ÎCCJ, Decizia nr. 207/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 207/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 154 din 1

februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis

plângerea formulată de petentul T.G. și a trimis cauza, la Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția militară, în vederea

soluționării plângerii cu care a fost sesizat.

S-a reținut că petentul T.G.

s-a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., cu plângere împotriva refuzului Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția militară, de a emite și comunica ordonanța

de revocare a reținerii efectuate de organele fostului Minister de Interne, în

noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989.

În motivarea plângerii,

petentul a arătat că, în zilele de 21 - 22 decembrie 1989, exercitându-și în

mod pașnic dreptul la întrunire și manifestație, a fost reținut de personalul

Ministerului de Interne, fiind violentat fizic și psihic, după care a fost

închis într-o unitate a ministerului menționat. Ulterior, a fost transportat la

Penitenciarul Jilava, unde a stat timp de 16 ore.

Din actele dosarului rezultă

că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția militară,

căruia petentul i s-a adresat, a comunicat acestuia, la data de 3 martie 2004,

că reținerea sa în perioada menționată a fost ilegală, iar punerea în libertate

nu a fost făcută în baza vreunui act procesual al procurorului.

Din rechizitoriul din 15

august 1990, a Procuraturii României - Direcția Procuraturilor Militare

București, rezultă că au fost trimiși în judecată, pentru comiterea mai multor

infracțiuni, printre care și cea de lipsire de libertate în mod ilegal, P.T.,

V.I., B.M. ș.a., însă în acea cauză, petentul nu a figurat în calitate de parte

vătămată.

Așadar, organul de urmărire

penală nu s-a pronunțat asupra plângerii petentului privind faptele de purtare

abuzivă ale unor angajați ai Ministerului de Interne care, în zilele de 21 - 22

decembrie 1989, l-au reținut și agresat, producându-i leziuni pentru a căror

vindecare au fost necesare 14 - 16 zile îngrijiri medicale.

Drept urmare, cauza a fost

trimisă parchetului, pentru soluționare.

Împotriva hotărârii primei

instanțe au declarat recurs, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și petentul T.G.

Invocând cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

teza I C. proc. pen.,

procurorul a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond este

nelegală, pentru greșita admitere a plângerii formulate de petent.

Din dispozițiile art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen., rezultă că este admisibilă, numai plângerea îndreptată

împotriva unei soluții sau ordonanțe a procurorului de netrimitere în judecată.

Or, în cauză plângerea

privește „refuzul”

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

de a emite o ordonanță de revocare a măsurii arestării preventive.

Prin plângere, petentul a

solicitat revocarea măsurii privative de libertate.

Ca atare, plângerea nu

privește o soluție de netrimitere în judecată.

Pe de altă parte, potrivit

art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive se revocă numai

în situațiile în care nu mai există temei care să justifice menținerea

acesteia.

În cauză însă, o asemenea

măsură, dispusă printr-un act procedural, nici nu a existat.

Drept urmare, nu se poate

dispune revocarea unei măsuri care nu a fost dispusă.

În concluzie, procurorul a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare,

respingerea plângerii, ca inadmisibilă.

Petentul a declarat recurs,

fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

S-a susținut că este

contradicție între considerente și dispozitiv, cu referire la împrejurarea că,

deși a constatat abuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, instanța nu a înlăturat ea însăși acest abuz, în sensul de a proceda

la emiterea ordonanței de revocare a măsurii privative de libertate.

Petentul a mai susținut și

că au fost încălcate dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul că, deși a admis

plângerea, hotărârea este lipsită de finalitate, acesta fiind repus în fapt în

situația anterioară, Parchetul refuzând în continuare soluționarea cererii.

În fine, petentul a susținut

că au fost încălcate dispozițiile art. 5 alin. (5) din aceeași convenție, în

sensul că refuzându-se emiterea actului solicitat, acesta este lipsit de

dreptul la reparații cuvenite pentru arestarea nelegală

.

Recursurile sunt nefondate,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din actele dosarului rezultă

că petentul T.G. s-a adresat organului de urmărire penală, învederând arestarea

sa fără drept în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, de către lucrători ai

Ministerului de Interne, exercitarea de către aceștia a unor violențe fizice și

psihice producătoare de leziuni traumatice, constatate prin certificat

medico-legal, ce au necesitat 14 - 16 zile de îngrijiri medicale, precum și

încarcerarea sa în arestul fostului Inspectorat al Miliției municipiului

București și apoi într-un penitenciar de drept comun, timp de 16 ore.

Petentul a mai arătat că, în

tot acest timp, nu i-au fost prezentate motivele reținerii și nu a fost condus

în fața unui magistrat, pentru a se decide asupra măsurilor de fapt luate

împotriva sa.

Din cronologia ulterioară a

faptelor, cu referire la revenirile acestuia la plângere, comunicările făcute

petentului de către organul de urmărire penală, sesizarea instanței de fond,

întemeiat pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., motivele

recursului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, rezultă că T.G.

vizează obținerea actului procesual apt a justifica admisibilitatea unei

acțiuni civile întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., criticile privind

„refuzul”

emiterii unui act procesual de revocare a reținerii abuzive.

În acest sens, petentul

invocă încălcări ale unora dintre drepturile făcând obiect de reglementare a

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Într-adevăr, prin hotărârile

din 28 iulie 1999 și 21 decembrie 2000 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului -

Cazul Selmouni contra Franței și Cazul Egmez contra Cipru) s-a statuat în

sensul că „nivelul crescând de exigență în materie de protecție a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale implică, în paralel și fără putință de

evitare, o mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor

fundamentale ale societăților democratice”.

