ÎCCJ, decizie (scj.ro #84742)

Calomnie. Faptă determinată. Latură

subiectivă

Pentru existența infracțiunii de

calomnie se cere ca fapta afirmată ori imputată să fie determinată,

individualizată concret, precum și ca făptuitorul să fie conștient că acea

faptă este neadevărată.

Ca atare, afirmația făcută despre o persoană „că este hoț”, precum și

împrejurarea că în activitatea de gestionar a părții vătămate au existat

nereguli reale, nu permit reținerea infracțiunii de calomnie.

Secția penală, decizia nr.2802 din 31 mai

2002

Judecătoria Arad, prin sentința penală nr.2271 din 15 noiembrie 2000, a

condamnat pe inculpatul M.R. pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie

prevăzută în art.206 C.pen.

Instanța a reținut că, la 30 iunie 1999, într-un birou din sediul poliției, în

timpul cercetării ce se efectua împotriva inculpatului M.R. pentru comiterea

unor infracțiuni în calitate de fost administrator al unei asociații de

locatari, a avut loc o confruntare a acestuia cu B.T., noul administrator al

aceleiași asociații.

În contextul arătat, în prezența martorilor K.G., T.V. și P.A., membri ai

asociației de locatari, inculpatul a afirmat despre partea vătămată B.T., care

preluase funcția de administrator, că fură de la locatarii blocului, întrucât

le percepe fără temei anumite cotizații.

Tribunalul Arad a respins recursurile declarate de inculpat și de partea

vătămată prin decizia penală nr.44 din 13 februarie 2001.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art.206 C.pen., constituie calomnie afirmarea ori imputarea în public,

prin orice mijloace, a unei fapte  determinate privitoare la o persoană

care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală,

administrativă sau disciplinară ori disprețului public.

Din conținutul textului rezultă că existența infracțiunii este condiționată, pe

de o parte, de caracterul determinat și neadevărat al faptei ce se impută ori

afirmă, iar pe de altă parte de o anumită particularitate a atitudinii

subiective a făptuitorului, caracterizată prin rea-credință.

Cu alte cuvinte, de esența acestei infracțiuni este ca făptuitorul să acționeze

animat de intenția de a discredita, de a compromite pe cel vizat prin

afirmațiile ori imputările sale publice, iar fapta trebuie să fie determinată,

adică arătată în mod distinct și individualizată ca realitate concretă.

În cauză, instanțele nu au acordat semnificația cuvenită datelor ce caracterizează

fapta din acest punct de vedere.

Martorii audiați în cursul cercetării judecătorești, P.A., T.V. și K.G.

au  declarat că inculpatul a afirmat despre partea vătămată, în prezența

anchetatorilor, că este „hoț”  și că „va ajunge  pe locul  în

care se află el”, aserțiuni ce nu pot fi  considerate drept fapte

determinate.

În esență, faptă determinată înseamnă o faptă  precisă al cărei adevăr sau

falsitate pot fi ușor verificate. O simplă afirmare sau imputare neînsoțită de

indicarea unei fapte precise, nu constituie calomnie.

Pe de altă parte, actele dosarului confirmă susținerile inculpatului că partea

vătămată a comis nereguli în calitate de administrator, situație care exclude

reaua sa credință.

Pentru considerentele arătate, recursul în anulare a fost admis și s-a dispus

achitarea inculpatului.