ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 941/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 941/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 490 din 15 aprilie 2009,

pronunțată în dosar nr. 1269/255/2007, Tribunalul Bihor a respins, ca nefondată

cererea principală modificată, formulată de reclamanta SC A.P.C. SRL în

contradictoriu cu pârâtele H.D. și SC A.D. SRL prin care s-a solicitat evacuarea

din spațiul situat în Marghita, județul Bihor. A admis, în tot, cererea

reconvențională modificată formulată de pârâta-reclamantă reconvențional H.D.

în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional SC A.P.C. SRL și pârâtele

SC D.I. SRL prin lichidator CII A.F., B.C., B.C.R. și O.R.C. Bihor.

A declarat nul

procesul - verbal al AGA SC D.I. SRL din data de 9 noiembrie 2005. A declarat

nul actul adițional de modificare a statutului SC D.I. SRL încheiat la data de

9 noiembrie 2005 de CA T.D. A declarat nul procesul -verbal de licitație imobiliară

încheiat la data de 12 aprilie 2007 de către lichidatorul CII A.F. referitor la

imobilele înscrise în CF Marghita în natură, reprezentând arător în intravilan

în suprafață de 615 mp, casă și curte în intravilan în suprafață de 647 mp. A

declarat nul contractul de vânzare - cumpărare și ipotecă autentificat la BNP

P.P. prin Încheierea nr. 3744 din 11 iulie 2007. A declarat nule Încheierile nr.

399 din 3 februarie 2006 și 4633 din 11 iulie 2005 pronunțate de Oficiul de

Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor și a dispus anularea înscrierilor din

CF Marghita și restabilirea situației anterioare de carte funciară, cu

obligarea reclamantei - pârâte reconvenționale să plătească pârâtei-reclamante

reconvenționale suma de 2.068,3 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut cu privire la situația de fapt că SC D.I.

SRL a fost dizolvată prin Încheierea nr. 496 din 3 martie 2005, pronunțată în

temeiul Legii nr. 359/2004 de către judecătorul delegat la O.R.C. Ca urmare a

respingerii recursului declarat împotriva Încheierii la data de 9 noiembrie

2005 a fost adoptată de către AGEA hotărârea prin care s-a decis dizolvarea

societății, lichidarea patrimoniului acesteia și radierea ei din Registrul

Comerțului, fiind desemnat în calitate de lichidator d-l A.F. În baza acestei

hotărâri, la aceeași dată, a fost întocmit actul adițional cuprinzând aceleași

clauze ce a fost depus la O.R.C. în vederea efectuării formalităților necesare

în data de 22 decembrie 2005.

Ulterior desemnării

sale în calitate de lichidator, d-l A.F. a organizat o licitație în vederea

vânzării imobilelor înscrise în C.F. Marghita în natură, reprezentând arător în

intravilan în suprafață de 615 mp, casă și curte în intravilan în suprafață de

647 mp. Acestea au fost adjudecate la data de 12 aprilie 2007 de către pârâta SC

A.P.C. SRL în schimbul sumei de 100.000 Euro. În vederea plății în întregime a

sumei, prin încheierea nr. 3744 din 11 iulie 2007, a fost constituit în

favoarea pârâtei B.C.R. un drept de ipotecă asupra imobilului până la

concurența sumei de 284.000 Ron și dobânzi aferente.

În privința excepției

invocată de reclamanta pârâtă s-a avut în vedere că procedura convocării

adunării generale a acționarilor este reglementată prin dispoziții legale ce depășesc

sfera interesului privat, iar sancțiunea ce intervine în cazul încălcării

acestora este nulitatea absolută a actului contestat, și față de prevederile art.

132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 s-a considerat că motivele invocate în

susținerea cererii reconvenționale sunt de ordine publică, astfel încât nu este

incidentă în privința lor prescripția extinctivă a dreptului material la

acțiune.

Cât privește fondul

cererii reconvenționale, instanța de fond a reținut că în cuprinsul procesului

- verbal ce reflectă hotărârea adunării generale extraordinare din data de 9

noiembrie 2005 apare numai semnătura unuia dintre asociații SC D.I. SRL -

pârâtul B.C. O asemenea împrejurare constituie neîndoielnic dovada faptului că

ea a fost adoptată numai de către unul dintre asociați, contrar prevederilor art.

262 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Textul legal nu

impune vreo condiție suplimentară, el fiind incident în ipoteza în care nu s-a

instituit vreo derogare prin actul constitutiv. Or, art. 16 din statutul SC D.I.

SRL prevede în mod expres că lichidarea societății are loc în situația

dizolvării acesteia pentru motivele și după procedura prevăzută de Legea nr. 31/1990.

În condițiile în care nu a fost întrunită unanimitatea impusă de lege,

competența desemnării lichidatorului revenea instanței de judecată, potrivit

alin. (2) al aceluiași articol, modalitatea desemnării acestuia contravenind în

mod direct prevederilor legale amintite.

Mai mult, fiind vorba

despre o împrejurare ce interesa în mod direct ambii asociați și situația

patrimoniului societății, exista obligația convocării adunării generale în

condițiile impuse de art. 9 din statut, potrivit căruia convocarea se face, la

nevoie, prin scrisoare recomandată cu cel puțin 10 zile înainte la sediul

societății de către administrator anunțându-se ordinea de zi.

Probele administrate

nu au putut conduce la concluzia respectării acestor dispoziții statutare,

pârâtul B.C. neputând prezenta cele două înscrisuri amintite: dovada

notificării și convocatorul propriu-zis. În aceste condiții hotărârea adoptată

contravine atât statutului, cât și dispozițiilor legale în materie, sancțiunea

atrasă fiind nulitatea absolută a hotărârii și a actului adițional, sens în

care a fost admisă cererea reconvențională.

Referitor la cererea

accesorie privind desființarea actelor juridice subsecvente, instanța a reținut

că desființarea unui act juridic duce, în principiu, la înlăturarea efectelor

acestuia produse în intervalul dintre momentul încheierii sale sau intrării lui

în circuitul civil și cel al desființării lui. Acest efect se produce atât în

raporturile dintre părți, cât și dintre acestea și terțe persoane. Astfel, dacă

se dovedește că transmițătorul nu putea constitui în favoarea subdobânditorului

un anumit drept deoarece s-a desființat titlul lui, nici cel din urmă nu putea

dobândi mai mult (nemo dat quod non habet). Fiind vorba de acte juridice

distincte, ele au fost analizate în mod diferit.

