ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1926/2019

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 23.04.2010 sub nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Compania Națională de Căi Ferate CFR-SA (CFR SA), Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtele la plata următoarelor sume de bani:

- 8.000.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății - sumă reprezentând drepturi patrimoniale ce se cuvin reclamantului în calitate de titular al brevetului de invenție RO 105.793/07.05.1990, determinate prin raportare la efectele economice produse având în vedere folosirea în exploatare de către CFR S.A. a invenției reclamantului;

- 200.000 RON - reprezentând cheltuieli efectuate de reclamant din bugetul personal pentru realizarea documentațiilor tehnice, a proiectelor și a prototipurilor necesare aplicării invenției.

Pârâta CFR S.A. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva S.C. B. S.A., pe temeiul art. 969 C. civ., solicitând ca, în măsura în care acțiunea reclamantului va fi admisă, chematul în garanție să fie obligat la plata sumelor stabilite.

La data de 16.06.2010, pârâta CFR S.A. și-a modificat cererea de chemare în garanție, arătând că înțelege să cheme în garanție pentru aceleași argumente și în aceleași împrejurări și pe S.C. C. S.A. și S.C. Construcții Feroviare Cluj S.A..

Prin încheierea din data de 4.10.2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, a luat act de faptul că excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, ca urmare a existenței unei clauze compromisorii, nu a mai fost susținută de către chemata în garanție C. S.A., în condițiile în care pârâta CFR S.A. a arătat că cererea de chemare în garanție este întemeiată exclusiv pe contractul nr. x/266 din 23.06.2006, care nu cuprinde o astfel de clauză.

A respins excepția tardivității cererii modificatoare a cererii de chemare în garanție, invocată de S.C. C. S.A., raportat la dispozițiile art. 61, 134 și 132 C. proc. civ.

A disjuns cererea de chemare în garanție formulată împotriva S.C. Construcții Feroviare S.A. Cluj, față de deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva acesteia prin sentința nr. 2087/2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. x/2008.

Prin încheierea din data de 11.10.2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a CFR S.A. și excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea principală, excepții invocate de către pârâta CFR-SA; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii în cererea principală; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererile de chemare în garanție formulate împotriva C. S.A. și B. S.A.; a respins, ca rămasă fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive a C. S.A. în cererea de chemare în garanție.

În motivarea hotărârii, tribunalul a reținut că, independent de calitatea procesuală pasivă a Statului Român sau a B. S.A., CFR S.A. are calitate procesuală pasivă, împotriva sa pretinzându-se antrenarea răspunderii delictuale pentru folosirea metodei, dar și a produsului obținut direct prin procedeul brevetat (faptă interzisă de art. 32 din Legea nr. 64/1991), ca urmare a comenzilor pe bază de caiet de sarcini emise de către pârâtă. Prin urmare, chiar dacă este posibilă antrenarea răspunderii și pentru stat sau pentru B., există identitate între subiectul pasiv al faptei ilicite - persoana care folosește produsul obținut direct prin procedeul brevetat - și CFR S.A..

În privința contractului încheiat cu B. S.A., tribunalul a constatat că pârâta a achitat prețul circuitelor C-4-64 către această societate nu poate fi opus reclamantului drept cauză exoneratoare de legitimare procesuală pasivă, deoarece actele dintre terțe persoane, nici nu vatămă, nici nu profită unei alte persoane (res inter alios acta neque nocere, neque prodesse potest). În plus, de faptul că poate fi antrenată răspunderea delictuală și a altei persoane nu depinde calitatea procesuală pasivă a pârâtei, deoarece fapta terțului exonerează de răspundere delictuală numai în măsura în care se interpune determinant în lanțul cauzal dintre faptă și prejudiciu, iar nu atunci când se impută fapte delictuale diferite.

