ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 941/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 490 din 15 aprilie 2009, pronunțată în dosar nr. 1269/255/2007, Tribunalul Bihor a respins, ca nefondată cererea principală modificată, formulată de reclamanta SC A.P.C. SRL în contradictoriu cu pârâtele H.D. și SC A.D. SRL prin care s-a solicitat evacuarea din spațiul situat în Marghita, județul Bihor. A admis, în tot, cererea reconvențională modificată formulată de pârâta-reclamantă reconvențional H.D. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional SC A.P.C. SRL și pârâtele SC D.I. SRL prin lichidator CII A.F., B.C., B.C.R. și O.R.C. Bihor. A declarat nul procesul - verbal al AGA SC D.I. SRL din data de 9 noiembrie 2005. A declarat nul actul adițional de modificare a statutului SC D.I.

SRL încheiat la data de 9 noiembrie 2005 de CA T.D. A declarat nul procesul -verbal de licitație imobiliară încheiat la data de 12 aprilie 2007 de către lichidatorul CII A.F. referitor la imobilele înscrise în CF Marghita în natură, reprezentând arător în intravilan în suprafață de 615 mp, casă și curte în intravilan în suprafață de 647 mp. A declarat nul contractul de vânzare - cumpărare și ipotecă autentificat la BNP P.P. prin Încheierea nr. 3744 din 11 iulie 2007. A declarat nule Încheierile nr. 399 din 3 februarie 2006 și 4633 din 11 iulie 2005 pronunțate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor și a dispus anularea înscrierilor din CF Marghita și restabilirea situației anterioare de carte funciară, cu obligarea reclamantei - pârâte reconvenționale să plătească pârâtei-reclamante reconvenționale suma de 2.068,3 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la situația de fapt că SC D.I. SRL a fost dizolvată prin Încheierea nr. 496 din 3 martie 2005, pronunțată în temeiul Legii nr. 359/2004 de către judecătorul delegat la O.R.C. Ca urmare a respingerii recursului declarat împotriva Încheierii la data de 9 noiembrie 2005 a fost adoptată de către AGEA hotărârea prin care s-a decis dizolvarea societății, lichidarea patrimoniului acesteia și radierea ei din Registrul Comerțului, fiind desemnat în calitate de lichidator d-l A.F. În baza acestei hotărâri, la aceeași dată, a fost întocmit actul adițional cuprinzând aceleași clauze ce a fost depus la O.R.C. în vederea efectuării formalităților necesare în data de 22 decembrie 2005. Ulterior desemnării sale în calitate de lichidator, d-l A.F.

a organizat o licitație în vederea vânzării imobilelor înscrise în C.F. Marghita în natură, reprezentând arător în intravilan în suprafață de 615 mp, casă și curte în intravilan în suprafață de 647 mp. Acestea au fost adjudecate la data de 12 aprilie 2007 de către pârâta SC A.P.C. SRL în schimbul sumei de 100.000 Euro. În vederea plății în întregime a sumei, prin încheierea nr. 3744 din 11 iulie 2007, a fost constituit în favoarea pârâtei B.C.R. un drept de ipotecă asupra imobilului până la concurența sumei de 284.000 Ron și dobânzi aferente.

În privința excepției invocată de reclamanta pârâtă s-a avut în vedere că procedura convocării adunării generale a acționarilor este reglementată prin dispoziții legale ce depășesc sfera interesului privat, iar sancțiunea ce intervine în cazul încălcării acestora este nulitatea absolută a actului contestat, și față de prevederile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 s-a considerat că motivele invocate în susținerea cererii reconvenționale sunt de ordine publică, astfel încât nu este incidentă în privința lor prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune. Cât privește fondul cererii reconvenționale, instanța de fond a reținut că în cuprinsul procesului - verbal ce reflectă hotărârea adunării generale extraordinare din data de 9 noiembrie 2005 apare numai semnătura unuia dintre asociații SC D.I.

SRL - pârâtul B.C. O asemenea împrejurare constituie neîndoielnic dovada faptului că ea a fost adoptată numai de către unul dintre asociați, contrar prevederilor art. 262 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Textul legal nu impune vreo condiție suplimentară, el fiind incident în ipoteza în care nu s-a instituit vreo derogare prin actul constitutiv. Or, art. 16 din statutul SC D.I. SRL prevede în mod expres că lichidarea societății are loc în situația dizolvării acesteia pentru motivele și după procedura prevăzută de Legea nr. 31/1990. În condițiile în care nu a fost întrunită unanimitatea impusă de lege, competența desemnării lichidatorului revenea instanței de judecată, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, modalitatea desemnării acestuia contravenind în mod direct prevederilor legale amintite.

Mai mult, fiind vorba despre o împrejurare ce interesa în mod direct ambii asociați și situația patrimoniului societății, exista obligația convocării adunării generale în condițiile impuse de art. 9 din statut, potrivit căruia convocarea se face, la nevoie, prin scrisoare recomandată cu cel puțin 10 zile înainte la sediul societății de către administrator anunțându-se ordinea de zi. Probele administrate nu au putut conduce la concluzia respectării acestor dispoziții statutare, pârâtul B.C. neputând prezenta cele două înscrisuri amintite: dovada notificării și convocatorul propriu-zis. În aceste condiții hotărârea adoptată contravine atât statutului, cât și dispozițiilor legale în materie, sancțiunea atrasă fiind nulitatea absolută a hotărârii și a actului adițional, sens în care a fost admisă cererea reconvențională.