În privința vânzării

la licitație, în cuprinsul procesului - verbal de licitație, încheiat la data

de 12 aprilie 2007, se arată că imobilele au fost adjudecate de către

reclamanta - pârâtă reconvențional la prețul de 100.000 euro. Din chiar

conținutul actului juridic întocmit de către lichidator rezultă că adjudecatara

a fost reprezentată la licitație de către pârâtul B.C. care are calitatea de

asociat și administrator atât în cadrul acesteia, cât și al SC D.I. SRL În

condițiile în care administratorul cunoștea că nu a convocat-o în mod legal pe

pârâta H.D. la adoptarea hotărârii în cadrul adunării generale, operațiunea a

fost efectuată în vederea fraudării drepturilor legitime ale acesteia.

Concluzia s-a impus

și prin raportare la prețul la care au fost adjudecate imobilele. Comparându-l

cu prețul stabilit în raportul de expertiză întocmit la data de 20 mai 2005 de

către expertul S.E., s-a reținut că este neîndoielnic că el nu corespunde

valorii de circulație a imobilelor (151.396 euro la o cotație de 35.800 Ron

pentru un euro conform datelor publicate de B.N.R. pe pagina sa de internet).

Or, una din condițiile de validitate impuse de Codul civil este ca prețul să

fie serios. Aceasta presupune că el constituie o cauză suficientă a obligației

vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează

obiectul vânzării.

Legea nu impune însă

existența unei echivalențe între preț și valoarea lucrului vândut, esențial

fiind să nu existe o disproporție prea mare, nesusceptibilă de o justificare

firească. Față de calitatea de comerciant a SC D.I. SRL al cărei scop era

obținerea unui profit cât mai mare și evoluția ascendentă a pieței imobiliare

în perioada 2005 - 2007, instanța a concluzionat că prețul achitat nu poate fi

justificat în mod rațional, ci el a fost determinat pentru a asigura un

transfer mai ușor dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei-pârâte

reconvențional, ceea ce atrage și nulitatea procesului - verbal de licitație și

a contractului de vânzare - cumpărare ce reia clauzele stabilite în cuprinsul

său.

În ceea ce privește

contractul de ipotecă, instanța de fond a reținut că aplicarea strictă a

principiului amintit anterior ar duce la încălcarea ocrotirii bunei - credințe

a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și asigurării stabilității

circuitului civil. Tocmai de aceea, în vederea asigurării unui echilibru între

principiul securității și cel al dinamicii circuitului civil, art. 38 din Legea

nr. 7/1996 (ce reia în aceiași formulare dispozițiile art. 37 din Decretul –

lege nr. 115/1938) prevede că acțiunea în rectificare, întemeiată pe

nevalabilitatea înscrierii a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita

calificare a dreptului, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane

care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună - credință și prin act

juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de

trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de

dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de

cazul în care dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris.

Textul amintit nu constituie

decât o aplicare particulară a principiului publicității materiale consacrat de

art. 31 din același act normativ de natură să ducă la conturarea și delimitarea

lui exactă. Pentru a fi aplicabil e necesară întrunirea cumulativă a cinci

condiții: înscrierea dreptului în favoarea transmițătorului să fi fost

inexactă, din cuprinsul cărții funciare să rezulte o aparență de existență a

dreptului în favoarea acestuia, dreptul să fi fost transmis printr-un act

juridic valabil, cu titlu oneros și particular, terțul să fi fost de bună -

credință și de la data înscrierii dreptului în favoarea transmițătorului până

la momentul promovării cererii în rectificare de carte funciară să fi trecut

trei ani.

În această ordine de

idei instanța a reținut că pârâta și-a intabulat dreptul de ipotecă în cartea

funciară la data de 11 iulie 2007 prin Încheierea nr. 4633. De la acel moment

și până la data învestirii instanței – 18 august 2007 - nu au trecut cei 3 ani,

astfel încât dreptul său să fie protejat prin principiul publicității

materiale. Pe cale de consecință, în raport și de prevederile art. 1770 C. civ.

și probele cauzei instanța a considerat că și cererea accesorie formulată în

acest sens este fondată.

Referitor la cererea

principală, a reținut că evacuarea unui terț dintr-un imobil reprezintă

manifestarea concretă a atributelor dreptului de proprietate. În măsura în care

însă titlul de dobândire a dreptului a fost desființat, este neîndoielnic că

admiterea unei atare cereri nu este posibilă și, pe cale de consecință față de

soluția dată cererii reconvenționale, cererea principală a fost respinsă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții B.C.R. București, B.C. și SC D.I. SRL, prin

lichidator, cât și reclamanta SC A.P.C. SRL.

Pârâta B.C.R.

București a solicitat schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii

cererii de anulare a contractului de ipotecă și a Încheierii nr. 4633 din 11

iulie 2007 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor, cu

obligarea intimatei H.D. la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului

său pârâta a arătat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a

prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată, întrucât contractului

de ipotecă îi lipsește caracterul oneros, impus de acest text de lege.

Apelanta a mai arătat

că ea este singura parte din proces sancționată de instanță deși s-a reținut

buna sa credință în încheierea contractului de ipotecă, precum și faptul că

acest contract este accesoriu contractului de credit și câtă vreme acesta din

urmă nu a fost anulat nu poate fi anulat nici contractul de ipotecă.

Pârâții B.C. și SC

D.I. SRL prin apelul declarat au solicitat modificarea sentinței în sensul

admiterii cererii de evacuare a SC A.D. SRL și a administratorului său H.D. și

a respingerii cererii reconvenționale.

În motivarea apelului

său pârâții au arătat că la 3 martie 2005 prin Încheierea nr. 496 dată de

Tribunalul Bihor, SC D.I. SRL ai căror asociați erau B.C. și H.D. a intrat în

dizolvare, menținută prin respingerea recursului declarat de H.D. și

înregistrată în Registrul Comerțului în condițiile prevăzute de art. 30 alin.