În privința calității de proprietar a Statului Român, în calitate de proprietar al infrastructurii feroviare incluzând aceste circuite, tribunalul a constatat că susținerea este corectă, existând identitate și între Statul Român și subiectul pasiv al faptei ilicite pretinse de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, s-a reținut că reclamantul a încercat să justifice antrenarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii prin faptul că acesta, în temeiul unui mandat legal, reprezintă acționarul unic al CFR S.A. - Statul Român. Or, calitatea procesuală în prezenta cauză a Statului Român decurge din calitatea sa de proprietar al infrastructurii feroviare, iar nu din calitatea sa de unic acționar al CFR S.A.. Chiar dacă, prin absurd, acționarul unic ar răspunde personal delictual pentru fapta persoanei juridice, nu ar putea fi antrenată răspunderea mandatarului său - Ministerul Transporturilor și Infrastructurii care exercită drepturile sale potrivit H.G. nr. 581/1998.

Asupra prescripției dreptului la acțiune al reclamantului s-a constatat că pretențiile reclamantului au fost formulate pentru perioada 07.05.1990 - data cererii adresate Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci și s-a arătat constant și necontestat că circuitele C-4-64 au fost și sunt în exploatare și în prezent în infrastructura feroviară. La ultimul termen de judecată, reclamantul a arătat că pretențiile sale se întind pe perioada care începe cu prima exploatare a invenției de către pârâtă.

Prin urmare, fapta imputată pârâților are un caracter continuu (există încălcări succesive ale dreptului de proprietate intelectuală supuse unei prescripții extinctive distincte), ceea ce face ca cel puțin pentru trei ani anterior formulării cererii de chemare în judecată (23.04.2007), dreptul material la acțiune să nu fie prescris.

Pentru perioada de timp anterioară, tribunalul a constatat că momentul de la care curge termenul de prescripție nu este cel al publicării brevetului de invenție, ci raportat la cauza juridică a cererii de chemare în judecată, potrivit regulilor prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, este momentul când în urma începerii folosirii de către pârâți a invenției, reclamantul "a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Având în vedere permanenta comunicare dintre reclamant și pârâți în privința aplicării invenției, momentul începerii folosirii invenției corespunde cu momentul prevăzut de lege pentru începutul cursului prescripției. Anterior acestui moment nu se pune problema prescripției dreptului la acțiune, ci efectiv a temeiniciei cererii față de lipsa unei fapte ilicite constând din exploatarea invenției de către pârâți.

Din memoriul de prezentare al dosarului de omologare finală rezultă că circuitele C-4-64 au fost introduse experimental la data de 15.11.1990 la 15 secțiuni izolate ale stației Corlățești (RCF București), ulterior introducerea circuitelor fiind extinsă. Tribunalul a apreciat că acesta este momentul când reclamantul poate pretinde săvârșirea unei fapte ilicite în sarcina pârâtelor.

Pentru această perioadă de timp tribunalul a constatat că a fost întrerupt cursul prescripției prin recunoașteri succesive inițial ale SNCF, ulterior ale CFR S.A. (nota nr. x/1993 de numire a membrilor comisiei pentru analiza ofertei reclamantului, adresa nr. x/1994 prin care s-a solicitat depunerea ofertei de contract, adresa Direcției Generale Infrastructură 114/A/3597/13.08.1997 de propunere a negocierii contractului și a recompensei, adresa nr. x/1998, adresa nr. x/1999 a CFR S.A. care estimează recompensa la 2 miliarde rol, hotărârea CA în 22.09.1999 și nr. 10/22.10.1999, nota nr. x/2001, adresa nr. x/13.12.2004 și dispoziția din 14.04.2009).

În ceea ce privește susținerea pârâtei privind lipsa de opozabilitate a recunoașterilor făcute de SNCF, tribunalul a constatat că aceasta nu poate fi reținută, transmisiunea fiind făcută cu titlu universal în situația dizolvării fostei SNCF și a preluării de către actuala pârâtă CFR S.A. a tuturor drepturilor și obligațiilor aferente exploatării infrastructurii feroviare.

Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de chematele în garanție C. și B., tribunalul a constatat că este întemeiată, având în vedere cauza juridică a cererilor de chemare în garanție - antrenarea răspunderii contractuale a chematelor în garanție - și data încheierii acestor contracte (nr. x23.06.2006 în cazul B. și contracte la nivelul anului 1998 în cazul C.).

Recunoașterile făcute de pârât în privința pretențiilor reclamantului nu sunt de natură a întrerupe prescripția contractuală (ca orice act al unor terțe persoane, independent de orice voință a chemaților în garanție).

