizia nr. 3648/26.06.2019, pronunțată de ICCJ în dosarul nr. x/2018, s-a reținut că "a considera că domiciliul reclamantului este reprezentat de locul unde își are reședința înseamnă a da eficiență dispozițiilor art. 88 din C. civ. potrivit cărora reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară și a ignora norma incidentă în speța de față, respectiv dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004".

Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect, în esență, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale ce se cuvin reclamantei, în calitate de funcționar public cu statut special în sistemul penitenciar.

Conform art. 30 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, "(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.

(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluționării contestației în scris."

Dispoziții similare în ceea ce privește instanța competentă se regăsesc și în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (aplicabilă de la data de 01.07.2017).

Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."

În raport cu cele arătate anteritor, Înalta Curte reține că demersul judiciar inițiat de reclamantă se circumscrie unui litigiu de contencios administrativ.

Aspectele care au generat conflictul negativ de competență vizează înțelesul noțiunii de "domiciliu" în sens procedural, a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, iar "reședința" este locul unde persoana fizică are locuința secundară. Cele două noțiuni nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, iar dovada fiecăreia se realizează prin mențiuni diferite în actul de identitate.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăsește utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalității procedurii de citare, respectiv înștiințării corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii.

În materia contenciosului administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018 (intrată în vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanțe - 21.06.2019), statuează că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său (…)".

Se observă, așadar, că legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului și nu la reședința acestuia.

Cum dispozițiile art. 10 alin. (3) anterior menționate sunt de strictă interpretare, nu se poate deroga de la competența teritorială exclusivă astfel reglementată, iar reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

În aceste condiții, având în vedere faptul că la momentul formulării acțiunii reclamanta avea domiciliul în jud. Buzău, conform copiei CI aflată la dosarul Tribunalului Buzău, Înalta Curte va aplica dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2020.