ÎCCJ, Decizia nr. 88/2020

În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1 lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 [referitoare la încheierea contractului nr. x/06.05.2008 și a celor 8 (opt) contracte și a unui act adițional de consultanță juridică și contabilă]. În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată. Latura penală

În temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 și art. 35 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul C. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare și 5 (cinci) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave (10.717.081 RON). În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului C. pedeapsa accesorie în conținutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În temeiul art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare și 4 (patru) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârșirea instigării la infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave (10.674.784 RON). În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie în conținutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În temeiul art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea la art. 309 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., condamnă pe inculpata O. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare și 2 (doi) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de abuz în serviciu, care a produs consecințe deosebit de grave (10.674.784 RON). În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatei O. pedeapsa accesorie în conținutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

Au fost menținute măsurile asiguratorii instituite în sarcina inculpaților C., A. și O. prin Ordonanța din data de 15 decembrie 2015, astfel: · C., asupra acțiunilor/părților sociale deținute la SC P. SA cu sediu social în mun. Ploiești, respectiv 103.600 acțiuni (49.2698%) în valoare de 259.000 RON; SC Q. SRL cu sediu social în mun. Ploiești, respectiv 19 părți sociale (95%) în valoare de 190 RON, până la concurența sumei de 10.717.081 RON. · A. asupra terenului situat în mun. Câmpina, jud. Prahova în suprafață măsurată de 8747 mp, ID electronic x și părților sociale deținute la SC R. SRL cu sediul social în mun. Câmpina, respectiv 4.199 părți sociale (44.2%) în valoare de 41.990 RON; SC S. SRL cu sediul social în mun. Câmpina, respectiv 40 părți sociale (40%) în valoare de 2.000 RON; SC T. SRL cu sediul social în mun. Câmpina, respectiv 10 părți sociale (50%) în valoare de 100 RON, până la concurența sumei de 10.674.784 RON. · O., asupra apartamentului situat în București, str. x, demisol, nr. carte funciară xbis, nr. cadastral x; 1bis, ID electronic x, achiziționat conform actului notarial nr. x/19-12-2014 emis de U.; apartamentului situat în București, str. x, mansardă, nr. cadastral x, ID electronic x, achiziționat conform actului notarial nr. x/19-12-2014 emis de U.; apartamentului situat în București, str. x, nr. cadastral x, ID electronic x, achiziționat conform actului notarial nr. x/19-12-2014 emis de U., până la concurența sumei de 10.674.784 RON. Latura civilă

În baza art. 19, art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă formulată de SC B. S.A și obligă inculpații C., A. și O., la plata, în solidar, către partea civilă a sumei de 10.674.784 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a înstrăinării bunurilor imobile din cadrul activului "D.". A fost reținută contribuția egală la producerea acestui prejudiciu în sarcina inculpaților C. și A., în cote de câte 40% și în cotă de 20% pentru inculpata O.. În baza art. 19, art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă formulată de SC B. S.A și a obligat pe inculpatul C. să plătească părții civile suma de 42.297 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a încheierii contractelor de servicii nr. x/16.05.2008 și nr. y/16.05.2008. Cheltuieli judiciare

Inculpații C., A. și O. au fost obligați la plata a câte 12.650 RON, cu titlu de cheltuielile judiciare către stat (cuantum total de 37.950 RON: 6.000 RON aferente fazei de urmărire penală; 6.450 RON aferente judecării în camera preliminară și în fond; 25.500 costul expertizei judiciare din cursul judecății).

Onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, în cursul camerei preliminare, în cuantum de 300 RON pentru fiecare dintre cei 3 (trei) inculpați asistați, precum și pentru apărătorii desemnați din oficiu în fața instanței de fond, ale căror delegații au fost menținute și după prezentarea apărătorilor aleși, în cuantum de câte 360 RON, pentru fiecare dintre cei 3 (trei) inculpați, au rămas în sarcina statului. Cu opinie separată în sensul următor: 1. În temeiul art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (cu privire la încheierea contractelor de servicii nr. x/16 mai 2008 și nr. 462/16 mai 2008, cu un prejudiciu total de 42.279 RON), prin schimbarea încadrării juridice, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 35 alin. (1) C. pen., condamnarea inculpatului C. la o pedeapsă de 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 4 ani. În temeiul art. 65 C. pen., aplicarea inculpatului C. pedeapsa accesorie a interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul C. va fi obligat a respecta măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen. și obligația de a nu părăsi teritoriul României, fără încuviințarea instanței, conform art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., fiind obligat să presteze și muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile la SC Servicii de gospodărire urbană Ploiești SRL sau Administrația Parcului memorial "V.". Au fost menținute măsurile asiguratorii luate asupra bunurilor inculpatului C. până la concurența sumei de 42.279 RON. Inculpatul C. a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 5.000 RON. 2. În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., au fost achitați inculpații A. și O. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 309 C. pen., respectiv art. 48 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 309 C. pen. În temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen. au fost menținute măsurile asiguratorii luate față de cei doi inculpați. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în ceea ce îi privește pe cei doi inculpați au rămas în sarcina statului. III. Judecata în apel Împotriva Sentinței penale nr. 699 din 04 decembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, partea civilă SC B. SA și inculpații C., O. și A. cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 februarie 2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 6 aprilie 2020. Prin rezoluția din Camera de consiliu din data de 23 martie 2020, având în vedere dispozițiile art. 43 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Președintele României, Ordinul nr. 71 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 3 martie 2020, forma consolidată la data de 17 martie 2020, constatând existența unor motive obiective ce pun instanța în imposibilitatea desfășurării ședinței de judecată la termenul fixat în data de 06 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de drept judecarea cauzei aflată pe rolul Completului de 5 Judecători P1-2020 din ședința de judecată cu termen la data 06 aprilie 2020. Prin rezoluția din Camera de consiliu din data de 15 mai 2020, având în vedere, încetarea începând cu data de 15 mai 2020, a stării de urgență instituită pe o durată de 30 de zile pe întreg teritoriul României prin art. 1 din Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 212 din data de 16 martie 2020 și prelungită prin dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311 din data de 14 aprilie 2020; art. 1 din Hotărârea nr. 24 din 14 mai 2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel național și a măsurilor de prevenire și control a infecțiilor, în contextul situației epidemiologice generate de virusul SARS - Cov-2, emisă de Guvernul României - Comitetul Național pentru Situații de Urgență, potrivit cărora începând cu data de 15 mai 2020, se declară Starea de alertă la nivel național, pentru o perioadă de 30 de zile; precum și dispozițiile art. 64 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311 din data de 14 aprilie 2020, potrivit cărora în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgență vor fi luate măsuri pentru stabilirea termenului de judecată și citarea părților s-a stabilit termen la data de 26 mai 2020, termen la care reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac. Prin încheierea din 26 mai 2020 Înalta Curte, deliberând, față de cererile de amânare în vederea angajării de apărători aleși, formulate de apelanții inculpați O. și C., dat fiind că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, văzând și poziția reprezentantului Ministerului Public, a apreciat că acestea sunt întemeiate, motiv pentru care, în temeiul art. 356 alin. (3) din C. proc. pen., le-a încuviințat, cu precizarea că, în cauză, se acordă un singur termen pentru lipsă de apărare și pentru pregătirea apărării. La termenul din 15 iunie 2020, părțile au formulat concluzii cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 417 din 03 iulie 2019, decizie prin care instanța de control constituțional a admis sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către instanța supremă a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Totodată, s-a pus în vedere părților să formuleze concluzii și cu privire la admisibilitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea și aplicarea următoarelor dispoziții legale comunitare: 1. Art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20.05.2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, art. 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, adoptată în temeiul art. 83 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26.06.1995 trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătorești, Curtea Constituțională a României, care să soluționeze o excepție procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție (neprevăzut de Constituita României) și să oblige o instanță de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului (devolutivă), spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeași instanță? 2. Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun constatării de către un organ exterior puterii judecătorești a nelegalei compuneri a completurilor de judecată din cadrul unei secții a instanței supreme (completuri compuse din judecători în funcție, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiția specializării solicitată pentru a promova la secția penală a instanței supreme)? 3. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanței naționale să înlăture aplicarea unei decizii a instanței de contencios constituțional, care interpretează o normă inferioară Constituției, de organizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusă în legea internă privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, normă interpretată în mod constant, în același sens, de o instanță de judecată timp de 16 ani? 4. Conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene Principiul liberului acces la justiție, include specializarea judecătorilor și înființarea unor completuri specializate la o instanță supremă? Concluziile apărătorilor aleși ai apelanților inculpați, ale reprezentantului Ministerului Public au fost detaliate, în încheierea din data de 15 iunie 2020, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, motiv pentru care nu vor mai fi reluate. III.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va analiza cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen." Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009: "(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză." După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, procedura instituită de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene are la bază separația clară a funcțiilor judiciare între Curtea de Justiție și instanțele statelor membre, care presupune cooperarea loială între acestea, în scopul aplicării uniforme a dreptului Uniunii în cadrul acesteia. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, procedura instituită la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, pct. 83 și Ordonanța din 8 septembrie 2016, Google Ireland și Google Italy, C 322/15, EU:C:2016:672, pct. 14). Altfel spus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunțe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul litigiului principal și nici să soluționeze eventualele divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național. Or, instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene. În materie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, acestor instanțe revenindu-le obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. În opinie majoritară se reține că, asupra cererii de pronunțare a unei decizii preliminare, Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate pronunța numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal și numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanței naționale pentru a pronunța o hotărâre în cauza cu care este învestită. Chiar dacă în considerarea art. 267 al treilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, o întrebare invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac potrivit dreptului intern obligă instanța să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, o asemenea obligație este înlăturată în ipoteza în care există deja o jurisprudență consacrată a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia respectivă sau în cazul în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. În cauză, în cererea de pronunțare a unei decizii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene se solicită interpretarea dispozițiilor (i) art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană privind Curtea de Justiție a Uniunii Europene care prevăd "Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor." (ii) art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene privind combaterea fraudei care prevăd "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii." (iii) art. 58 alin. (3) din Directiva (UE) 849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau a finanțării terorismului, care prevăd că "Statele membre se asigură că, în cazul în care obligațiile se aplică persoanelor juridice pentru încălcări ale dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive, sancțiunile și măsurile pot fi aplicate membrilor organului de conducere și altor persoane fizice care, în temeiul dreptului intern, sunt responsabile de încălcare." transpusă în legislația națională prin Legea nr. 129 din 11 iulie 2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial Nr. 589 din 18 iulie 2019; (iv) art. 4 din Directiva (UE) 1371/2017 din 5 iulie 2017 a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, care însă nu a fost transpusă până în prezent în legislația națională; respectiv, dacă acestea trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătorești, Curtea Constituțională a României, care să soluționeze o excepție procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție (neprevăzut de Constituția României) și să oblige o instanță de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului (devolutivă), spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeași instanță? În cererea de pronunțare Cererea de pronunțare a unei decizii preliminare nu se invocă o contrarietate între dreptul Uniunii și legislația națională care să justifice aplicabilitatea acestuia din urmă în speță. În realitate, chestiunea de drept cu privire la care se dorește a se pronunța Curtea de Justiție a Uniunii Europene urmărește examinarea unei eventuale incompatibilități între dreptul Uniunii, prin raportare la dispozițiile invocate, și Decizia Curții Constituționale a României nr. 417/2019 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 825 din 10 octombrie 2019. Sub acest aspect, în opinie majoritară se constată lipsa legăturii dintre dispozițiile dreptului Uniunii invocate și limitele jurisdicției Curții Constituționale în ceea ce privește posibilitatea acesteia din urmă de a soluționa o excepție procesuală, cu atât mai mult cu cât instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra unei excepții, ci a soluționat un conflict juridic de natură constituțională vizând modul de aplicare a unei dispoziții din legislația națională referitoare la constituirea unor completuri de judecată specializate. Totodată, în ce privește aplicarea principiului supremației dreptului Uniunii, instanța, în majoritate, constată că din jurisprudența Curții de Justiției a Uniunii Europene pot fi desprinse concluziile corespunzătoare, fără a exista vreo urmă de îndoială rezonabilă, astfel încât sesizarea privind pronunțarea unei decizii preliminare sub acest aspect nu apare ca fiind necesară pentru soluționarea litigiului principal. În concluzie, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că interpretarea solicitată prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu ar putea furniza elemente de interpretare a dreptului Uniunii care să fie necesare soluționării prezentei cauze. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele pentru a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. III.2. Examinând actele dosarului și sentința penală apelată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, prioritar evaluării criticilor referitoare la fondul acuzațiilor penale, apreciază necesară examinarea motivelor de apel care aduc în discuție neregularități procedurale sancționabile cu nulitate absolută și care, potrivit Deciziei nr. 417/2019 a Curții Constituționale ar impune desființarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține că în timpul judecării apelurilor ce formează obiectul cauzei de față, Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 417/2019 din 03 iulie 2019 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte. După publicarea deciziei Curții Constituționale, atât reprezentantul Ministerului Public cât și intimații inculpați au solicitat să se constate că decizia este obligatorie și produce efecte asupra hotărârii apelate, întrucât completul de trei judecători care a pronunțat-o nu a fost specializat în materie de corupție, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ceea ce atrage, în interpretarea dată de Curtea Constituțională, sancțiunea nulității absolute a sentinței atacate. Prin Decizia nr. 417/2019, Curtea Constituțională, în majoritate, a admis sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și a constatat că "a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003." Conform dispozitivului deciziei, "cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și soluționate de aceasta în primă instanță anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003." Pentru a dispune în acest sens, Curtea a reținut că "judecarea unei cauze de un complet nespecializat în condițiile în care competența revenea unuia specializat, atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii astfel pronunțate" (parag. 