Prin urmare, termenul de 3 ani s-a împlinit anterior formulării cererilor de chemare în garanție, excepțiile fiind întemeiate.

Raportat la această soluție, s-a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a C. a rămas fără obiect.

Prin sentința nr. 676/13.05.2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea precizată și a obligat pe pârâta CFR S.A. să plătească reclamantului suma de 15.772.380 RON. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată împotriva Statului Român, a respins pentru lipsa calității procesuale pasive, cererea formulată împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și a respins, ca prescrise, cererile de chemare în garanție formulate de pârâtă împotriva C. S.A. și B. S.A..

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că reclamantul A. este titularul brevetului x/7.05.1990 pentru invenția "Metodă și instalație de control pentru circuite de cale, cu impulsuri de curent alternativ", având 10 revendicări asupra metodei de control, instalației de control, mai multor subansambluri specifice și circuite electronice originale. Invenția rezolvă problema precizării stării de "liber" sau de "ocupat" a liniilor și macazurilor de cale ferată din stații și din linia curentă, concomitent cu controlul integrității electrice a șinelor, utilizabilă pe liniile feroviare având tracțiunea neelectrică sau electrică.

Brevetul a fost eliberat cu perioadă de protecție 07.05.1990 - 07.05.2010, corespunzător datei cererii de brevet înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci la 07.05.1990 cu nr. x. Hotărârea OSIM de acordare a brevetului a fost luată la data de 30.11.1992 sub nr. 6/065.

Astfel cum s-a reținut prin încheierea de ședință din 11.10.2011, prima folosire, la nivel experimental, a invenției de către pârâtă (fosta SNCFR) a avut loc la data de 15.11.1990. Totuși, potrivit raportului de expertiză tehnică, s-a reținut că primele 15 circuite de cale au fost introduse experimental pe raza Regionalei CF București, secția CT 4 Ploiești în Stația CF Corlățești la 15.12.1990.

Ulterior, la data de 19.09.1993, reclamantul a fost angajat în cadrul SNCFR (în prezent CFR SA), iar la data de 13.09.1993 acesta a înaintat pârâtei o ofertă privind folosirea metodei de control pentru un nou tip de circuit de cale (denumit în litigiu C-4-64). Imediat, la 16.09.1993, în cadrul SNCFR s-a constituit o comisie pentru examinarea acestei oferte.

De-a lungul timpului, prin diverse acte interne ale pârâtei a fost confirmată utilitatea implementării circuitelor de cale C-4-64 (a se vedea raportul comisiei de omologare, punctul de vedere al Direcției Generale Infrastructură nr. 114/A/3597). Tribunalul a reținut că în acest act, emanând chiar de la pârâtă, sunt recunoscute diferite aspecte tehnice care se coroborează cu celelalte probe (expertiză tehnică) sub aspectul avantajelor aduse de implementarea circuitelor C-4-64.

La un anumit moment, în cadrul negocierilor dintre părți, reclamantul a solicitat 50% din efectele economice, iar SNCFR a propus procentul de 10% din efectele economice, pentru creații tehnice deosebite. Concluziile exprimate în adresa nr. x/8.01.1998 au fost infirmate de noua comisie de examinare a ofertei, care a susținut pretențiile reclamantului și beneficiile economice ale implementării invenției.

Potrivit hotărârii consiliului de administrație CFR S.A. din data de 22.09.1999, s-a decis emiterea dispoziției de aplicare a soluției tehnice C-4-64 pe liniile CFR și negocierea și semnarea contractului de acordare a dreptului de utilizare a metodei de control (revendicarea 1 din brevet) cu recompensarea autorului în limita a 2.000.000.000 RON brut, reprezentând cca. 50% din economiile nete realizate până în prezent din economisirea energiei electrice. Același gen de corespondență a existat între părți (solicitări ale reclamantului, decizii interne diverse ale pârâtei) până la inițierea prezentului litigiu (potrivit documentelor atașate cererii de chemare în judecată), fără însă ca aceasta să conducă la recompensarea materială în vreun fel a reclamantului.