Referitor la cererea accesorie privind desființarea actelor juridice subsecvente, instanța a reținut că desființarea unui act juridic duce, în principiu, la înlăturarea efectelor acestuia produse în intervalul dintre momentul încheierii sale sau intrării lui în circuitul civil și cel al desființării lui. Acest efect se produce atât în raporturile dintre părți, cât și dintre acestea și terțe persoane. Astfel, dacă se dovedește că transmițătorul nu putea constitui în favoarea subdobânditorului un anumit drept deoarece s-a desființat titlul lui, nici cel din urmă nu putea dobândi mai mult (nemo dat quod non habet). Fiind vorba de acte juridice distincte, ele au fost analizate în mod diferit. În privința vânzării la licitație, în cuprinsul procesului - verbal de licitație, încheiat la data de 12 aprilie 2007, se arată că imobilele au fost adjudecate de către reclamanta - pârâtă reconvențional la prețul de 100.000 euro.

Din chiar conținutul actului juridic întocmit de către lichidator rezultă că adjudecatara a fost reprezentată la licitație de către pârâtul B.C. care are calitatea de asociat și administrator atât în cadrul acesteia, cât și al SC D.I. SRL În condițiile în care administratorul cunoștea că nu a convocat-o în mod legal pe pârâta H.D. la adoptarea hotărârii în cadrul adunării generale, operațiunea a fost efectuată în vederea fraudării drepturilor legitime ale acesteia. Concluzia s-a impus și prin raportare la prețul la care au fost adjudecate imobilele. Comparându-l cu prețul stabilit în raportul de expertiză întocmit la data de 20 mai 2005 de către expertul S.E., s-a reținut că este neîndoielnic că el nu corespunde valorii de circulație a imobilelor (151.396 euro la o cotație de 35.800 Ron pentru un euro conform datelor publicate de B.N.R.

pe pagina sa de internet). Or, una din condițiile de validitate impuse de Codul civil este ca prețul să fie serios. Aceasta presupune că el constituie o cauză suficientă a obligației vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării. Legea nu impune însă existența unei echivalențe între preț și valoarea lucrului vândut, esențial fiind să nu existe o disproporție prea mare, nesusceptibilă de o justificare firească. Față de calitatea de comerciant a SC D.I.

SRL al cărei scop era obținerea unui profit cât mai mare și evoluția ascendentă a pieței imobiliare în perioada 2005 - 2007, instanța a concluzionat că prețul achitat nu poate fi justificat în mod rațional, ci el a fost determinat pentru a asigura un transfer mai ușor dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei-pârâte reconvențional, ceea ce atrage și nulitatea procesului - verbal de licitație și a contractului de vânzare - cumpărare ce reia clauzele stabilite în cuprinsul său. În ceea ce privește contractul de ipotecă, instanța de fond a reținut că aplicarea strictă a principiului amintit anterior ar duce la încălcarea ocrotirii bunei - credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și asigurării stabilității circuitului civil.

Tocmai de aceea, în vederea asigurării unui echilibru între principiul securității și cel al dinamicii circuitului civil, art. 38 din Legea nr. 7/1996 (ce reia în aceiași formulare dispozițiile art. 37 din Decretul – lege nr. 115/1938) prevede că acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună - credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul în care dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris.

Textul amintit nu constituie decât o aplicare particulară a principiului publicității materiale consacrat de art. 31 din același act normativ de natură să ducă la conturarea și delimitarea lui exactă. Pentru a fi aplicabil e necesară întrunirea cumulativă a cinci condiții: înscrierea dreptului în favoarea transmițătorului să fi fost inexactă, din cuprinsul cărții funciare să rezulte o aparență de existență a dreptului în favoarea acestuia, dreptul să fi fost transmis printr-un act juridic valabil, cu titlu oneros și particular, terțul să fi fost de bună - credință și de la data înscrierii dreptului în favoarea transmițătorului până la momentul promovării cererii în rectificare de carte funciară să fi trecut trei ani.

În această ordine de idei instanța a reținut că pârâta și-a intabulat dreptul de ipotecă în cartea funciară la data de 11 iulie 2007 prin Încheierea nr. 4633. De la acel moment și până la data învestirii instanței – 18 august 2007 - nu au trecut cei 3 ani, astfel încât dreptul său să fie protejat prin principiul publicității materiale. Pe cale de consecință, în raport și de prevederile art. 1770 C. civ. și probele cauzei instanța a considerat că și cererea accesorie formulată în acest sens este fondată. Referitor la cererea principală, a reținut că evacuarea unui terț dintr-un imobil reprezintă manifestarea concretă a atributelor dreptului de proprietate. În măsura în care însă titlul de dobândire a dreptului a fost desființat, este neîndoielnic că admiterea unei atare cereri nu este posibilă și, pe cale de consecință față de soluția dată cererii reconvenționale, cererea principală a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B.C.R. București, B.C. și SC D.I. SRL, prin lichidator, cât și reclamanta SC A.P.C. SRL. Pârâta B.C.R. București a solicitat schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii cererii de anulare a contractului de ipotecă și a Încheierii nr. 4633 din 11 iulie 2007 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor, cu obligarea intimatei H.D. la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea apelului său pârâta a arătat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată, întrucât contractului de ipotecă îi lipsește caracterul oneros, impus de acest text de lege.

Apelanta a mai arătat că ea este singura parte din proces sancționată de instanță deși s-a reținut buna sa credință în încheierea contractului de ipotecă, precum și faptul că acest contract este accesoriu contractului de credit și câtă vreme acesta din urmă nu a fost anulat nu poate fi anulat nici contractul de ipotecă. Pârâții B.C. și SC D.I. SRL prin apelul declarat au solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de evacuare a SC A.D. SRL și a administratorului său H.D. și a respingerii cererii reconvenționale. În motivarea apelului său pârâții au arătat că la 3 martie 2005 prin Încheierea nr. 496 dată de Tribunalul Bihor, SC D.I. SRL ai căror asociați erau B.C. și H.D. a intrat în dizolvare, menținută prin respingerea recursului declarat de H.D.