În cauză se constată că

faptele cu a căror cercetare petentul a sesizat organul de urmărire penală,

privesc o „privare de libertate extrajudiciară”, denumită ca atare și supusă

unor examinări specifice, astfel cum s-a arătat prin hotărârea din 18 ianuarie

1978 a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cazul Irlanda contra Regatului

Unit).

Astfel, sub un prim aspect,

astfel cum s-a precizat prin hotărârea din 27 august 1992 (Curtea Europeană a

Drepturilor Omului - Cazul Tomasi contra Franței) „dreptul de a obține

încetarea unei privări de libertate se deosebește de acela de a primi o

despăgubire pentru a asemenea lipsire de libertate”.

În acest context, prin

hotărârea din 13 decembrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat în sensul că „art. 13 impune existența unui remediu intern care să

permită unei autorități naționale competente să examineze substanța încălcării

invocate și să ofere o reparație corespunzătoare”, iar prin hotărârea din 18 decembrie

1996 (Cazul Aksay contra Turciei)

a stabilit că „noțiunea de recurs

efectiv implică, pe lângă o despăgubire, acolo unde este cazul, investigații

aprofundate și efective care să conducă la identificarea și pedepsirea celor

responsabili”.

Totodată, prin hotărârea din

8 decembrie 1999 (Cazul Asenov contra Bulgariei), Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a precizat:„Atunci când sistemul judiciar nu permite unui

reclamant să declanșeze el însuși proceduri penale în cazul unor infracțiuni

despre care crede că au fost comise de agenți ai statului în exercitarea

atribuțiilor lor oficiale, plângerea la parchet sau la organul administrativ

competent poate fi considerată o cale de atac eficientă și suficientă pentru

remedierea încălcărilor invocate de petent”.

Or, legea procesual-penală a

determinat coerent și exhaustiv desfășurarea procesului penal, pe faze și etape

procesuale, stabilind, totodată, și conduita subiecților procesuali.

Acest sistem al procesului

penal, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin

norme imperative, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra

protecției judiciare a drepturilor subiective determinată de dispozițiile art.

13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Astfel, potrivit art. 1 C.

proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a

faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit

o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

În acest context, cu

referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a

stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu

cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

Drept urmare, sesizat în

unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent

efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută

de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot conduce la constatarea existenței unora din cazurile, reglementate

în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale este împiedicată.

În raport cu această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea urmăririi penale, se confirmă referatul de urmărire penală sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

Sub acest aspect, cu referire

la recursul declarat de procuror, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., are rolul unei căi de atac ce privește controlul judecătoresc

exclusiv al soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul

ierarhic superior, în condițiile art. 278 din același cod.

Prin urmare, nu are

aptitudinea declanșării controlului judecătoresc, în condițiile textului legal

menționat, plângerea ce nu privește actul procesual prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Însă, în cauză, secția

penală a apreciat că, sesizat conform art. 221 C. proc. pen., organul de

urmărire penală nu s-a conformat dispozițiilor procesuale menționate, în

vederea constatării existenței faptelor sesizate de petent, cu referire la

reținerea și lipsirea de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă,

identificarea făptuitorilor și constatarea că aceștia răspund penal.

Totodată, relevând această

situație, plângerea formulată de petent, deși afirmat de către acesta că se

întemeiază pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., este în fapt o

plângere împotriva actelor procurorului care, sesizat conform art. 221 din

același cod, nu a procedat la efectuarea actelor prescrise de legea

procesual-penală.

În acest context, este

lipsită de relevanță calificarea dată de petent, cererii sale, atâta timp, cât

instanța de judecată a constatat că organul de urmărire penală nu s-a pronunțat

asupra cererii petentului vizând faptele sesizate.

A raționa altfel, ar însemna

lipsirea de eficiență a dispozițiilor legale menționate și nerealizării

scopului în care acestea au fost edictate, cu referire la conținutul fiecărei

faze procesuale și a competenței organelor cu atribuții în procesul penal.

Ca atare, recursurile

declarate în cauză se constată a fi nefondate, hotărârea primei instanțe, de

trimitere a plângerii, organului competent a se pronunța asupra acesteia,

respectiv a plângerii penale, nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare

prevăzute de în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, prin

trimiterea plângerii, spre soluționare, la organul competent, petentului nu

i-au fost încălcate drepturi prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor

și a libertăților fundamentale, ci tocmai o judicioasă aplicare a dispozițiilor

Convenției, corespunzător jurisprudenței constante a Curții Europene a

Drepturilor Omului, în sensul deciziilor menționate.

În fine, neîntemeiată se

constată a fi și critica privind contradicția între considerente și dispozitiv,

în cauză neexistând o încălcare a dispozițiilor art. 356 și 357 C. proc. pen.,

atâta timp, cât instanța de fond a constatat că organul de urmărire penală nu

s-a pronunțat asupra plângerii penale, a stabilit judicios natura juridică a

plângerii cu care a fost învestită, între considerente și dispozitiv fiind

unitate, în sensul că motivarea susține soluția pronunțată.

În concluzie, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și petentul T.G., ca nefondate.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și petentul T.G. împotriva sentinței nr. 154 din 1 februarie 2005,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul

nr. 1258/2004.

Obligă pe recurentul-petent

T.G. să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iulie 2005.