ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 968/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a la 03.02.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 18.500.000 dolari americani și a sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu material cauzat prin fapta ilicită, respectiv a sumei de 10.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin fapta ilicită, precum și a cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința civilă nr. 424/02.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamantului A., ca prescrisă.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 503 A din 28 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 424 din 2 martie 2018 pronunțată de Tribunalul București. A fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 16.807,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamantul A. a declarat recurs

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat critici întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care a arătat că, în mod greșit, în motivarea hotărârii, instanța de apel a pornit de la o ipoteză străină de situația dedusă judecății și de obiectul cererii cu care a fost învestită, atunci când a apreciat că reclamantul ar fi invocat o faptă ilicită continuă, element ce nu se regăsește în cauză.

A mai arătat că, în motivarea instanței de apel, nu se arată de ce instanța a înțeles să respingă susținerile reclamantului.

Reclamantul a formulat critici întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, în motivarea hotărârii, instanța de apel s-a raportat doar la prejudiciu și la persoana răspunzătoare, nefăcând nicio argumentație privind caracterul ilicit al faptei.

Reclamantul a arătat că instanța de apel a greșit când a apreciat că natura ilicită a faptei intimatei pârâte, în cauza de față, ar fi putut fi cunoscută de către reclamant odată cu achitarea sa în dosarul penal, deoarece intimata pârâtă a susținut că dosarul penal nu a fost rezultat al denunțului său.

Reclamantul a susținut că, deși la momentul achitării sale în dosarul penal cunoștea prejudiciul/paguba suferită, nu erau reglementate celelalte două elemente al art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și anume caracterul ilicit al faptei și, față de acesta, identificarea făptuitorului, elemente ce au fost lămurite doar urmare a efectelor și situației de fapt și de drept ce rezulta din adresa BNR nr. x/12.03.2015.

Așadar, a arătat reclamantul, aceasta este data de la care ar curge prescripția reglementată de Decretul nr. 167/1958.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei nr. 503 A din 28 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 28 mai 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimata pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, se reține că la data de 04.03.2004, C., în calitate de director al S.C. D. S.R.L. Timișoara a formulat o plângere penală prin care a solicitat cercetarea mai multor persoane, inclusiv a reclamantului A. pentru săvârșirea mai multor infracțiuni.

Ca urmare, la data de 05.05.2006, pârâta din prezenta cauză, B. S.A., a formulat un denunț penal împotriva numitului E., pentru săvârșirea mai multor infracțiuni.

Ulterior, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a mai multor inculpați, printre care și reclamantul A., pentru un număr de mai multe infracțiuni și s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, spălare de bani, fals de monedă și alte valori.

Prin sentința penală nr. 1198/13.10.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2007, s-a dispus, în privința reclamantului A., achitarea pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care fusese trimis în judecată, hotărâre judecătorească rămasă definitivă la data de 30.11.2010, prin respingerea căilor de atac exercitate în cauză.

În urma achitării, la data de 18 ianuarie 2011, reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei, solicitând daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen. și art. 999 C. civ., cu referire la denunțul formulat de pârâtă împotriva lui E..

Această cerere de chemare în judecată a fost completată de reclamant la data de 1.06.2011, prin introducerea în cauză în calitate de pârât și a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru a răspunde în solidar cu B. S.A. pentru prejudiciul moral și material produs ca urmare a arestării sale preventive în mod neîntemeiat.

Ulterior, reclamantul a renunțat la judecata în contradictoriu cu pârâta B. S.A., aspect de care instanța a luat act la data de 27 februarie 2012.

Procesul dintre reclamant și pârâtul Statului Român s-a finalizat definitiv prin decizia nr. 1379 din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, prin care, în urma admiterii căii de atac a recursului, a fost modificată sentința pronunțată de tribunal și pe fond respinsă acțiunea reclamantului.

În cauza pendinte, la data de 03.02.2017, reclamantul a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune materiale, reprezentând prejudiciul produs din imposibilitatea de a încasa diverse drepturi bănești ce izvorau dintr-un contract de administrare, precum și la plata de daune morale.

În esență, reclamantul a făcut referire la denunțul pârâtei B. S.A. împotriva numitului E., mai sus amintit, la achitarea sa în urma cercetării judecătorești, precum și la prejudiciile materiale și morale suferite.

Prin sentința pronunțată de tribunal în cauză, a fost respinsă acțiunea, ca prescrisă, apreciindu-se că termenul de la care a curs dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri este data de 30 noiembrie 2010, care este data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de achitare a reclamantului.

Prin decizia recurată în cauză, a fost menținută această soluție, apreciindu-se că acțiunea a fost formulată după expirarea termenului de prescripție.

Prin recursul formulat, primele critici ale reclamantului se referă la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținându-se că decizia recurată ar cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, cum ar fi analiza faptei ilicite a pârâtei, precum și că nu se regăsește în considerente o motivare a soluției adoptate de curtea de apel.