și înregistrată în Registrul Comerțului în condițiile prevăzute de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 359/2004. În data de 22 decembrie 2005 s-a pronunțat Încheierea nr. 75105/2005 de către judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, necontestată de administratorii societății, prin care a fost numit lichidator al societății domnul A.F., astfel că greșit s-au admis cererile pârâtei de anulare a hotărârii A.G.E.A. și a actului adițional. Procesul de lichidare a societății a început la 22 decembrie 2005 și continuă și în prezent. La data de 28 februarie 2007 a fost organizată licitație deschisă la sediul lichidatorului, pentru imobilul din Marghita, proprietatea SC D.I. SRL, dar nu s-a definitivat din lipsă de clienți.

La 12 aprilie 2007 s-a organizat din nou licitație la care au participat două firme ieșind câștigătoare SC A.P.C. SRL, ambele licitații fiind publicate în ziarul Realitatea Bihoreană, ceea ce demonstrează legalitatea actelor juridice contestate, astfel că cererea reconvențională trebuia respinsă, iar acțiunea principală admisă. Reclamanta SC A.P.C. SRL Abram, a solicitat, de asemenea, schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii sale de evacuare a pârâtelor H.D. și a SC A.D. SRL și a respingerii cererii reconvenționale formulată de pârâta H.D., cu cheltuieli de judecată. În motivarea apelului său, reclamanta a arătat că este proprietară asupra imobilului din litigiu, cumpărat la licitație, titlu în baza căruia a solicitat evacuarea pârâtelor din imobil.

Referitor la anularea procesului - verbal al adunării generale și al actului adițional solicitate printr-o precizare a cererii reconvenționale, a arătat că trebuiau respinse ca tardive, față de data de 18 aprilie 2008 când a fost solicitată și data de 9 noiembrie 2005 a emiterii procesului - verbal al adunării generale, nefiind solicitată anularea hotărârii adunării generale și nici constatarea nulității absolute a hotărârii respective. De asemenea pârâta - reclamantă reconvențional H.D. nu a participat la vânzarea la licitație din data de 12 aprilie 2007 și nici la încheierea contractului de vânzare - cumpărare și ipotecă, situație în care nu putea solicita anularea acestora. Pârâta H.D., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea apelurilor formulate cu cheltuieli de judecată, pentru considerentele învederate detaliat în motivare, iar față de apelul declarat de SC D.I.

SRL, prin lichidator, a solicitat anularea acestuia ca nemotivat. Prin decizia nr. 105 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondate apelurile comerciale declarate de apelanții - pârâți B.C.R. și B.C., apelanta reclamantă - pârâtă reconvențional SC A.P.C. SRL Abramb și apelanta - pârâtă SC D.I. SRL, prin cabinet de insolvență A.F., în contradictoriu cu intimatul O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, intimata pârâtă - reclamantă reconvențional H.D. și intimata - pârâtă SC A.D. SRL Marghita, împotriva sentinței nr. 490/COM din 15 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a desființat-o și a trimis cauza la Tribunalul Bihor, pentru rejudecare. Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs pârâta H.D., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea, în vederea soluționării pe fond a apelurilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1860 din 21 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta H.D. împotriva deciziei nr. 105/C/2009 - A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, și a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. În rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 104/C-A din 26 octombrie 2010 a luat act de renunțarea la apel, făcută de apelanții B.C. și SC A.P.C. SRL. A admis ca fondate apelurile declarate de apelanta B.C.R.

cu sediul în București și SC D.I. SRL Abram, prin cabinet de insolvență A.F., cu sediul în Oradea, împotriva sentinței nr. 490/COM din 15 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențional H.D. în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvențional SC A.P.C. SRL cu sediul în Abram, județul Bihor și pârâții SC D.I. SRL Abram, prin cabinet de insolvență A.F., cu sediul în Oradea, B.C., B.C.R. cu sediul în București și O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor cu sediul în Oradea și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii. A reținut că, potrivit evidențelor O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, pârâta SC D.I.

SRL avea ca asociați persoane fizice pe B.C. și B.A.D. (în urma desfacerii căsătoriei prin divorț, a revenit la numele anterior căsătoriei, acela de H.), cu o cotă egală de participare la capitalul social de 50% fiecare, ambii exercitând și funcția de administratori ai societății. Pentru data de 8 noiembrie 2005, asociatul B.C. a stabilit o ședință a adunării generale extraordinare a asociaților, în vederea dizolvării societății și numirii unui lichidator, însă constatând prin procesul - verbal încheiat la data respectivă că nu este îndeplinită majoritatea cerută pentru luarea unei hotărâri valabile, ca urmare a lipsei celui de-al doilea asociat, s-a hotărât convocarea celei de-a doua adunări generale pentru ziua următoare.

Potrivit procesului - verbal încheiat la data de 9 noiembrie 2005, asociatul B.C., în lipsa celuilalt asociat, a hotărât dizolvarea societății, lichidarea patrimoniului acesteia și radierea societății din Registrul Comerțului. De asemenea, la art. 2 s-a hotărât, în conformitate cu prevederile statutului, a Legii nr. 31/1990 și a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, numirea ca lichidator a lui A.F. În baza acestui proces - verbal, s-a întocmit la aceeași dată actul adițional la actul constitutiv al societății, având dată certă nr. 22 dată de avocat T.D., iar în temeiul acestor înscrisuri, a fost dată de către judecătorul - delegat la O.R.C. Bihor Încheierea nr. 75105/2005, prin care s-a dispus înscrierea în Registrul Comerțului a mențiunii privind numirea lichidatorul A.F.

