ÎCCJ, decizie (scj.ro #84742)

Calomnie. Faptă determinată. Latură subiectivă Pentru existența infracțiunii de calomnie se cere ca fapta afirmată ori imputată să fie determinată, individualizată concret, precum și ca făptuitorul să fie conștient că acea faptă este neadevărată. Ca atare, afirmația făcută despre o persoană „că este hoț”, precum și împrejurarea că în activitatea de gestionar a părții vătămate au existat nereguli reale, nu permit reținerea infracțiunii de calomnie. Secția penală, decizia nr.2802 din 31 mai 2002 Judecătoria Arad, prin sentința penală nr.2271 din 15 noiembrie 2000, a condamnat pe inculpatul M.R. pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută în art.206 C.pen. Instanța a reținut că, la 30 iunie 1999, într-un birou din sediul poliției, în timpul cercetării ce se efectua împotriva inculpatului M.R.

pentru comiterea unor infracțiuni în calitate de fost administrator al unei asociații de locatari, a avut loc o confruntare a acestuia cu B.T., noul administrator al aceleiași asociații. În contextul arătat, în prezența martorilor K.G., T.V. și P.A., membri ai asociației de locatari, inculpatul a afirmat despre partea vătămată B.T., care preluase funcția de administrator, că fură de la locatarii blocului, întrucât le percepe fără temei anumite cotizații. Tribunalul Arad a respins recursurile declarate de inculpat și de partea vătămată prin decizia penală nr.44 din 13 februarie 2001. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art.206 C.pen., constituie calomnie afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public.

Din conținutul textului rezultă că existența infracțiunii este condiționată, pe de o parte, de caracterul determinat și neadevărat al faptei ce se impută ori afirmă, iar pe de altă parte de o anumită particularitate a atitudinii subiective a făptuitorului, caracterizată prin rea-credință. Cu alte cuvinte, de esența acestei infracțiuni este ca făptuitorul să acționeze animat de intenția de a discredita, de a compromite pe cel vizat prin afirmațiile ori imputările sale publice, iar fapta trebuie să fie determinată, adică arătată în mod distinct și individualizată ca realitate concretă. În cauză, instanțele nu au acordat semnificația cuvenită datelor ce caracterizează fapta din acest punct de vedere.

Martorii audiați în cursul cercetării judecătorești, P.A., T.V. și K.G. au declarat că inculpatul a afirmat despre partea vătămată, în prezența anchetatorilor, că este „hoț” și că „va ajunge pe locul în care se află el”, aserțiuni ce nu pot fi considerate drept fapte determinate. În esență, faptă determinată înseamnă o faptă precisă al cărei adevăr sau falsitate pot fi ușor verificate. O simplă afirmare sau imputare neînsoțită de indicarea unei fapte precise, nu constituie calomnie. Pe de altă parte, actele dosarului confirmă susținerile inculpatului că partea vătămată a comis nereguli în calitate de administrator, situație care exclude reaua sa credință. Pentru considerentele arătate, recursul în anulare a fost admis și s-a dispus achitarea inculpatului.