ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2471/2019

HOTĂRÂRE

12.12.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2471/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă la 3 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei totale de 1.036.710 RON, compusă din suma de 206.663 RON, reprezentând impozit pe profit, precum și din suma de 830.047 RON, reprezentând TVA, la care se adaugă accesoriile aferente, începând cu data nașterii datoriei până la data stingerii acesteia, conform prevederilor art. 173, art. 174 și art. 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, acesta fiind echivalentul prejudiciului cauzat bugetului statului prin fapta culpabilă.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357, art. 1381 și art. 1382 C. civ.

La 30 octombrie 2017, pârâtul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 602/03.04.2018, Tribunalul Sălaj, secția civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâtul A.; a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 1.036.710 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile calculate potrivit legislației fiscale aplicabile, până la achitarea efectivă a debitului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul A..

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 145A/25.09.2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 602 din 3 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă.

Această ultimă decizie a fost atacată pe calea recursului de către pârâtul A..

Motivele de recurs

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât a arătat, în esență, că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile în materia răspunderii civile delictuale, întrucât se pun în discuție fapte presupus ilicite, săvârșite de administratorii unei societăți comerciale cu răspundere limitată, reclamanta având posibilitatea, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, să atragă răspunderea acestora sau a persoanelor vinovate pentru prejudiciul creat.

De asemenea, a susținut că nu există raport de cauzalitate între fapta sa și prejudiciu, motiv pentru care consideră că nu este îndeplinită una dintre condițiile răspunderii civile delictuale. Ca atare, a apreciat că reclamanta trebuia să se îndrepte împotriva administratorilor societății S.C. B. S.R.L. pentru recuperarea debitului restant în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006.

Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 4 decembrie 2018.

Prin rezoluția din 10 decembrie 2018, completul de filtru a dispus comunicarea motivelor de recurs, cu mențiunea că intimatul are obligația de a formula întâmpinare, iar după efectuarea procedurilor de comunicare, întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului.

La 12 februarie 2019, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport apreciindu-se că recursul este admisibil în principiu.

La 28 februarie 2019, completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen la 5 decembrie 2019, cu citarea părților, pentru soluționarea pe fond a acestuia.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată, potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond și apel, necontestată, că prin sentința penală nr. 60 din 06.09.2017 pronunțată în dosar nr. x/2017, Tribunalul Sălaj a admis acordul de recunoaștere a vinovăției privind pe inculpatul A. raportat la săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală și în baza art. 26 C. pen. din 1968 și art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen., inculpatul A., conducător auto la C. S.R.L., a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (605 acte materiale), dispunându-se suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului.

În condițiile în care instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă, Agenția Națională de Administrare Fiscală, în numele Statului Român, a sesizat instanța civilă pentru recuperarea prejudiciului.

Susținerile recurentului din cererea cu care a învestit Înalta Curte vizează împrejurarea că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, ci, având în vedere că faptele ilicite au fost săvârșite de administratorii societății, reclamanta trebuia să atragă răspunderea acestora, în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Relativ la aceste susțineri, Înalta Curte reține că temeiul acțiunii reclamantei este reprezentat de dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, astfel că, instanța civilă este ținută a verifica întrunirea condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, privind existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție, existența unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Întrucât acțiunea este întemeiată pe răspundere civilă delictuală, nu are relevanță faptul că reclamanta nu a cerut atragerea răspunderii patrimoniale personale a foștilor administratori ai societății în cadrul procedurii speciale a insolvenței persoanei juridice, întrucât formularea cererii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală nu este condiționată de o acțiune prealabilă de atragere a răspunderii patrimoniale personale a foștilor asociați sau administratori ai societății

În virtutea principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune civilă în pretenții, întemeiată pe răspunderea delictuală, având în vedere statuările instanței penale cu privire la vinovăția pârâtului în săvârșirea unor fapte cauzatoare de prejudiciu material, precum și împrejurarea că această acțiune a rămas nesoluționată în procesul penal.

Prin urmare, este nefondată susținerea recurentului în sensul că, în cauză, nu pot fi aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale de drept comun, ci doar cele ale art. 138 din Legea nr. 85/2006, fiind vorba de fapte presupus ilicite săvârșite de persoanele care au deținut calitatea de adminsitratori ai societății, câtă vreme reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acționat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, la instanța civilă.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, în materia răspunderii civile delictuale operează principiul solidarității, astfel încât victima are dreptul să ceară repararea pagubei pricinuite de oricare dintre debitorii care, prin fapta lor comună, au cauzat un prejudiciu indivizibil, problema stabilirii culpei participanților la săvârșirea faptei ilicite având relevanță doar între codebitorii solidari.

Cu privire la acest element al răspunderii delictuale, instanța de apel a reținut că prejudiciul invocat de reclamantă în prezenta cauză este rezultatul infracțiunii de evaziune fiscală, la care pârâtul a avut calitatea de complice, răspunderea sa civilă fiind antrenată în considerarea ajutorului și înlesnirii acordate administratorilor societății în săvârșirea faptelor.

Recurentul nu formulează critici de nelegalitate cu privire la acest aspect, ci reiterează susținerea că reclamanta trebuia să se îndrepte împotriva administratorilor societății, argument nefondat, așa cum s-a arătat anterior.

De altfel, susținerea potrivit căreia, în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, nu poate fi analizată de prezenta instanță, având în vedere dispozițiile art. 488 C. proc. civ. care permit reformarea unei hotărâri doar pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

În ceea ce privește invocarea, cu titlu de practică judiciară, a deciziei civile nr. 447/12.09.2017 a Curții de Apel Cluj, Înalta Curte constată că această hotărâre judecătorească a fost invocată și în apel, instanța de apel reținând că respectiva hotărâre are în vedere o altă situație juridică, aspect care nu face obiectul unei critici de nelegalitate în recurs.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.