Anterior însă întocmirii procesului - verbal din data de 9 noiembrie 2005 și a actului adițional la actul constitutiv, societatea fusese dizolvată de drept în baza art. 30 alin. (1) din Legea nr. 359/2004, astfel cum rezultă din încheierea nr. 496 din 3 martie 2005 dată de judecătorul - delegat la O.R.C. Bihor, prin care, în temeiul art. 30 alin. (2) din aceeași lege, s-a constat dizolvarea de drept a societății. Această încheiere a fost cunoscută de către asociata H.D., căci aceasta a semnat în calitate de reprezentant al societății, cererea de recurs împotriva acestei încheieri.

Ca urmare a respingerii recursului, au devenit incidente prevederile art. 31 alin. (2) și (3) din Legea nr. 359/2004, potrivit cărora, dacă nu s-a declarat recurs sau recursul a fost respins, persoana juridică intra în lichidare potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 6 luni de la data pronunțării încheierii de dizolvare, prevăzută de art. 30 alin. (2), sau, după caz, de la data respingerii recursului formulat împotriva acesteia, reprezentantul legal al persoanei juridice având obligația numirii și înregistrării în Registrul Comerțului a lichidatorului. Dând curs acestei dispoziții legale, asociatul B.C., având și calitatea de administrator în cadrul societății, a procedat la numirea lichidatorului în persoana lui A.F.

Din această perspectivă a legalității actului de numire a lichidatorului, instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 262 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, la care a făcut referire instanța de fond și care impun unanimitatea voinței asociaților în numirea lichidatorului, deoarece prevederile art. 262 alin. (1) au caracter general, fiind aplicabile ca urmare a dizolvării societății în cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990, or în speța de față acestea nu pot fi aplicate, față de dispozițiile cu caracter special, derogatorii de la acest text, stabilite de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004.

În situația particulară reglementată de art. 30 din Legea nr. 359/2004, aceea a dizolvării de drept a societății ca urmare a nepreschimbării certificatului de înmatriculare și a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conținând codul unic de înregistrare, până la termenul prevăzut la art. 26, legiuitorul a prevăzut expres că reprezentantul legal al persoanei juridice are obligația numirii și înregistrării în Registrul Comerțului a lichidatorului. Deci, în acest caz special, numirea lichidatorului nu este atributul adunării generale a asociaților, ci al administratorului societății și, mai mult decât atât, legea impune ca fiind obligatorie numirea lichidatorului de către reprezentantul legal, fără a lăsa la latitudinea acestuia adoptarea unei asemenea măsuri.

Din această perspectivă, nu prezintă relevanță forma pe care asociatul-administrator B.C. a înțeles să o dea actului de numire a lichidatorului. După cum rezultă din înscrisurile dosarului, acesta a întocmit un act adițional la actul constitutiv, prin care s-a dispus dizolvarea și lichidarea societății, precum și numirea lichidatorului. În realitate, singurul efect produs prin actul adițional este numirea lichidatorului, căci dizolvarea survenise de drept anterior, în baza Încheierii nr. 496 din 3 martie 2005 dată de judecătorul-delegat la O.R.C. Bihor, iar societatea a intrat în lichidare în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 359/2004.

Așadar, chiar dacă din actul adițional rezultă că s-a luat și hotărârea dizolvării și a lichidării societății, în realitate nu actul adițional stă la baza dizolvării și lichidării societății, ci legea, iar singurul efect al actului adițional îl constituie numirea lichidatorului, măsură care putea fi luată de administrator indiferent de denumirea dată actului de numire. Pentru aceste motive, instanța de apel a apreciat că, raportat la prevederile exprese ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, nu era necesară adoptarea unei hotărâri a adunării generale a asociaților, nici convocarea celuilalt asociat, și nici adoptarea unei hotărâri de numire a administratorului cu unanimitate de voturi.

Chiar dacă asociatul B.C. a intenționat să țină o ședință AGA prin care să ia măsura numirii lichidatorului, iar din acest punct de vedere hotărârea luată ar fi nulă, fiind luată cu nesocotirea cerinței convocării celuilalt asociat, totuși, trebuie apreciat că, atâta vreme cât nu era necesar a se ține o adunare generală a asociaților pentru numirea lichidatorului, manifestarea de voință a administratorului B.C. este valabilă raportat la prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, indiferent de forma pe care o îmbracă actul de numire, cu atât mai mult că acesta a precizat expres în cuprinsul actului adițional din data de 9 noiembrie 2005 că numirea lichidatorului se face în baza art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004.

De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 359/2004, instanța de apel a apreciat că numirea lichidatorului putea fi făcută și printr-o simplă cerere adresată judecătorului - delegat. Cu aceste argumente, instanța de apel a reținut că actul adițional la actul constitutiv reprezintă manifestarea de voință a administratorului B.C., în sensul numirii lichidatorului și este valabil din perspectiva art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, iar o adunare generală a asociaților nu era necesară pentru adoptarea unei asemenea măsuri, astfel că în mod greșit au fost reținute ca valabile argumentele reclamantei reconvenționale în sensul obligativității convocării sale și a întrunirii unanimității în luarea deciziei.

S-a mai avut în vedere și că acesta reprezenta societatea cu puteri depline, fiind incidente în cauză dispozițiile art. art. 76 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Legalitatea numirii lichidatorului de către un singur administrator este întărită și de împrejurarea că, potrivit art. 31 alin. (4) din Legea nr. 359/2004, legiuitorul dă posibilitatea oricărei persoane interesate să ceară numirea unui lichidator, în ipoteza în care reprezentantul legal nu își îndeplinește această obligație, interesul fiind acela al lichidării efective a societății, radierea fiind soluția extremă, în cazul în care nu s-a înregistrat nicio cerere de numire a unui lichidator și, deci, trebuiau respinse capetele de cerere din acțiunea reconvențională, privind anularea proceselor - verbale din data de 8 noiembrie 2005 și respectiv 9 noiembrie 2005, precum și a actului adițional din data de 9 noiembrie 2005. În ceea ce privește anularea procesului - verbal de licitație imobiliară din data de 12 aprilie 2007 întocmit de A.F.