(3) din Legea nr. 359/2004.

În data de 22

decembrie 2005 s-a pronunțat Încheierea nr. 75105/2005 de către judecătorul

delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, necontestată de administratorii

societății, prin care a fost numit lichidator al societății domnul A.F., astfel

că greșit s-au admis cererile pârâtei de anulare a hotărârii A.G.E.A. și a

actului adițional.

Procesul de lichidare

a societății a început la 22 decembrie 2005 și continuă și în prezent.

La data de 28

februarie 2007 a fost organizată licitație deschisă la sediul lichidatorului,

pentru imobilul din Marghita, proprietatea SC D.I. SRL, dar nu s-a definitivat

din lipsă de clienți.

La 12 aprilie 2007

s-a organizat din nou licitație la care au participat două firme ieșind

câștigătoare SC A.P.C. SRL, ambele licitații fiind publicate în ziarul

Realitatea Bihoreană, ceea ce demonstrează legalitatea actelor juridice

contestate, astfel că cererea reconvențională trebuia respinsă, iar acțiunea

principală admisă.

Reclamanta SC A.P.C.

SRL Abram, a solicitat, de asemenea, schimbarea hotărârii în sensul admiterii

acțiunii sale de evacuare a pârâtelor H.D. și a SC A.D. SRL și a respingerii

cererii reconvenționale formulată de pârâta H.D., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului

său, reclamanta a arătat că este proprietară asupra imobilului din litigiu,

cumpărat la licitație, titlu în baza căruia a solicitat evacuarea pârâtelor din

imobil.

Referitor la anularea

procesului - verbal al adunării generale și al actului adițional solicitate

printr-o precizare a cererii reconvenționale, a arătat că trebuiau respinse ca

tardive, față de data de 18 aprilie 2008 când a fost solicitată și data de 9

noiembrie 2005 a emiterii procesului - verbal al adunării generale, nefiind

solicitată anularea hotărârii adunării generale și nici constatarea nulității

absolute a hotărârii respective.

De asemenea pârâta -

reclamantă reconvențional H.D. nu a participat la vânzarea la licitație din data

de 12 aprilie 2007 și nici la încheierea contractului de vânzare - cumpărare și

ipotecă, situație în care nu putea solicita anularea acestora.

Pârâta H.D., prin

întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea apelurilor formulate cu

cheltuieli de judecată, pentru considerentele învederate detaliat în motivare,

iar față de apelul declarat de SC D.I. SRL, prin lichidator, a solicitat

anularea acestuia ca nemotivat.

Prin decizia nr. 105

din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondate apelurile

comerciale declarate de apelanții - pârâți B.C.R. și B.C., apelanta reclamantă

- pârâtă reconvențional SC A.P.C. SRL Abramb și apelanta - pârâtă SC D.I. SRL,

prin cabinet de insolvență A.F., în contradictoriu cu intimatul O.R.C. de pe

lângă Tribunalul Bihor, intimata pârâtă - reclamantă reconvențional H.D. și

intimata - pârâtă SC A.D. SRL Marghita, împotriva sentinței nr. 490/COM din 15

aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a desființat-o și a trimis

cauza la Tribunalul Bihor, pentru rejudecare.

Împotriva hotărârii

instanței de apel a declarat recurs pârâta H.D., solicitând admiterea

recursului și casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare la Curtea

de Apel Oradea, în vederea soluționării pe fond a apelurilor, cu cheltuieli de

judecată.

Prin decizia nr. 1860

din 21 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de pârâta H.D. împotriva deciziei nr. 105/C/2009 - A din 26 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal,

și a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, reținându-se că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

În rejudecare, Curtea

de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin

decizia nr. 104/C-A din 26 octombrie 2010 a luat act de renunțarea la apel,

făcută de apelanții B.C. și SC A.P.C. SRL.

A admis ca fondate

apelurile declarate de apelanta B.C.R. cu sediul în București și SC D.I. SRL

Abram, prin cabinet de insolvență A.F., cu sediul în Oradea, împotriva

sentinței nr. 490/COM din 15 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională

formulată de pârâta - reclamantă reconvențional H.D. în contradictoriu cu

reclamanta - pârâtă reconvențional SC A.P.C. SRL cu sediul în Abram, județul

Bihor și pârâții SC D.I. SRL Abram, prin cabinet de insolvență A.F., cu sediul

în Oradea, B.C., B.C.R. cu sediul în București și O.R.C. de pe lângă Tribunalul

Bihor cu sediul în Oradea și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii.

A reținut că,

potrivit evidențelor O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, pârâta SC D.I. SRL

avea ca asociați persoane fizice pe B.C. și B.A.D. (în urma desfacerii

căsătoriei prin divorț, a revenit la numele anterior căsătoriei, acela de H.),

cu o cotă egală de participare la capitalul social de 50% fiecare, ambii

exercitând și funcția de administratori ai societății.

Pentru data de 8

noiembrie 2005, asociatul B.C. a stabilit o ședință a adunării generale

extraordinare a asociaților, în vederea dizolvării societății și numirii unui

lichidator, însă constatând prin procesul - verbal încheiat la data respectivă

că nu este îndeplinită majoritatea cerută pentru luarea unei hotărâri valabile,

ca urmare a lipsei celui de-al doilea asociat, s-a hotărât convocarea celei

de-a doua adunări generale pentru ziua următoare.

Potrivit procesului -

verbal încheiat la data de 9 noiembrie 2005, asociatul B.C., în lipsa celuilalt

asociat, a hotărât dizolvarea societății, lichidarea patrimoniului acesteia și

radierea societății din Registrul Comerțului. De asemenea, la art. 2 s-a

hotărât, în conformitate cu prevederile statutului, a Legii nr. 31/1990 și a art.

31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, numirea ca lichidator a lui A.F. În baza

acestui proces - verbal, s-a întocmit la aceeași dată actul adițional la actul

constitutiv al societății, având dată certă nr. 22 dată de avocat T.D., iar în

temeiul acestor înscrisuri, a fost dată de către judecătorul - delegat la O.R.C.

