ÎCCJ, decizie (scj.ro #85412)

Competența

materială și teritorială. Cauzele privind  fondul de vânătoare

Cauzele privitoare la atribuirea, prin licitație, a fondurilor de

vânătoare sunt de competența judecătoriei în a cărei circumscripție se află

sediul concedentului, iar nu de competența instanței de contencios

administrativ.

Decizia

nr.165 din 22 ianuarie 2002

Reclamanta Asociația de Vânătoare și Pescuit Sportiv (AVPS) „PENTELEU”

Buzău a chemat în judecată Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției

Mediului, solicitând să se anuleze lista nr.312866/I.C. din 13 octombrie 2000,

emisă de pârât, de preselecție a organizațiilor vânătorești înscrise la

licitație pentru atribuirea în gestiune a mai multor fonduri de vânătoare

situate în județul Buzău.

În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că a fost respinsă participarea sa

la licitația organizată de minister, figurând pe lista organizațiilor respinse.

Curtea de Apel Ploiești, Secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr.290 din 7 noiembrie 2000, a respins acțiunea.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta.

Instanța supremă a procedat la examinarea din oficiu a competenței de

soluționare a cauzei de către instanța de contencios administrativ.

În conformitate cu dispozițiile art.38 din Hotărârea Guvernului nr.216/1999

pentru aprobarea normelor Metodologice de aplicare a Legii  nr.219/1998,

în cazul unui răspuns negativ, la contestația depusă de către ofertantul

respins, acesta va putea recurge la instanța judecătorească competentă de drept

comun din raza în care se află sediul concedentului.

În raport de prevederile textului citat urmează a se stabili instanța

competentă, desemnată de lege, care are a se pronunța asupra contestației

formulată de către ofertant a cărui participare la licitație a fost respinsă de

organul administrativ.

Textul mai înainte citat, ce constituie sediul materiei, face trimitere, pentru

ipoteza analizată, la instanța de „drept comun”.

Prin această sintagmă este desemnată îndeobște instanța cu competență generală

de judecare.

Potrivit prevederilor art.1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile

judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date

prin lege în competența altor instanțe.

Așadar, în speță, competența materială revine, conform textului citat,

judecătoriei.

La aceeași concluzie conduce, de asemenea, și un alt argument dedus din

interpretarea logică și gramaticală a aceluiași text citat.

Întrucât actul atacat – de neadmitere a participării la licitație a reclamantei

– ar putea fi privit și ca un act administrativ de autoritate – impunând deci

incidența Legii nr.29/1990 – urmează a se constata, însă, că, prin

reglementarea adusă, legiuitorul a refuzat indirect, dar neechivoc, competența

instanței de contencios administrativ.

Într-adevăr, în partea finală a art.38 din Hotărârea Guvernului nr.216/1999 se

prevede, în ce privește competența teritorială, că instanța de drept comun,

îndrituită să judece, este cea din raza teritorială în care se află sediul

concedentului.

Or, cunoscând că norma de bază, din această materie este potrivit prevederilor

Legii nr.29/1990, instanța de contencios de la sediul reclamantului, înseamnă

că legiuitorul, fixând o altă regulă de competență teritorială, a înțeles și pe

această cale să se raporteze la competența generală de drept comun, prevăzând

că cererea (contestația) se adresează instanței în care-și are sediul

concedentul – adică pârâtul – confirmându-se astfel, și pe acest temei, că nu

este aplicabilă jurisdicția contenciosului administrativ.

Față de considerentele expuse, care fac inutilă examinarea motivului de casare,

de fond, s-a admis recursul și reținându-se excepția de necompetență, ridicată

din oficiu, s-a casat sentința atacată și s-a trimis cauza spre competentă

soluționare la Judecătoria Sectorului 5 al Municipiului București, în a cărei

rază teritorială se află sediul concedentului,Ministerul Apelor, Pădurilor și

Protecției Mediului.