ÎCCJ, Decizia nr. 207/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 154 din 1 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis plângerea formulată de petentul T.G. și a trimis cauza, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția militară, în vederea soluționării plângerii cu care a fost sesizat. S-a reținut că petentul T.G. s-a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen., cu plângere împotriva refuzului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția militară, de a emite și comunica ordonanța de revocare a reținerii efectuate de organele fostului Minister de Interne, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. În motivarea plângerii, petentul a arătat că, în zilele de 21 - 22 decembrie 1989, exercitându-și în mod pașnic dreptul la întrunire și manifestație, a fost reținut de personalul Ministerului de Interne, fiind violentat fizic și psihic, după care a fost închis într-o unitate a ministerului menționat. Ulterior, a fost transportat la Penitenciarul Jilava, unde a stat timp de 16 ore. Din actele dosarului rezultă că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția militară, căruia petentul i s-a adresat, a comunicat acestuia, la data de 3 martie 2004, că reținerea sa în perioada menționată a fost ilegală, iar punerea în libertate nu a fost făcută în baza vreunui act procesual al procurorului.

Din rechizitoriul din 15 august 1990, a Procuraturii României - Direcția Procuraturilor Militare București, rezultă că au fost trimiși în judecată, pentru comiterea mai multor infracțiuni, printre care și cea de lipsire de libertate în mod ilegal, P.T., V.I., B.M. ș.a., însă în acea cauză, petentul nu a figurat în calitate de parte vătămată. Așadar, organul de urmărire penală nu s-a pronunțat asupra plângerii petentului privind faptele de purtare abuzivă ale unor angajați ai Ministerului de Interne care, în zilele de 21 - 22 decembrie 1989, l-au reținut și agresat, producându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 14 - 16 zile îngrijiri medicale. Drept urmare, cauza a fost trimisă parchetului, pentru soluționare.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat recurs, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și petentul T.G. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 teza I C. proc. pen., procurorul a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală, pentru greșita admitere a plângerii formulate de petent. Din dispozițiile art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen., rezultă că este admisibilă, numai plângerea îndreptată împotriva unei soluții sau ordonanțe a procurorului de netrimitere în judecată. Or, în cauză plângerea privește „refuzul” Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de a emite o ordonanță de revocare a măsurii arestării preventive.

Prin plângere, petentul a solicitat revocarea măsurii privative de libertate. Ca atare, plângerea nu privește o soluție de netrimitere în judecată. Pe de altă parte, potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive se revocă numai în situațiile în care nu mai există temei care să justifice menținerea acesteia. În cauză însă, o asemenea măsură, dispusă printr-un act procedural, nici nu a existat. Drept urmare, nu se poate dispune revocarea unei măsuri care nu a fost dispusă. În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea plângerii, ca inadmisibilă. Petentul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. S-a susținut că este contradicție între considerente și dispozitiv, cu referire la împrejurarea că, deși a constatat abuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța nu a înlăturat ea însăși acest abuz, în sensul de a proceda la emiterea ordonanței de revocare a măsurii privative de libertate. Petentul a mai susținut și că au fost încălcate dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul că, deși a admis plângerea, hotărârea este lipsită de finalitate, acesta fiind repus în fapt în situația anterioară, Parchetul refuzând în continuare soluționarea cererii.

În fine, petentul a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 5 alin. (5) din aceeași convenție, în sensul că refuzându-se emiterea actului solicitat, acesta este lipsit de dreptul la reparații cuvenite pentru arestarea nelegală . Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din actele dosarului rezultă că petentul T.G. s-a adresat organului de urmărire penală, învederând arestarea sa fără drept în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, de către lucrători ai Ministerului de Interne, exercitarea de către aceștia a unor violențe fizice și psihice producătoare de leziuni traumatice, constatate prin certificat medico-legal, ce au necesitat 14 - 16 zile de îngrijiri medicale, precum și încarcerarea sa în arestul fostului Inspectorat al Miliției municipiului București și apoi într-un penitenciar de drept comun, timp de 16 ore.

Petentul a mai arătat că, în tot acest timp, nu i-au fost prezentate motivele reținerii și nu a fost condus în fața unui magistrat, pentru a se decide asupra măsurilor de fapt luate împotriva sa. Din cronologia ulterioară a faptelor, cu referire la revenirile acestuia la plângere, comunicările făcute petentului de către organul de urmărire penală, sesizarea instanței de fond, întemeiat pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., motivele recursului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, rezultă că T.G. vizează obținerea actului procesual apt a justifica admisibilitatea unei acțiuni civile întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., criticile privind „refuzul” emiterii unui act procesual de revocare a reținerii abuzive.