Bihor Încheierea nr. 75105/2005, prin care s-a dispus înscrierea în Registrul

Comerțului a mențiunii privind numirea lichidatorul A.F.

Anterior însă

întocmirii procesului - verbal din data de 9 noiembrie 2005 și a actului

adițional la actul constitutiv, societatea fusese dizolvată de drept în baza art.

30 alin. (1) din Legea nr. 359/2004, astfel cum rezultă din încheierea nr. 496

din 3 martie 2005 dată de judecătorul - delegat la O.R.C. Bihor, prin care, în

temeiul art. 30 alin. (2) din aceeași lege, s-a constat dizolvarea de drept a

societății.

Această încheiere a

fost cunoscută de către asociata H.D., căci aceasta a semnat în calitate de

reprezentant al societății, cererea de recurs împotriva acestei încheieri.

Ca urmare a

respingerii recursului, au devenit incidente prevederile art. 31 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 359/2004, potrivit cărora, dacă nu s-a declarat recurs sau

recursul a fost respins, persoana juridică intra în lichidare potrivit

prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în termen de 6 luni de la data

pronunțării încheierii de dizolvare, prevăzută de art. 30 alin. (2), sau, după

caz, de la data respingerii recursului formulat împotriva acesteia,

reprezentantul legal al persoanei juridice având obligația numirii și

înregistrării în Registrul Comerțului a lichidatorului.

Dând curs acestei

dispoziții legale, asociatul B.C., având și calitatea de administrator în

cadrul societății, a procedat la numirea lichidatorului în persoana lui A.F.

Din această

perspectivă a legalității actului de numire a lichidatorului, instanța de apel

a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 262 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990, la care a făcut referire instanța de fond și care impun

unanimitatea voinței asociaților în numirea lichidatorului, deoarece

prevederile art. 262 alin. (1) au caracter general, fiind aplicabile ca urmare

a dizolvării societății în cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990, or în speța

de față acestea nu pot fi aplicate, față de dispozițiile cu caracter special,

derogatorii de la acest text, stabilite de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004.

În situația

particulară reglementată de art. 30 din Legea nr. 359/2004, aceea a dizolvării

de drept a societății ca urmare a nepreschimbării certificatului de

înmatriculare și a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de

înregistrare conținând codul unic de înregistrare, până la termenul prevăzut la

art. 26, legiuitorul a prevăzut expres că reprezentantul legal al persoanei

juridice are obligația numirii și înregistrării în Registrul Comerțului a

lichidatorului.

Deci, în acest caz

special, numirea lichidatorului nu este atributul adunării generale a

asociaților, ci al administratorului societății și, mai mult decât atât, legea

impune ca fiind obligatorie numirea lichidatorului de către reprezentantul

legal, fără a lăsa la latitudinea acestuia adoptarea unei asemenea măsuri.

Din această

perspectivă, nu prezintă relevanță forma pe care asociatul-administrator B.C. a

înțeles să o dea actului de numire a lichidatorului. După cum rezultă din

înscrisurile dosarului, acesta a întocmit un act adițional la actul

constitutiv, prin care s-a dispus dizolvarea și lichidarea societății, precum

și numirea lichidatorului. În realitate, singurul efect produs prin actul

adițional este numirea lichidatorului, căci dizolvarea survenise de drept

anterior, în baza Încheierii nr. 496 din 3 martie 2005 dată de

judecătorul-delegat la O.R.C. Bihor, iar societatea a intrat în lichidare în

temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 359/2004. Așadar, chiar dacă din actul

adițional rezultă că s-a luat și hotărârea dizolvării și a lichidării

societății, în realitate nu actul adițional stă la baza dizolvării și lichidării

societății, ci legea, iar singurul efect al actului adițional îl constituie

numirea lichidatorului, măsură care putea fi luată de administrator indiferent

de denumirea dată actului de numire.

Pentru aceste motive,

instanța de apel a apreciat că, raportat la prevederile exprese ale art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 359/2004, nu era necesară adoptarea unei hotărâri a adunării

generale a asociaților, nici convocarea celuilalt asociat, și nici adoptarea

unei hotărâri de numire a administratorului cu unanimitate de voturi.

Chiar dacă asociatul B.C.

a intenționat să țină o ședință AGA prin care să ia măsura numirii

lichidatorului, iar din acest punct de vedere hotărârea luată ar fi nulă, fiind

luată cu nesocotirea cerinței convocării celuilalt asociat, totuși, trebuie

apreciat că, atâta vreme cât nu era necesar a se ține o adunare generală a

asociaților pentru numirea lichidatorului, manifestarea de voință a

administratorului B.C. este valabilă raportat la prevederile art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 359/2004, indiferent de forma pe care o îmbracă actul de numire,

cu atât mai mult că acesta a precizat expres în cuprinsul actului adițional din

data de 9 noiembrie 2005 că numirea lichidatorului se face în baza art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 359/2004. De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 31 alin.

(3) și (4) din Legea nr. 359/2004, instanța de apel a apreciat că numirea

lichidatorului putea fi făcută și printr-o simplă cerere adresată judecătorului

- delegat.

Cu aceste argumente,

instanța de apel a reținut că actul adițional la actul constitutiv reprezintă

manifestarea de voință a administratorului B.C., în sensul numirii

lichidatorului și este valabil din perspectiva art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004,

iar o adunare generală a asociaților nu era necesară pentru adoptarea unei

asemenea măsuri, astfel că în mod greșit au fost reținute ca valabile

argumentele reclamantei reconvenționale în sensul obligativității convocării

sale și a întrunirii unanimității în luarea deciziei.

S-a mai avut în

vedere și că acesta reprezenta societatea cu puteri depline, fiind incidente în

cauză dispozițiile art. art. 76 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Legalitatea numirii

lichidatorului de către un singur administrator este întărită și de

împrejurarea că, potrivit art. 31 alin. (4) din Legea nr. 359/2004, legiuitorul

dă posibilitatea oricărei persoane interesate să ceară numirea unui lichidator,

în ipoteza în care reprezentantul legal nu își îndeplinește această obligație,

interesul fiind acela al lichidării efective a societății, radierea fiind

soluția extremă, în cazul în care nu s-a înregistrat nicio cerere de numire a

unui lichidator și, deci, trebuiau respinse capetele de cerere din acțiunea

reconvențională, privind anularea proceselor - verbale din data de 8 noiembrie

2005 și respectiv 9 noiembrie 2005, precum și a actului adițional din data de 9

noiembrie 2005.