- Cabinet de Insolvență, instanța a reținut că potrivit înscrisurilor de la dosar, vânzarea la licitație publică s-a organizat în cadrul celei de-a doua ședințe de licitație publică organizată de lichidator, căci o primă licitație a fost organizată la data de 28 februarie 2007, la prețul de pornire de 134.285 euro, când, datorită faptului că nu s-a oferit acest preț, s-a amânat vânzarea la un alt termen, organizându-se o a doua licitație la data de 12 aprilie 2007. În privința prețului de scoatere la licitație a imobilului, acesta a fost stabilit de lichidator la suma de 134.285 euro, prin raportare la valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză judiciară depus în dosarul Tribunalului Bihor.

Potrivit acestui raport de expertiză, s-a stabilit valoarea imobilului la nivelul anului 2005 la suma de 5.420.700.000 Ron, echivalentul în euro la cursul de schimb oficial din mai 2005 al sumei de 149.801 euro. Or, contrar susținerii reclamantei reconvenționale, nu era obligatorie efectuarea unui alt raport de evaluare, lichidatorul putându-se folosi de raportul de expertiză existent, fapt ce rezultă din prevederile art. 500 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia doar în cazul în care lichidatorul consideră necesar, va cere părerea unui expert. În caz contrar, prețul poate fi stabilit de lichidator, în cazul în care deține suficiente elemente de evaluare a imobilului. Din prevederile art. 411 alin. (3) C. proc.

civ., la care face trimitere art. 500 alin. (2), rezultă, însă, că imobilul trebuia evaluat la valoarea lui de circulație. Din acest punct de vedere, într-adevăr, scoaterea imobilului la licitație în anul 2007 la prețul rezultat dintr-un raport de expertiză din 2005 nu satisface cerința art. 411 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care în respectiva perioadă piața imobiliară era în continuă creștere. Desigur că vânzarea la licitație a unui bun urmărește asigurarea obținerii unui preț cât mai mare ca urmare a ofertelor depuse, însă pe de altă parte, nu trebuia ignorată finalitatea lichidării, care este prefacerea bunurilor societății în bani și achitarea datoriilor, urmând ca eventualul activ net să se repartizeze între asociați.

În faza lichidării nu mai poate fi vorba de obținerea unui profit pentru societate, de vreme ce, odată cu trecerea la etapa lichidării, nu se mai urmărește realizarea de beneficii și împărțirea lor între asociați, ci realizarea finalității lichidării societății. Pe de altă parte, reclamanta - reconvențională s-a limitat la a face simple afirmații, nesusținute de probe, arătând doar că „prețul este mult sub valoarea de piață a imobilului”, iar adeverința din 24 aprilie 2009 emisă de BNP P.P., depusă la dosar, care indică valoarea de 1.064.780 Ron pentru imobilul vândut, nu trebuia luată în considerare, deoarece vizează valoarea imobilului la nivelul lunii aprilie 2009, or valoarea imobilului trebuie raportată la momentul efectuării licitației din aprilie 2007, iar alte „expertize de evaluare” întocmite de Camera Notarilor Publici, la care partea a făcut referiri nu au fost depuse.

Chiar dacă s-ar admite că prețul de pornire al licitației nu reflectă întru totul valoarea de piață a imobilului la momentul vânzării, nu există nicio certitudine a faptului că, dacă ar fi fost într-adevăr stabilit un preț mai mare, acest preț ar fi putut fi obținut în realitate în cadrul licitației, situație în raport de care, putea fi oricum vândut la cel mai mare preț oferit, conform art. 509 alin. (5) C. proc. civ. Nu se poate reține neseriozitatea prețului de 317.500 Ron la care a fost vândut imobilul în urma celei de-a doua licitații, prin contractul autentic de vânzare-cumpărare din 11 iulie 2007, întrucât nu se poare reține că acest preț ar fi unul derizoriu, atât de disproporționat în raport cu valoarea imobilului, încât să nu existe preț.

Relativ la incidența art. 507 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane, instanța de apel a constatat că această situație nu se regăsește în speță. Faptul că numitul B.C. era asociat și administrator și în cadrul societății debitoare nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 507 alin. (2) C. proc. civ., căci această dispoziție imperativă interzice debitorului să liciteze, fie personal, fie prin persoane interpuse. Or, în speță, numitul B. C. nu a licitat pentru societatea debitoare, și nici în nume personal, ci în calitate de reprezentant al unei alte societăți comerciale - SC A.P.C. SRL. Prin urmare, interdicția instituită de art. 507 alin. (2) care vizează împiedicarea debitorului de a fi adjudecatarul bunului care se licitează din patrimoniul său, nu este incidentă în cazul de față, adjudecatar fiind o altă persoană juridică, care a licitat pentru sine.

De asemenea, din înscrisurile dosarului, rezultă că ambele licitații au fost anunțate public într-un ziar local, oferind astfel posibilitatea oricărei persoane interesate de a se prezenta la licitație, iar în acest context adjudecarea imobilului de către SC A.P.C. SRL care a fost singura care s-a prezentat la cea de-a doua licitație, nu încalcă nicio dispoziție legală imperativă, astfel că instanța de fond nu putea stabili, din ansamblul elementelor analizate, că prin cumpărarea imobilului de către această societate ar fi fost fraudate drepturile legitime ale asociatului H.D.