Astfel, se susține că instanța a greșit atunci când a apreciat că reclamantul ar fi invocat o faptă ilicită continuă, cu referire la adresa BNR. În realitate, reclamantul a invocat această adresă pentru a demonstra care este momentul la care a aflat despre inexistența unei legislații în materie IMO, și nu pentru a arată caracterul ilicit al faptei, cum greșit arată curtea de apel.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Mai întâi, se reține că instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, deci nu a pășit la analiza fondului litigiului dedus judecății, ci, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune, o excepție peremptorie, a cărei analiză se impunea a fi făcută cu prioritate.

Prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța a analizat aspectul ce ține de întrunirea condițiilor pentru sesizarea legală a instanței. Apreciind, din probele administrate, că reclamantul a sesizat instanța după împlinirea termenului de prescripției, instanța a respins acțiunea pe cale de excepție, fără a analiza obiectul dedus judecății, respectiv îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru reținerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, și, eventual, conținutul faptei ilicite.

Față de aceste aspecte, critica reclamantului privind reținerea greșită a unor ipoteze străine de fondul litigiului sau o greșită reținere a faptei ilicite continue, ca obiect al cauzei, nu este fondată și urmează a fi respinsă.

Cu privire la lipsa motivării soluției pronunțate de curtea de apel, Înalta Curte reține că aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. "în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în ansamblul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, în condițiile în care a reținut că, în raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe făptuitor, cel mai târziu la momentul achitării definitive în procesul despre care se susține că ar fi fost declanșat prin fapta delictuală a reclamantei constând în formularea unui denunț penal.

Astfel, analizând în continuare critica referitoare la conținutul faptei ilicite săvârșite de pârâtă, instanța de apel, în argumentarea soluției adoptate, a constatat că un astfel de caracter, licit sau ilicit al denunțului, ar fi putut fi analizat de instanța de fond cu condiția ca litigiul să fi fost judecat pe fond; dar acest lucru nu a fost posibil, câtă vreme reclamantul nu a sesizat instanța înăuntrul termenului general de prescripție.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Prin ultima critică formulată, reclamantul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita aplicare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la determinarea momentului de la care curge termenul de prescripție.

Recurentul a susținut că termenul de prescripție prevăzut de textul de lege de mai sus nu poate curge până când nu se cunoaște natura ilicită a faptei; or, în cauză, această natură ar fi putut fi determinată doar prin emiterea adresei BNR nr. x/12.03.2015, prin care s-a lămurit că la nivelul anului 2006 nu exista legislație pentru IMO - Organizația Maritimă Internațională.

Ca urmare, data emiterii acestei adrese este momentul de la care curge prescripția, iar nu data rămânerii definitive a procesului penal, când nu fuseseră lămurite aspectele legate de caracterul licit sau ilicit al faptei reclamantului.

Înalta Curte reține, de asemenea, că aceste susțineri sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție a dreptului material la acțiune este de 3 ani, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe să curga de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Din textele de lege mai sus citate, se reține că legea stabilește un moment subiectiv pentru curgerea termenului de prescripție, care este data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care a produs-o și un moment obiectiv, respectiv data la care păgubitul trebuia sa cunoască aceleași elemente.

Așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel în hotărârea recurată, legiuitorul nu condiționează începerea curgerii termenului de prescripție de cunoașterea de către partea interesată a caracterului ilicit al faptei, stabilirea acestui caracter reprezentând o chestiune de fond, respectiv una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, care se stabilește nu de către parte, ci de către instanța de judecată, în cadrul unei acțiuni care însă trebuie formulată înăuntrul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Este corectă așadar constatarea instanței de apel, în sensul că stabilirea caracterului licit sau ilicit al pretinsei fapte cauzatoare de prejudicii reprezintă o chestiune care ține de fondul cauzei, iar nu de calculul termenului de prescripție.

De aceea, contrar celor susținute de recurent, în mod legal instanța de apel s-a raportat la presupusa faptă ilicită a pârâtei, cum a fost invocată de recurent prin cererea de chemare în judecată.

În raport de aceste considerații, sunt nefondate susținerile recurentului, în sensul că începutul prescripției trebuie sa fie amânat până la momentul la care reclamantul ar fi avut certitudinea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii pe care o invocă.

Din acest punct de vedere, este legală reținerea instanței de apel referitoare la momentul de la curge prescripția, adică momentul când recurentul a cunoscut sau, cel mult, trebuia să cunoască, atât paguba, cât și persoana care ar răspunde de ea, care este data de 30.11.2010, când s-a pronunțat decizia penală nr. 4286 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, în recurs, a rămas definitivă soluția de achitare a recurentului.

Mai reține Înalta Curte și că, la data de 18 ianuarie 2011, reclamantul a înregistrat pe rolul instanțelor o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei din cauza pendinte, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, în cuprinsul căreia a solicitat daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen. și art. 999 C. civ., fapt din care rezultă că la data formulării acestei acțiuni reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și persoana care răspunde de ea.

Față de cele ce preced, constatând că decizia recurată este legală și nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Văzând dispozițiile art. 453 C. proc. civ., precum și dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar de intimata pârâtă, constând în onorariu de avocat, va obliga pe recurentul reclamant A. la plata sumei de 16.861 RON către intimata pârâtă B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei nr. 503 A din 28 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul reclamant A. la plata sumei de 16.861 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2020.