În ceea ce privește

anularea procesului - verbal de licitație imobiliară din data de 12 aprilie

2007 întocmit de A.F. - Cabinet de Insolvență, instanța a reținut că potrivit

înscrisurilor de la dosar, vânzarea la licitație publică s-a organizat în

cadrul celei de-a doua ședințe de licitație publică organizată de lichidator,

căci o primă licitație a fost organizată la data de 28 februarie 2007, la

prețul de pornire de 134.285 euro, când, datorită faptului că nu s-a oferit

acest preț, s-a amânat vânzarea la un alt termen, organizându-se o a doua

licitație la data de 12 aprilie 2007.

În privința prețului

de scoatere la licitație a imobilului, acesta a fost stabilit de lichidator la

suma de 134.285 euro, prin raportare la valoarea imobilului stabilită prin

raportul de expertiză judiciară depus în dosarul Tribunalului Bihor. Potrivit

acestui raport de expertiză, s-a stabilit valoarea imobilului la nivelul anului

2005 la suma de 5.420.700.000 Ron, echivalentul în euro la cursul de schimb

oficial din mai 2005 al sumei de 149.801 euro. Or, contrar susținerii

reclamantei reconvenționale, nu era obligatorie efectuarea unui alt raport de

evaluare, lichidatorul putându-se folosi de raportul de expertiză existent,

fapt ce rezultă din prevederile art. 500 alin. (2) C. proc. civ., potrivit

căruia doar în cazul în care lichidatorul consideră necesar, va cere părerea

unui expert. În caz contrar, prețul poate fi stabilit de lichidator, în cazul

în care deține suficiente elemente de evaluare a imobilului. Din prevederile art.

411 alin. (3) C. proc. civ., la care face trimitere art. 500 alin. (2),

rezultă, însă, că imobilul trebuia evaluat la valoarea lui de circulație.

Din acest punct de

vedere, într-adevăr, scoaterea imobilului la licitație în anul 2007 la prețul

rezultat dintr-un raport de expertiză din 2005 nu satisface cerința art. 411 alin.

(3) C. proc. civ., în condițiile în care în respectiva perioadă piața

imobiliară era în continuă creștere. Desigur că vânzarea la licitație a unui

bun urmărește asigurarea obținerii unui preț cât mai mare ca urmare a ofertelor

depuse, însă pe de altă parte, nu trebuia ignorată finalitatea lichidării, care

este prefacerea bunurilor societății în bani și achitarea datoriilor, urmând ca

eventualul activ net să se repartizeze între asociați.

În faza lichidării nu

mai poate fi vorba de obținerea unui profit pentru societate, de vreme ce,

odată cu trecerea la etapa lichidării, nu se mai urmărește realizarea de

beneficii și împărțirea lor între asociați, ci realizarea finalității

lichidării societății.

Pe de altă parte,

reclamanta - reconvențională s-a limitat la a face simple afirmații,

nesusținute de probe, arătând doar că „prețul este mult sub valoarea de piață a

imobilului”, iar adeverința din 24 aprilie 2009 emisă de BNP P.P., depusă la

dosar, care indică valoarea de 1.064.780 Ron pentru imobilul vândut, nu trebuia

luată în considerare, deoarece vizează valoarea imobilului la nivelul lunii

aprilie 2009, or valoarea imobilului trebuie raportată la momentul efectuării

licitației din aprilie 2007, iar alte „expertize de evaluare” întocmite de

Camera Notarilor Publici, la care partea a făcut referiri nu au fost depuse.

Chiar dacă s-ar

admite că prețul de pornire al licitației nu reflectă întru totul valoarea de

piață a imobilului la momentul vânzării, nu există nicio certitudine a faptului

că, dacă ar fi fost într-adevăr stabilit un preț mai mare, acest preț ar fi

putut fi obținut în realitate în cadrul licitației, situație în raport de care,

putea fi oricum vândut la cel mai mare preț oferit, conform art. 509 alin. (5) C.

proc. civ.

Nu se poate reține

neseriozitatea prețului de 317.500 Ron la care a fost vândut imobilul în urma

celei de-a doua licitații, prin contractul autentic de vânzare-cumpărare din 11

iulie 2007, întrucât nu se poare reține că acest preț ar fi unul derizoriu,

atât de disproporționat în raport cu valoarea imobilului, încât să nu existe

preț.

Relativ la incidența art.

507 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care debitorul nu poate licita

nici personal, nici prin alte persoane, instanța de apel a constatat că această

situație nu se regăsește în speță.

Faptul că numitul B.C.

era asociat și administrator și în cadrul societății debitoare nu este de

natură a atrage incidența prevederilor art. 507 alin. (2) C. proc. civ., căci

această dispoziție imperativă interzice debitorului să liciteze, fie personal,

fie prin persoane interpuse. Or, în speță, numitul B. C. nu a licitat pentru

societatea debitoare, și nici în nume personal, ci în calitate de reprezentant

al unei alte societăți comerciale - SC A.P.C. SRL. Prin urmare, interdicția

instituită de art. 507 alin. (2) care vizează împiedicarea debitorului de a fi

adjudecatarul bunului care se licitează din patrimoniul său, nu este incidentă

în cazul de față, adjudecatar fiind o altă persoană juridică, care a licitat

pentru sine.