Așa fiind, trebuiau respinse și capetele de cerere din acțiunea reconvențională privind anularea procesului-verbal de licitație imobiliară din 12 aprilie 2007 și a contractului de vânzare - cumpărare și ipotecă autentificat din 11 iulie 2008, precum și rectificarea situației de carte funciară, aceste din urmă capete de cerere având caracter accesoriu primelor două capete de cerere, iar soluția dată acestora este consecința soluționării primelor două capete de cerere din acțiunea reconvențională. În baza art. 246 C. proc. civ., instanța luând act de renunțarea la judecata apelurilor formulate de apelanții B.C. și SC A.P.C. SRL a menținut soluția instanței de fond privind acțiunea principală. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs reclamanta SC A.P.C.

SRL Abram și pârâtul B.C., solicitând, admiterea recursului si modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor formulate de către SC D.I. SRL prin lichidator A.F. și B.C.R., cu menținerea ca legală și temeinică a Sentinței nr. 490 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bihor, respectiv pârâta H.D., care a solicitat admiterea recursului și modificarea în totalitate în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâți sau, în subsidiar, conform art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei. În criticile formulate, reclamanta și pârâtul B.C. au susținut în esență următoarele: În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, trebuie constatat că apelul declarat de către SC D.I.

SRL prin lichidator A.F., fiind nemotivat, instanța de apel, în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ. trebuia să se pronunțe în fond numai pe baza celor invocate de această parte la prima instanță. Or, SC D.I. SRL nu și-a justificat în niciun fel poziția procesuală în fața instanței de fond, nu a invocat nicio apărare și nu s-a apărat, în niciun fel, față de pretențiile părților cu interese contrare. Pe de altă parte, urmare a retragerii apelurilor SC A.P.C. SRL și al lui B.C. și a achiesării lor, pe această cale, la sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, imobilul adjudecat de către SC A.P.C. SRL a reintrat în patrimoniul SC D.I. SRL, astfel că față de acest aspect, lichidatorul judiciar A.F., a abordat o poziție contrară intereselor societății de a cărei activitate este răspunzător, deoarece bunul reintrând în patrimoniul societății aflate în lichidare, cererea de apel era vădit lipsită de interes.

Cu toate acestea, contrar principiulului non reformatio in pejus, SC D.I. SRL i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac prin schimbarea unei sentințe prin care această societate redevenise proprietarul bunului înstrăinat fraudulos, fiind încălcate, astfel și prevederile art. 296 C. proc. civ. Totodată, prin aplicarea greșită a legii, curtea de apel, luând act de renunțarea reclamantei și a pârâtului B.C. la judecata apelului, a menținut soluția instanței de fond numai în privința acțiunii principale deși apelurile declarate vizau, în cea mai mare parte, soluția pronunțată de Tribunalul Bihor cu privire la cererea reconvențională. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - «hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii», au arătat că, instanța de apel a omis motivarea anumitor aspecte invocate în fața sa, cel mai elocvent exemplu constituindu-l faptul că instanța de apel a luat act de retragerea apelurilor doar în ceea ce privește acțiunea principală, deși atât SC A.P.C. SRL, cât și B.C. au achiesat în mod necondiționat la hotărârea instanței de fond, iar apelurile declarate și ulterior retrase de aceștia vizau acțiunea principală, în evacuare cât și acțiunea reconvențională, respectiv acțiunea în constatarea nulității câtorva acte. În mod similar, a fost admis apelul declarat de B.C.R., fără a i se aduce absolut nicio motivare acestei decizii.

În privința apelului B.C.R. referitor la anularea contractului de ipotecă, recurenții consideră că în speță este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. „Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut”, deoarece curtea de apel s-a pronunțat ultra petita față de acest apel. Pârâta H.D. a apreciat decizia atacată ca nelegală deoarece: Decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În primul rând, instanța a admis un apel vădit inadmisibil al SC D.I. SRL prin lichidatorul A.F. depășind atribuțiile sale acordate de dispozițiile art. 292 alin. (2) și art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., pronunțând o hotărâre cu încălcarea art. 296 C. proc. civ. prin înrăutățirea situației unei părți în propria sa cale de atac și nerespectând considerentele obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1860 din 21 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Astfel, în rejudecarea apelului la Curtea de Apel Oradea, apelanții SC A.P.C. SRL și B.C. și-au retras apelurile achiesând astfel la hotărârea instanței de fond prin care s-a dispus, printr-o hotărâre bine motivată, anularea tuturor actelor prin care s-a obținut de către B.C. (prin intermediul SC A. SRL) proprietatea imobilului care face obiectul prezentei cauze cu ajutorul lichidatorului A.F. Instanța de apel în schimb a admis apelul declarat de SC D.I.

SRL prin lichidatorul A.F., apel vădit inadmisibil datorită faptului că prin sentința primei instanțe SC D.I. SRL redevenea proprietarul bunului în litigiu, și ca atare, aceasta nu putea să justifice un interes în schimbarea unei sentințe favorabile, iar apelul declarat de SC D.I. SRL a fost admis în condițiile în care acesta nu a fost motivat deloc, nici în al doilea ciclu procesual, partea neapărându-se, nici la instanța de fond. Ca atare, apreciază că soluția din apel este pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța depășind limitele învestirii prin apel în lipsa invocării din oficiu a unor motive de ordine publică. Conform art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., în ipoteza nemotivării cererii de apel, instanța de apel putea să se pronunțe numai pe baza celor invocate la prima instanță. De altfel, chiar prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte i s-a pus în vedere instanței de apel să analizeze problemele de fapt și de drept „în limitele prevăzute de art. 292 C. proc. civ.” și să verifice hotărârea potrivit art. 295 „în limitele cererii de apel”, obligații încălcate clar de instanța de rejudecare. Cum prin refuzul nejustificat de a răspunde la interogator în fața primei instanțe, SC D.I. SRL prin lichidator a recunoscut pretențiile sale în conformitate cu dispozițiile art. 225 C. proc. civ., aceasta nu putea să exercite o cale de atac față de propria recunoaștere fiind încălcate și dispozițiile art. 296 C. proc.