138), având în vedere că "art. 354 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că instanța judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege. Or, în ipoteza dată, compunerea, respectiv alcătuirea instanței cu judecătorii care pot face parte din complet, trebuie raportată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, atât din perspectiva existenței unui corp de judecători specializați în materia infracțiunilor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, cât și din cea a obligației legale de a organiza completuri specializate. Sancțiunea nerespectării acestei norme juridice este nulitatea absolută, art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. stabilind expressis verbis că - Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată." (parag. 139). Curtea a constatat că prin "neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanță, a infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât completurile care s-au considerat competente să judece astfel de cauze nu au fost constituite potrivit legii, nesocotindu-și misiunea constituțională prevăzută de art. 126 alin. (4) din Constituție, ceea ce în planul drepturilor fundamentale echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, sens în care devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, cu privire la reglementarea prin lege a instanței judecătorești. În consecință, judecarea în primă instanță a cauzelor subsumate Legii nr. 78/2000 aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casație și Justiție a acestei competențe de judecată către completurile cu competență generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, sub aspectul judecării în primă instanță a infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voința contra legem a puterii judecătorești, reprezentată, în cazul de față, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, este evident că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate ea însăși refuza aplicarea unei norme juridice, ci doar competența de a o interpreta și aplica; prin refuzul aplicării/neagrearea art. 29 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezavuat voința legiuitorului, a ignorat obligația sa de a constitui completuri specializate și a redimensionat competența de judecată a completurilor cu competență generală de la nivelul său. Prin urmare, noua competență rezultată a acestor completuri generaliste nu este prevăzută de lege, astfel că judecarea cauzelor la care face referire art. 29 din Legea nr. 78/2000 apare ca fiind realizată, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului antereferite, de către un organ judiciar neprevăzut de lege. În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție, asumându-și o competență contrară art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (1), (2) și (4) din Constituție, a încălcat art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanței judecătorești." (parag. 167) Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Textul constituțional nu distinge în funcție de tipul de decizie sau în funcție de atribuția în exercitarea căreia a fost pronunțată. Ca urmare, și deciziile prin care Curtea Constituțională soluționează un conflict juridic de natură constituțională au același regim juridic stabilit de norma juridică mai sus enunțată. Prin urmare, este incontestabil că dezlegarea instanței de contencios constituțional are caracter obligatoriu, conform dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, și, în virtutea acestui caracter, de la data publicării deciziei, este exclusă orice altă interpretare a prevederilor legale supuse analizei. Așadar, în raport de considerentele și dispozitivul deciziei instanței de control constituțional mai sus - menționate, în opinie majoritară, se constată că Sentința penală nr. 699 din 04 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015 a fost pronunțată de un complet nespecializat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Totodată, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 280 din C. proc. pen., încălcarea dispozițiilor legale, care reglementează desfășurarea procesului penal, atrag nulitatea actului atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În atare situație, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., care prevăd că o hotărâre pronunțată de un complet care nu a fost legal constituit este lovită de nulitate absolută, în majoritate, se apreciază că, atât sentința penală menționată, cât și toate actele efectuate de completul nelegal constituit în timpul cercetării judecătorești în fondul cauzei, sunt lovite de nulitate, prezenta cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanței a cărei hotărâre se desființează în raport cu dispozițiile art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., "desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată (...) când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută". Prin urmare, față de cele învederate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în opinie majoritară, constată că în urma desființării hotărârii atacate în integralitatea sa, au fost desființate de drept și toate actele procedurale întocmite, precum și actele și măsurile procesuale pe care acestea le reflectau, inclusiv măsura procesuală a citirii actului de sesizare a instanței. În acest context, rejudecarea cauzei va începe de la faza procesuală imediat următoare finalizării camerei preliminare, această din urmă etapă fiind epuizată prin rămânerea definitivă a încheierii din data de 21.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. x/2015, urmare a respingerii, ca nefondate a contestațiilor formulate de inculpații A., C. și O., prin Încheierea nr. 721/17.05.2016 a judecătorului de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. x/2015 În plus, procedura de cameră preliminară este o fază distinctă a procesului penal și nu o etapă a judecății, astfel că rejudecarea nu va putea avea în vedere decât reluarea acestei din urmă faze procesuale. Un alt aspect ce se impune a fi analizat, în contextul pronunțării deciziei de trimitere spre rejudecare la instanța de fond, vizează competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționarea a cauzelor după calitatea persoanei, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 40 din C. proc. pen. "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție." De asemenea, art. 48 C. proc. pen. stabilește că dobândirea unei anumite calități de către un inculpat după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței, cu excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze în primă instanță prezenta cauză este Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca urmare a calității de deputat în Parlamentul României a inculpatei O. Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, cu majoritate, în temeiul art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., va admite apelurile admite apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, de partea civilă SC B. SA și de inculpații C., O. și A. împotriva Sentinței penale nr. 699 din 04 decembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, va desființa sentința penală apelată și va trimite cauza spre rejudecare secție Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de soluționarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, de partea civilă SC B. SA ș