În tot acest timp, pârâta a continuat să implementeze circuitele de cale C-4-64, omologându-le preliminar conform procedurii interne, la 16.11.1993 și ulterior final, la 29.07.1996, cu reomologare la 20.03.2003. Între anii 1990-1994 aceste circuite au fost introduse numai în stații de cale ferată dotate cu instalații de centralizare electrodinamică și, începând cu 1995, aceste circuite au fost extinse și pe liniile curente înzestrate cu instalații de bloc de linie automat și ulterior la toate stațiile centralizate electronic.

Tribunalul a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 64/1991, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca dreptul la brevetul de invenție să aparțină salariatului.

Data relevantă pentru analizarea incidenței art. 5 este cea a cererii de brevet, deoarece de la data constituirii depozitului, titularul cererii beneficiază de o protecție provizorie, sub condiție suspensivă, care se definitivează la data acordării brevetului de invenție. Or, la acea dată, reclamantul nu era angajatul pârâtei, astfel încât invenția nu a fost realizată de reclamant în exercitarea funcției sale din cadrul SNCFR și nici în domeniul activității acesteia, prin cunoașterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale SNCFR sau ale datelor existente în unitate, nici cu ajutorul material al acesteia.

Cu toate acestea, reclamantul are calitatea de inventator, iar pârâta a utilizat invenția sa fără să încheie un contract de cesiune cu acesta, astfel încât fapta pârâtei are caracter ilicit în raport de dispozițiile art. 32 alin. (2) lit. b) din lege, potrivit cărora:

"este interzisă efectuarea fără consimțământul titularului a următoarelor acte: (…) b) utilizarea procedeului, precum și folosirea, (...) produsului obținut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu."

Cu privire la apărarea pârâtei în sensul că reclamantul a acordat licență exclusivă de producție și instalare singurului producător de la acea vreme - B. S.A., iar pârâta nu ar fi introdus în infrastructura publică circuitul C-4-64 fără acordul licențiatului B., s-a constatat că, în apropierea omologării finale a circuitului C-4-64, prin contractul nr. x/30.08.1996, reclamantul a cedat B. S.A. licența exclusivă de exploatare pentru dreptul de producție și instalare al echipamentelor ce încorporează, parțial sau total, revendicările de la 2 la 10 din brevetul de invenție, însă revendicarea 1 (metodă de control pentru circuite de cale, cu impulsuri de curent alternativ) nu a făcut obiectul acestui contract. Obiectul contractului îl constituie revendicarea 2 - instalație pentru aplicarea metodei, conform revendicării 1 și celelalte revendicări subsecvente.

În ceea ce privește perioada decembrie 1990 - 1996, tribunalul a constatat că invenția reclamantului a fost utilizată în mod susținut, iar nu doar experimental, acest aspect rezultând cu prisosință din raportul de expertiză tehnică. Astfel, dacă în luna decembrie 1990 invenția reclamantului a fost deja implementată într-o stație, cu un total de 15 circuite C-4-64, în anul 1996 aceasta era implementată în două stații, cu un număr de 569 circuite.

A fost înlăturată apărarea pârâtei întemeiată pe dispozițiile art. 34 lit. e), potrivit cărora "nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 și 33 (...) e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenției brevetate", în condițiile în care tribunalul a reținut că o serie de comisii și specialiști din cadrul SNCFR au atestat potențialul invenției reclamantului și nici măcar o dată nu a fost sesizată vreo disfuncționalitate (sau vreo condiție specială care în cadrul activității de experimentare să conducă la concluzia că este necesară o cercetare mai îndelungată a consecințelor aplicării invenției). Mai mult, invenția a fost direct aplicată în circuitul feroviar (implicit, comercial).

Tribunalul a conchis în sensul că, pentru această perioadă de timp, pârâta (continuatoarea în drepturi a SNCFR) a folosit metoda și instalația brevetate de reclamant fără a avea consimțământul acestuia. Sub acest aspect, reclamantul a permis folosirea invenției, însă condiționat de achitarea unei remunerații corespunzătoare (potrivit corespondenței dintre părți depuse la dosar). Cum o asemenea remunerație nu a fost achitată (condiția acordului de folosire nefiind îndeplinită), fapta pârâtei îmbracă aspect ilicit, fiind încălcate dispozițiile art. 32 și 33 din Legea nr. 64/1991, impunându-se antrenarea răspunderii delictuale a CFR.