În acest sens, petentul invocă încălcări ale unora dintre drepturile făcând obiect de reglementare a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Într-adevăr, prin hotărârile din 28 iulie 1999 și 21 decembrie 2000 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Selmouni contra Franței și Cazul Egmez contra Cipru) s-a statuat în sensul că „nivelul crescând de exigență în materie de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică, în paralel și fără putință de evitare, o mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale societăților democratice”. În cauză se constată că faptele cu a căror cercetare petentul a sesizat organul de urmărire penală, privesc o „privare de libertate extrajudiciară”, denumită ca atare și supusă unor examinări specifice, astfel cum s-a arătat prin hotărârea din 18 ianuarie 1978 a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cazul Irlanda contra Regatului Unit).

Astfel, sub un prim aspect, astfel cum s-a precizat prin hotărârea din 27 august 1992 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Tomasi contra Franței) „dreptul de a obține încetarea unei privări de libertate se deosebește de acela de a primi o despăgubire pentru a asemenea lipsire de libertate”. În acest context, prin hotărârea din 13 decembrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că „art. 13 impune existența unui remediu intern care să permită unei autorități naționale competente să examineze substanța încălcării invocate și să ofere o reparație corespunzătoare”, iar prin hotărârea din 18 decembrie 1996 (Cazul Aksay contra Turciei) a stabilit că „noțiunea de recurs efectiv implică, pe lângă o despăgubire, acolo unde este cazul, investigații aprofundate și efective care să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili”.

Totodată, prin hotărârea din 8 decembrie 1999 (Cazul Asenov contra Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat:„Atunci când sistemul judiciar nu permite unui reclamant să declanșeze el însuși proceduri penale în cazul unor infracțiuni despre care crede că au fost comise de agenți ai statului în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, plângerea la parchet sau la organul administrativ competent poate fi considerată o cale de atac eficientă și suficientă pentru remedierea încălcărilor invocate de petent”. Or, legea procesual-penală a determinat coerent și exhaustiv desfășurarea procesului penal, pe faze și etape procesuale, stabilind, totodată, și conduita subiecților procesuali.

Acest sistem al procesului penal, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc.

pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. Drept urmare, sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot conduce la constatarea existenței unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea urmăririi penale, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. Sub acest aspect, cu referire la recursul declarat de procuror, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., are rolul unei căi de atac ce privește controlul judecătoresc exclusiv al soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, în condițiile art. 278 din același cod. Prin urmare, nu are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc, în condițiile textului legal menționat, plângerea ce nu privește actul procesual prevăzut de art. 278 1 C. proc.

pen., aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. Însă, în cauză, secția penală a apreciat că, sesizat conform art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală nu s-a conformat dispozițiilor procesuale menționate, în vederea constatării existenței faptelor sesizate de petent, cu referire la reținerea și lipsirea de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă, identificarea făptuitorilor și constatarea că aceștia răspund penal. Totodată, relevând această situație, plângerea formulată de petent, deși afirmat de către acesta că se întemeiază pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., este în fapt o plângere împotriva actelor procurorului care, sesizat conform art. 221 din același cod, nu a procedat la efectuarea actelor prescrise de legea procesual-penală.

În acest context, este lipsită de relevanță calificarea dată de petent, cererii sale, atâta timp, cât instanța de judecată a constatat că organul de urmărire penală nu s-a pronunțat asupra cererii petentului vizând faptele sesizate. A raționa altfel, ar însemna lipsirea de eficiență a dispozițiilor legale menționate și nerealizării scopului în care acestea au fost edictate, cu referire la conținutul fiecărei faze procesuale și a competenței organelor cu atribuții în procesul penal. Ca atare, recursurile declarate în cauză se constată a fi nefondate, hotărârea primei instanțe, de trimitere a plângerii, organului competent a se pronunța asupra acesteia, respectiv a plângerii penale, nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de în art. 385 9 C. proc.

pen. Pe de altă parte, prin trimiterea plângerii, spre soluționare, la organul competent, petentului nu i-au fost încălcate drepturi prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, ci tocmai o judicioasă aplicare a dispozițiilor Convenției, corespunzător jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul deciziilor menționate. În fine, neîntemeiată se constată a fi și critica privind contradicția între considerente și dispozitiv, în cauză neexistând o încălcare a dispozițiilor art. 356 și 357 C. proc. pen., atâta timp, cât instanța de fond a constatat că organul de urmărire penală nu s-a pronunțat asupra plângerii penale, a stabilit judicios natura juridică a plângerii cu care a fost învestită, între considerente și dispozitiv fiind unitate, în sensul că motivarea susține soluția pronunțată.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și petentul T.G., ca nefondate. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și petentul T.G. împotriva sentinței nr. 154 din 1 februarie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1258/2004. Obligă pe recurentul-petent T.G. să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iulie 2005.