De asemenea, din

înscrisurile dosarului, rezultă că ambele licitații au fost anunțate public

într-un ziar local, oferind astfel posibilitatea oricărei persoane interesate

de a se prezenta la licitație, iar în acest context adjudecarea imobilului de

către SC A.P.C. SRL care a fost singura care s-a prezentat la cea de-a doua

licitație, nu încalcă nicio dispoziție legală imperativă, astfel că instanța de

fond nu putea stabili, din ansamblul elementelor analizate, că prin cumpărarea

imobilului de către această societate ar fi fost fraudate drepturile legitime

ale asociatului H.D. Așa fiind, trebuiau respinse și capetele de cerere din

acțiunea reconvențională privind anularea procesului-verbal de licitație

imobiliară din 12 aprilie 2007 și a contractului de vânzare - cumpărare și

ipotecă autentificat din 11 iulie 2008, precum și rectificarea situației de

carte funciară, aceste din urmă capete de cerere având caracter accesoriu

primelor două capete de cerere, iar soluția dată acestora este consecința

soluționării primelor două capete de cerere din acțiunea reconvențională.

În baza art. 246 C.

proc. civ., instanța luând act de renunțarea la judecata apelurilor formulate

de apelanții B.C. și SC A.P.C. SRL a menținut soluția instanței de fond privind

acțiunea principală.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs reclamanta SC A.P.C. SRL Abram și pârâtul B.C.,

solicitând, admiterea recursului si modificarea în totalitate a deciziei

atacate, în sensul respingerii apelurilor formulate de către SC D.I. SRL prin

lichidator A.F. și B.C.R., cu menținerea ca legală și temeinică a Sentinței nr.

490 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bihor, respectiv pârâta H.D., care a

solicitat admiterea recursului și modificarea în totalitate în sensul

respingerii apelurilor formulate de pârâți sau, în subsidiar, conform art. 313 C.

proc. civ. casarea deciziei.

În criticile

formulate, reclamanta și pârâtul B.C. au susținut în esență următoarele:

În ceea ce privește

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”, trebuie constatat că apelul declarat de către SC

D.I. SRL prin lichidator A.F., fiind nemotivat, instanța de apel, în temeiul art.

292 alin. (2) C. proc. civ. trebuia să se pronunțe în fond numai pe baza celor

invocate de această parte la prima instanță.

Or, SC D.I. SRL nu

și-a justificat în niciun fel poziția procesuală în fața instanței de fond, nu

a invocat nicio apărare și nu s-a apărat, în niciun fel, față de pretențiile

părților cu interese contrare.

Pe de altă parte,

urmare a retragerii apelurilor SC A.P.C. SRL și al lui B.C. și a achiesării

lor, pe această cale, la sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, imobilul

adjudecat de către SC A.P.C. SRL a reintrat în patrimoniul SC D.I. SRL, astfel

că față de acest aspect, lichidatorul judiciar A.F., a abordat o poziție

contrară intereselor societății de a cărei activitate este răspunzător,

deoarece bunul reintrând în patrimoniul societății aflate în lichidare, cererea

de apel era vădit lipsită de interes.

Cu toate acestea,

contrar principiulului non reformatio in pejus, SC D.I. SRL i s-a înrăutățit

situația în propria cale de atac prin schimbarea unei sentințe prin care

această societate redevenise proprietarul bunului înstrăinat fraudulos, fiind

încălcate, astfel și prevederile art. 296 C. proc. civ.

Totodată, prin

aplicarea greșită a legii, curtea de apel, luând act de renunțarea reclamantei

și a pârâtului B.C. la judecata apelului, a menținut soluția instanței de fond

numai în privința acțiunii principale deși apelurile declarate vizau, în cea

mai mare parte, soluția pronunțată de Tribunalul Bihor cu privire la cererea

reconvențională.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - «hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii», au arătat că, instanța de apel a omis motivarea

anumitor aspecte invocate în fața sa, cel mai elocvent exemplu constituindu-l

faptul că instanța de apel a luat act de retragerea apelurilor doar în ceea ce

privește acțiunea principală, deși atât SC A.P.C. SRL, cât și B.C. au achiesat

în mod necondiționat la hotărârea instanței de fond, iar apelurile declarate și

ulterior retrase de aceștia vizau acțiunea principală, în evacuare cât și

acțiunea reconvențională, respectiv acțiunea în constatarea nulității câtorva

acte.

În mod similar, a

fost admis apelul declarat de B.C.R., fără a i se aduce absolut nicio motivare

acestei decizii.

În privința apelului

B.C.R. referitor la anularea contractului de ipotecă, recurenții consideră că

în speță este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

„Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”,

deoarece curtea de apel s-a pronunțat ultra petita față de acest apel.

Pârâta H.D. a

apreciat decizia atacată ca nelegală deoarece:

Decizia a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În primul rând,

instanța a admis un apel vădit inadmisibil al SC D.I. SRL prin lichidatorul A.F.

depășind atribuțiile sale acordate de dispozițiile art. 292 alin. (2) și art. 295

alin. (1) C. proc. civ., pronunțând o hotărâre cu încălcarea art. 296 C. proc.

civ. prin înrăutățirea situației unei părți în propria sa cale de atac și

nerespectând considerentele obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1860 din 21

mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

Astfel, în

rejudecarea apelului la Curtea de Apel Oradea, apelanții SC A.P.C. SRL și B.C.

și-au retras apelurile achiesând astfel la hotărârea instanței de fond prin

care s-a dispus, printr-o hotărâre bine motivată, anularea tuturor actelor prin

care s-a obținut de către B.C. (prin intermediul SC A. SRL) proprietatea imobilului

care face obiectul prezentei cauze cu ajutorul lichidatorului A.F.

Instanța de apel în

schimb a admis apelul declarat de SC D.I. SRL prin lichidatorul A.F., apel

vădit inadmisibil datorită faptului că prin sentința primei instanțe SC D.I. SRL

redevenea proprietarul bunului în litigiu, și ca atare, aceasta nu putea să

justifice un interes în schimbarea unei sentințe favorabile, iar apelul

declarat de SC D.I. SRL a fost admis în condițiile în care acesta nu a fost

motivat deloc, nici în al doilea ciclu procesual, partea neapărându-se, nici la

instanța de fond. Ca atare, apreciază că soluția din apel este pronunțată cu

nerespectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța depășind

limitele învestirii prin apel în lipsa invocării din oficiu a unor motive de

ordine publică. Conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în ipoteza

nemotivării cererii de apel, instanța de apel putea să se pronunțe numai pe

baza celor invocate la prima instanță. De altfel, chiar prin decizia de casare

pronunțată de Înalta Curte i s-a pus în vedere instanței de apel să analizeze

problemele de fapt și de drept „în limitele prevăzute de art. 292 C. proc. civ.”