În ceea ce privește perioada ulterioară anului 1996, când reclamantul a încheiat contractul nr. x/30.08.1996, prin care a acordat B. S.A. licența exclusivă de exploatare pentru dreptul de producție și instalare al echipamentelor ce încorporează, parțial sau total, revendicările de la 2 la 10 din brevetul de invenție, iar pârâta a beneficiat de invenția reclamantului prin intermediul B. S.A., tribunalul a constatat că nu mai sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, fapta reclamantei de folosire a invenției reclamantului nu mai constituie o folosire neautorizată, întrucât reclamantul s-a interpus prin fapta proprie în lanțul cauzal dintre faptă și prejudiciu. Prin autorizația acordată B. de a produce și instala C-4-64 și de a valorifica pe teritoriul României această instalație, reclamantul a autorizat și dobândirea de către clienții B. a respectivei instalații.

Este adevărat că nu face obiectul acestei cesiuni revendicarea 1 din brevetul de invenție (metoda de control), însă tribunalul a apreciat că, autorizând valorificarea instalației (realizate conform revendicării 1), acesta a autorizat implicit și folosirea respectivei metode de control.

Prin urmare, cererea reclamantului a fost considerată întemeiată numai pentru perioada decembrie 1990 - 1996, perioadă care limitează sub un prim aspect cuantumul prejudiciului.

Din punctul de vedere al determinării acestui prejudiciu, tribunalul a constatat că prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că CFR S.A. a pus în funcțiune instalații de siguranță a circulației cu circuite de cale tip C-4-64 în 92 de stații cu instalații de centralizare electrodinamică sau electronică, precum și în 110 instalații de bloc de linie automat ale liniilor curente dintre stații, respectiv un număr total de 4.355 circuite de cale tip C-4-64, care însumează peste 300 milioane ore de funcționare.

Instalarea acestor circuite s-a făcut odată cu reabilitarea infrastructurii feroviare de către B. S.A. și C. S.A. pe baza caietelor de sarcini întocmite de CFR S.A..

Beneficiile aduse prin implementarea invenției au fost determinate prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză ca fiind: cele legate de siguranța circulației, fiabilitatea, stabilitatea reglajelor, reducerea poluării sonore. Circuitele de cale C-4-64 semnalizează optic situațiile de apariție a unor semnale perturbatoare în circuitele de cale, sunt compatibile cu soluțiile de izolare a zonelor de macazuri cu amplasarea jantelor de schimbare a polarității pe liniile de abatere, sunt insensibile la variațiile bruște ale rezistenței de balast datorate intemperiilor, au o stabilitate deosebit de mare a reglajelor, utilizează rețeaua de cabluri existentă, reduc spațiul necesar instalării în sala de relee, nu implică alte cheltuieli de cercetare, proiectare și experimentare, generează economie de energie electrică.

A fost determinată economia de energie electrică pentru o oră de funcționare, în raport de circuitele de cale existente anterior; s-a stabilit un total de 313.114.076 ore de funcționare din 1990 până în 2010, când a expirat perioada de protecție a brevetului; precum și un număr de 1515 joante izolante eliminate în aceeași perioadă ca efect a introducerii C-4-64; un număr de 51 de invertoare eliminate în perioada de folosire a C-4-64; un număr de 4781 relee transmițătoare de tip TR-3B, TR-2000B și TR-2000C, de 4235 blocuri descifratoare BDF-1 și BDF-2, de 85 de emițătoare de cod KPT, ce au fost scoase din instalațiile anterioare ca urmare a eliminării comutației mecanice prin introducerea circuitelor C-4-64.

Expertul tehnic a determinat și unele avantaje colaterale referitoare la diminuarea manoperei, materialelor, utilajelor și transportului, calculând orele economisite ca urmare a reducerii duratei verificărilor periodice (tabelul 6 al expertizei).