civ. O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a motivat în niciun mod respingerea excepției inadmisibilității apelului SC D.I. SRL invocată la ultimul termen de judecată după retragerea celorlalte apeluri și dezvoltată în concluziile scrise. Pe de altă parte, în mod greșit instanța de apel a luat act de renunțările la apel doar în ceea ce privește acțiunea principală atâta timp cât apelurile vizau în cea mai mare parte soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la cererea reconvențională. Prin renunțarea la apel, aceste părți au achiesat la hotărârea instanței de fond confirmând practic soluția prin care judecătorul fondului a constatat nelegalitățile în legătură cu bunul care face obiectul judecății și doar aceste părți aveau interes în soluția de respingere a cererii reconvenționale și nicidecum SC D.I.

SRL care fusese introdusă în cauză și citată strict pentru opozabilitatea hotărârii, această societate redevenind proprietarul bunului în cauză și putând să-l valorifice în viitor la un preț adecvat. Cât privește B.C.R. aceasta a declarat apel strict cu privire la anularea ipotecii, astfel că instanța de apel s-a pronunțat ultrapetita față de acest apel, fără nicio motivare. Pe fond, motivarea instanței de apel, pe lângă faptul că este superficială raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, este în totală contradicție cu legislația aplicabilă în speță, prin raportare la fiecare act în parte. Sub aspectul numirii lichidatorului, modificarea statutului SC D.I. SRL s-a făcut cu încălcarea prevederilor exprese ale art. 9 ale acestuia, precum și ale Legii nr. 31/1990, situație în care atât procesul - verbal al adunării generale cât și actul adițional sunt lovite de nulitate absolută.

Pe parcursul lichidării, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004 reprezentanții societății aveau obligația desemnării unui lichidator. În speță, fiind vorba de o societate comercială cu doi asociați, ambii și administratori, această desemnare se putea face doar prin intermediul unei adunări generale a asociaților ceea ce s-a și făcut în practică dar cu nerespectarea legii și a actului constitutiv al SC D.I. SRL. Afirmația instanței de apel că B.C.

în calitate de administrator putea desemna lichidatorul este incorectă, deoarece art. 31 alin. (4) prevede extrem de clar că, dacă nu exista reprezentant legal ori acesta nu procedează la numirea lichidatorului în termenul prevăzut la alin. (3), la cererea oricărei persoane interesate, formulată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat numește un lichidator de pe lista practicienilor în insolvență, remunerarea acestuia urmând a fi făcută din patrimoniul persoanei juridice dizolvate sau, în cazul lipsei acestuia, din fondul de lichidare constituit în temeiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Deci, numai în situația în care ambii administratori ai societății SC D.I.

SRL nu puteau lua o hotărâre validă în cadru legal (AGA SC D.I. SRL) se putea desemna un lichidator la cererea altei persoane. Mai mult actul este nelegal, deoarece potrivit art. 31 alin. (4) din Legea nr. 359/2004 citat mai sus, atribuția de desemnare a lichidatorului în această ipoteză nu putea aparține lui B.C. ca persoană interesată ci doar judecătorului delegat, judecătorii delegați de la O.R.C. desemnând aleatoriu lichidator pentru societățile în care reprezentanții legali nu procedează la numirea unui lichidator. De altfel, din analiza coroborată a tuturor aspectelor cauzei, rezultă în mod evident că lichidatorul A.F. a fost desemnat de intimatul B.C. cu scopul clar de a frauda interesele celuilalt asociat, formulându-se și o plângere penală în acest sens.

Instanța de apel nu motivează nimic cu privire la starea concretă de fapt raportată la acest aspect, ci face doar o teorie abstractă a aplicării normelor legale neanalizându-le nicidecum prin raportarea concretă la starea de fapt. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că numirea lichidatorului ar fi legală, respingerea celorlalte capete de cerere ale acțiunii reconvenționale este nelegală.

Astfel, dacă s-ar aprecia că motivarea instanței de apel vizând primele două capete ale cererii reconvenționale ar fi corectă, față de cele de mai sus, chiar fără a avea în vedere aceste capete de cerere se impune menținerea hotărârii primei instanțe privind anularea celorlalte acte încheiate - respectiv a procesului - verbal de licitație imobiliară din 12 aprilie 2007 pentru nerespectarea dispozițiilor imperative prevăzute de lege cu privire la organizarea acestei licitații, deoarece nu s-a făcut evaluarea bunului supus vânzării conform normelor legale incidente, lichidatorul nedepunând la dosarul cauzei niciun act în acest sens și față de refuzul acestuia de a răspunde la interogator, sens în care sunt aplicabile dispozițiile art. 225 C. proc.

civ. Prețul de pornire stabilit aleatoriu de către lichidator este neserios fiind mult sub valoarea de piață a imobilului, în contextul în care piața imobiliară a cunoscut o puternică ascensiune în anii 2005 - 2007 și că la dosar nu există niciun proces - verbal care să ateste că această licitație ar fi avut loc. Ca atare este evident că nu s-au organizat mai multe licitații care să justifice scăderea prețului de pornire a licitației cu 25%. În urma licitației publice din data de 12 aprilie 2007 imobilul este înstrăinat societății comerciale SC A.P.C. SRL, care are ca asociat și administrator pe nimeni altul decât pe pârâtul B. C., asociat și al SC D.I. SRL fiind făcut cu nerespectarea art. 507 alin. (2) C. proc.