și să verifice hotărârea potrivit art. 295 „în limitele cererii de apel”,

obligații încălcate clar de instanța de rejudecare.

Cum prin refuzul

nejustificat de a răspunde la interogator în fața primei instanțe, SC D.I. SRL

prin lichidator a recunoscut pretențiile sale în conformitate cu dispozițiile art.

225 C. proc. civ., aceasta nu putea să exercite o cale de atac față de propria

recunoaștere fiind încălcate și dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

O altă critică

vizează faptul că instanța de apel nu a motivat în niciun mod respingerea

excepției inadmisibilității apelului SC D.I. SRL invocată la ultimul termen de

judecată după retragerea celorlalte apeluri și dezvoltată în concluziile

scrise.

Pe de altă parte, în

mod greșit instanța de apel a luat act de renunțările la apel doar în ceea ce

privește acțiunea principală atâta timp cât apelurile vizau în cea mai mare parte

soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la cererea reconvențională.

Prin renunțarea la

apel, aceste părți au achiesat la hotărârea instanței de fond confirmând

practic soluția prin care judecătorul fondului a constatat nelegalitățile în

legătură cu bunul care face obiectul judecății și doar aceste părți aveau

interes în soluția de respingere a cererii reconvenționale și nicidecum SC D.I.

SRL care fusese introdusă în cauză și citată strict pentru opozabilitatea

hotărârii, această societate redevenind proprietarul bunului în cauză și putând

să-l valorifice în viitor la un preț adecvat.

Cât privește B.C.R.

aceasta a declarat apel strict cu privire la anularea ipotecii, astfel că

instanța de apel s-a pronunțat ultrapetita față de acest apel, fără nicio

motivare.

Pe fond, motivarea

instanței de apel, pe lângă faptul că este superficială raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, este în totală contradicție cu legislația

aplicabilă în speță, prin raportare la fiecare act în parte.

Sub aspectul numirii

lichidatorului, modificarea statutului SC D.I. SRL s-a făcut cu încălcarea

prevederilor exprese ale art. 9 ale acestuia, precum și ale Legii nr. 31/1990,

situație în care atât procesul - verbal al adunării generale cât și actul

adițional sunt lovite de nulitate absolută.

Pe parcursul

lichidării, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004 reprezentanții

societății aveau obligația desemnării unui lichidator.

În speță, fiind vorba

de o societate comercială cu doi asociați, ambii și administratori, această

desemnare se putea face doar prin intermediul unei adunări generale a

asociaților ceea ce s-a și făcut în practică dar cu nerespectarea legii și a

actului constitutiv al SC D.I. SRL.

Afirmația instanței

de apel că B.C. în calitate de administrator putea desemna lichidatorul este

incorectă, deoarece art. 31 alin. (4) prevede extrem de clar că, dacă nu exista

reprezentant legal ori acesta nu procedează la numirea lichidatorului în

termenul prevăzut la alin. (3), la cererea oricărei persoane interesate,

formulată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1),

judecătorul delegat numește un lichidator de pe lista practicienilor în

insolvență, remunerarea acestuia urmând a fi făcută din patrimoniul persoanei

juridice dizolvate sau, în cazul lipsei acestuia, din fondul de lichidare

constituit în temeiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Deci, numai în

situația în care ambii administratori ai societății SC D.I. SRL nu puteau lua o

hotărâre validă în cadru legal (AGA SC D.I. SRL) se putea desemna un lichidator

la cererea altei persoane.

Mai mult actul este

nelegal, deoarece potrivit art. 31 alin. (4) din Legea nr. 359/2004 citat mai

sus, atribuția de desemnare a lichidatorului în această ipoteză nu putea

aparține lui B.C. ca persoană interesată ci doar judecătorului delegat,

judecătorii delegați de la O.R.C. desemnând aleatoriu lichidator pentru

societățile în care reprezentanții legali nu procedează la numirea unui

lichidator.

De altfel, din

analiza coroborată a tuturor aspectelor cauzei, rezultă în mod evident că

lichidatorul A.F. a fost desemnat de intimatul B.C. cu scopul clar de a frauda

interesele celuilalt asociat, formulându-se și o plângere penală în acest sens.

Instanța de apel nu

motivează nimic cu privire la starea concretă de fapt raportată la acest

aspect, ci face doar o teorie abstractă a aplicării normelor legale

neanalizându-le nicidecum prin raportarea concretă la starea de fapt.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar aprecia că numirea lichidatorului ar fi legală, respingerea

celorlalte capete de cerere ale acțiunii reconvenționale este nelegală.

Astfel, dacă s-ar

aprecia că motivarea instanței de apel vizând primele două capete ale cererii

reconvenționale ar fi corectă, față de cele de mai sus, chiar fără a avea în

vedere aceste capete de cerere se impune menținerea hotărârii primei instanțe

privind anularea celorlalte acte încheiate - respectiv a procesului - verbal de

licitație imobiliară din 12 aprilie 2007 pentru nerespectarea dispozițiilor

imperative prevăzute de lege cu privire la organizarea acestei licitații,

deoarece nu s-a făcut evaluarea bunului supus vânzării conform normelor legale

incidente, lichidatorul nedepunând la dosarul cauzei niciun act în acest sens

și față de refuzul acestuia de a răspunde la interogator, sens în care sunt

aplicabile dispozițiile art. 225 C. proc. civ. Prețul de pornire stabilit

aleatoriu de către lichidator este neserios fiind mult sub valoarea de piață a

imobilului, în contextul în care piața imobiliară a cunoscut o puternică

ascensiune în anii 2005 - 2007 și că la dosar nu există niciun proces - verbal

care să ateste că această licitație ar fi avut loc. Ca atare este evident că nu

s-au organizat mai multe licitații care să justifice scăderea prețului de

pornire a licitației cu 25%. În urma licitației publice din data de 12 aprilie

2007 imobilul este înstrăinat societății comerciale SC A.P.C. SRL, care are ca

asociat și administrator pe nimeni altul decât pe pârâtul B. C., asociat și al

SC D.I. SRL fiind făcut cu nerespectarea art. 507 alin. (2) C. proc. civ. care

menționează în mod expres faptul că „debitorul nu poate licita nici personal,

nici prin alte persoane”. Or, B.C. avea calitate atât de asociat și

administrator al SC D.I. SRL, cât și de asociat și administrator al adjudecatarei

SC A.P.C. SRL.

Și cu privire la

acest aspect argumentația instanței de apel referitoare la incidența textului art.

507 alin. (2) C. proc. civ. este complet eronată fiind dovedită astfel în

litigiu fraudarea drepturilor sale.

Nefiind respectate condițiile

licitației, pe baza principiilor accesorium sequitur principale și quod nullum

est, nullum producit efectum având la bază un act nul și contractul de

vânzare-cumpărare și de ipotecă autentificat din 11 iulie 2007 de BNP P.P.

sunt, de asemenea, nule.

S-a mai arătat și

faptul că, deși imobilul aparține SC D.I. SRL recurenta a făcut investiții

importante în acel imobil, așa cum rezultă și din raportul de expertiză a

imobilului efectuat în dosarul Tribunalului Bihor și depus la dosar (paginile

8-9 din acest raport de expertiză), respectiv investiții de 420.000.000 Ron vechi.

Invocând și motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că

instanța de apel a interpretat trunchiat expertiza de evaluare a bunului care

nu putea fi utilizată în niciun fel de lichidator pentru evaluarea bunului

licitat.

În privința motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că instanța nu

a motivat aspecte esențiale ale cauzei, cu referire la apelul B.C.R., la apărările

sale referitoare la acest apel prin care a contestat chiar buna - credință a

acestui apelant, nepronunțarea instanței asupra unora din apărările sale

echivalând cu nerespectarea dreptului la un proces echitabil.

Astfel, a arătat că, dacă

în ceea ce privește SC A.P.C. SRL este vorba de un dobânditor de rea -

credință, pârâta B.C.R. se apără invocând buna credință.

Or, conform art. 31

din Legea nr. 7/1996 „Acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea

înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a

dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care

și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu

titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de

la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit

al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material

la acțiunea de fond nu s-a prescris”, prezenta cerere fiind formulată în termen

legal. Celelalte apărări invocate de către B.C.R. nu pot fi primite ele vizând

situația transferului dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat și nu

situația prezentă a anulării contractului care reprezenta actul de proprietate

al proprietarului bunului ipotecat.

Mai mult decât atât,

din actele depuse de B.C.R. la ultimul termen în apel în primul ciclu

procesual, nici buna - credință a acestui intimat nu mai este așa de evidentă,

rezultând încălcări ale operațiunilor bancare, legate de întocmirea raportului

de evaluare, de încheierea contactului de credit imobiliar și a contractului de

ipotecă, care au fost întocmite în două zile.

În fine, recurenta a

mai susținut, că instanța de apel nu a motivat nici de ce a admis un apel pe

care l-a apreciat ca inadmisibil și de ce a luat act de retragerea apelurilor

lui B.C. și SC A.P.C. SRL doar în privința cererii principale, atâta timp cât

acestea vizau aproape exclusiv cererea reconvențională toate aceste aspecte

apărând ca o veritabilă nemotivare a soluției pronunțată în apel.

Analizând recursurile

se găsesc nefondate.

În privința

recursului formulat de recurenții B.C. și SC A.P.C. SRL, se constată referitor

la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. în cazul

apelului formulat de pârâta SC D.I. SRL, că instanța de apel s-a pronunțat cu

respectarea acestor dispoziții legale.

Potrivit acestui text

de lege care trebuie coroborat cu art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.,

instanța de apel nu putea verifica decât aspectele cu care prima instanță a

fost învestită, adică fondul cererilor, ceea ce în cauză s-a și realizat,

instanța de apel analizând legalitatea hotărârii în ceea ce privește cererea

reconvențională având ca obiect desființarea actelor juridice în care a fost

parte și SC D.I. SRL cerere cu care a fost învestită prima instanță,

nemotivarea apelului acestei părți care a căzut în pretenții, prin soluția

apelată neconducând la înlăturarea caracterului devolutiv al apelului prevăzut

in terminis și de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, se

constată că față de soluția pronunțată de prima instanță, această parte a

justificat un interes propriu și legitim în atacarea hotărârii cu apel,

independent de poziția procesuală a celor doi recurenți, iar împrejurarea că

aceștia au renunțat la judecata propriilor cereri de apel, nu extinde efectele

renunțării la judecată și asupra apelului SC D.I. SRL, nefiind de admis ideea

că manifestarea de voință a celor doi recurenți făcută în scopul desistării să

aducă atingere situației juridice a altei părți, cum este pârâta în cauză, cu

interese contrare.

Cât privește

încălcarea principiului non reformatio in pejus cu raportare la art. 296 C.

proc. civ., acesta nu poate fi invocat decât de partea vătămată în drepturile

sale procesuale, respectiv ale SC D.I. SRL și nu de către recurenți încălcare

care de altfel, față de soluția de admitere a apelului și de menținere a

actelor juridice încheiate în numele acesteia nici nu ar putea fi reținută.

Totodată, nu se

justifică nici încălcarea art. 296 C. proc. civ., instanța pronunțându-se în

limitele învestirii.

În privința

criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., în sensul nemotivării hotărârii se constată că nici aceste critici nu

sunt fondate, instanța de apel luând act de renunțarea la judecata apelului

formulat de cei doi recurenți, motivând pentru care considerente menține

hotărârea primei instanțe în principiu dar nu și soluția privind cererea

reconvențională atât timp cât s-au formulat mai multe apeluri și nu toate

părțile cu interese contrare au renunțat la judecată.

Cât privește apelul

formulat de B.C.R., admiterea acestui apel a fost amplu motivat cu respectarea art.

261 C. proc. civ.

În cadrul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. s-a susținut că instanța a

acordat apelantei BCR mai mult decât a cerut, susținere nereală față de

dispozitivul hotărârii care în ceea ce o privește, vizează doar anularea

contractului de ipotecă în care este parte.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul acestor recurenți