civ. care menționează în mod expres faptul că „debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane”. Or, B.C. avea calitate atât de asociat și administrator al SC D.I. SRL, cât și de asociat și administrator al adjudecatarei SC A.P.C. SRL. Și cu privire la acest aspect argumentația instanței de apel referitoare la incidența textului art. 507 alin. (2) C. proc. civ. este complet eronată fiind dovedită astfel în litigiu fraudarea drepturilor sale. Nefiind respectate condițiile licitației, pe baza principiilor accesorium sequitur principale și quod nullum est, nullum producit efectum având la bază un act nul și contractul de vânzare-cumpărare și de ipotecă autentificat din 11 iulie 2007 de BNP P.P.

sunt, de asemenea, nule. S-a mai arătat și faptul că, deși imobilul aparține SC D.I. SRL recurenta a făcut investiții importante în acel imobil, așa cum rezultă și din raportul de expertiză a imobilului efectuat în dosarul Tribunalului Bihor și depus la dosar (paginile 8-9 din acest raport de expertiză), respectiv investiții de 420.000.000 Ron vechi. Invocând și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat trunchiat expertiza de evaluare a bunului care nu putea fi utilizată în niciun fel de lichidator pentru evaluarea bunului licitat. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., s-a arătat că instanța nu a motivat aspecte esențiale ale cauzei, cu referire la apelul B.C.R., la apărările sale referitoare la acest apel prin care a contestat chiar buna - credință a acestui apelant, nepronunțarea instanței asupra unora din apărările sale echivalând cu nerespectarea dreptului la un proces echitabil. Astfel, a arătat că, dacă în ceea ce privește SC A.P.C. SRL este vorba de un dobânditor de rea - credință, pârâta B.C.R. se apără invocând buna credință.

Or, conform art. 31 din Legea nr. 7/1996 „Acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris”, prezenta cerere fiind formulată în termen legal. Celelalte apărări invocate de către B.C.R. nu pot fi primite ele vizând situația transferului dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat și nu situația prezentă a anulării contractului care reprezenta actul de proprietate al proprietarului bunului ipotecat.

Mai mult decât atât, din actele depuse de B.C.R. la ultimul termen în apel în primul ciclu procesual, nici buna - credință a acestui intimat nu mai este așa de evidentă, rezultând încălcări ale operațiunilor bancare, legate de întocmirea raportului de evaluare, de încheierea contactului de credit imobiliar și a contractului de ipotecă, care au fost întocmite în două zile. În fine, recurenta a mai susținut, că instanța de apel nu a motivat nici de ce a admis un apel pe care l-a apreciat ca inadmisibil și de ce a luat act de retragerea apelurilor lui B.C. și SC A.P.C. SRL doar în privința cererii principale, atâta timp cât acestea vizau aproape exclusiv cererea reconvențională toate aceste aspecte apărând ca o veritabilă nemotivare a soluției pronunțată în apel.

Analizând recursurile se găsesc nefondate. În privința recursului formulat de recurenții B.C. și SC A.P.C. SRL, se constată referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. în cazul apelului formulat de pârâta SC D.I. SRL, că instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea acestor dispoziții legale. Potrivit acestui text de lege care trebuie coroborat cu art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., instanța de apel nu putea verifica decât aspectele cu care prima instanță a fost învestită, adică fondul cererilor, ceea ce în cauză s-a și realizat, instanța de apel analizând legalitatea hotărârii în ceea ce privește cererea reconvențională având ca obiect desființarea actelor juridice în care a fost parte și SC D.I.

SRL cerere cu care a fost învestită prima instanță, nemotivarea apelului acestei părți care a căzut în pretenții, prin soluția apelată neconducând la înlăturarea caracterului devolutiv al apelului prevăzut in terminis și de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, se constată că față de soluția pronunțată de prima instanță, această parte a justificat un interes propriu și legitim în atacarea hotărârii cu apel, independent de poziția procesuală a celor doi recurenți, iar împrejurarea că aceștia au renunțat la judecata propriilor cereri de apel, nu extinde efectele renunțării la judecată și asupra apelului SC D.I. SRL, nefiind de admis ideea că manifestarea de voință a celor doi recurenți făcută în scopul desistării să aducă atingere situației juridice a altei părți, cum este pârâta în cauză, cu interese contrare.

Cât privește încălcarea principiului non reformatio in pejus cu raportare la art. 296 C. proc. civ., acesta nu poate fi invocat decât de partea vătămată în drepturile sale procesuale, respectiv ale SC D.I. SRL și nu de către recurenți încălcare care de altfel, față de soluția de admitere a apelului și de menținere a actelor juridice încheiate în numele acesteia nici nu ar putea fi reținută. Totodată, nu se justifică nici încălcarea art. 296 C. proc. civ., instanța pronunțându-se în limitele învestirii. În privința criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., în sensul nemotivării hotărârii se constată că nici aceste critici nu sunt fondate, instanța de apel luând act de renunțarea la judecata apelului formulat de cei doi recurenți, motivând pentru care considerente menține hotărârea primei instanțe în principiu dar nu și soluția privind cererea reconvențională atât timp cât s-au formulat mai multe apeluri și nu toate părțile cu interese contrare au renunțat la judecată. Cât privește apelul formulat de B.C.R., admiterea acestui apel a fost amplu motivat cu respectarea art. 261 C. proc. civ. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. s-a susținut că instanța a acordat apelantei BCR mai mult decât a cerut, susținere nereală față de dispozitivul hotărârii care în ceea ce o privește, vizează doar anularea contractului de ipotecă în care este parte.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul acestor recurenți