Opinia expertului tehnic a fost în sensul că pentru calculul exact de joante izolante eliminate, de invertoare, de relee transmițătoare, blocuri descifratoare și emițătoare de cod KPT și a numărului de ore economisite (dar care nu va schimba semnificativ numărul obținut, cel mai probabil în sensul creșterii acestuia) este necesară anexarea Planurilor bifilare de izolare ale stațiilor CF și a Schemelor de electroalimentare a secțiunilor izolate ale stațiilor CF înainte de introducere și ulterior introducerii C-4-64, precum și a Normelor de timp pentru verificare echipamente, respectiv salariul orar al personalului implicat în activitatea de verificare. Nici evidențierea costurilor altor circuite de cale electronice sau a altor echipamente specifice nu a putut fi determinată în lipsa unei Liste a prețurilor circuitelor de clase de import și a prețurilor subansamblurilor circuitelor de cale negociate de CFR S.A. cu producătorul subansamblurilor electronice B. S.A..

Raportul de expertiză contabilă a fost efectuat pe baza datelor tehnice ale raportului de expertiză tehnică. Expertul a stabilit că beneficiile rezultate din economia de energie electrică este în cuantum de 610.292.616 RON. Pentru eliminarea joantelor izolante, a invertoarelor, a releelor transmițătoare, a blocurilor descifratoare de tip BDF-1 și BDF-2 au fost determinate beneficii în cuantum de 568.913,69 RON, respectiv 388.903,71 RON, 461.857,29 RON, 157.789,97 RON. Aceste valori au fost actualizate în raport de rata inflației.

Pentru avantajele colaterale decurgând din diminuarea manoperei, materialelor, utilajelor și transportului, expertul contabil a constatat într-o primă fază că nu poate determina valoarea acestora în lipsa normelor de timp pentru verificarea echipamentelor și a salariului mediu orar al personalului implicat. Ulterior, prin completarea raportului de expertiză s-a stabilit suma de 939.056,86 RON pentru aceste avantaje colaterale.

Reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 616.756.080,97 RON, care reprezintă integralitatea beneficiilor economice obținute de pârâtă din folosirea invenției pentru toată perioada dedusă judecății.

Sub un prim aspect, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului poate fi admisă în parte, în sensul că acesta nu este îndreptățit la toate beneficiile economice obținute de pârâtă, întrucât o astfel de măsură ar constitui o descurajare a utilizării oricărei invenții.

Întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, invenția nu a fost realizată în condițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 64/1991, sunt aplicabile prin analogie dispozițiile art. 91 alin. (4) din H.G. nr. 547/2008. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că în cadrul negocierilor dintre părți, în cadrul uneia dintre comisiile de examinare din cadrul pârâtei, deși reclamantul solicitase un procent de 50% din aceste beneficii, a propus un procent de 10%. Tribunalul a apreciat că acest procent este echitabil pentru ambele părți (procentul de 4% este stabilit pentru situațiile când unitatea are o anumită contribuție la invenție - resurse, timp, etc., or, în cauză, invenția este realizată exclusiv prin efortul reclamantului astfel încât nu se impune acordarea unui asemenea procent). Acest procent este apreciat de tribunal ca acoperind și despăgubirile materiale pentru resursele alocate de reclamant (capătul 2 al cererii).

Prin urmare, aplicând procentul de 10% la beneficiile totale determinate pentru perioada 1990 - 1996 (inclusiv cele din economia cu manopera), tribunalul a admis cererea în limita sumei de 15.772.380 RON (calculată potrivit anexelor raportului de expertiză contabilă).

În ceea ce privește răspunderea statului, aceasta nu poate fi antrenată deoarece în sarcina sa nu se poate reține existența faptei în sine, respectiv a folosirii fără drept a invenției reclamantului.

În raport și de soluțiile pronunțate cu privire la excepțiile invocate de părți, tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii pentru lipsa calității procesuale pasive și cererea de chemare în garanție formulată de CFR împotriva C. S.A. și B. S.A., ca prescrisă.

Prin decizia nr. 620/28.06.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A., decedat pe parcursul procesului și continuat de moștenitorii D., E. și F., împotriva sentinței menționate; a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta CFR S.A. împotriva încheierilor premergătoare din datele de 11.10.2011, 03.07.2012, 26.02.2013, 23.04.2013 și 18.03.2014 și în ceea ce privește soluția dată cererii principale, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă CFR S.A. în ceea ce privește soluția dată cererilor de chemare în garanție și, în consecință, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza aceluiași tribunal pentru judecarea cererilor de chemare în garanție.

Totodată, a menținut în rest sentința apelată, a obligat pârâta CFR S.A. la plata a câte 10.000 RON onorariu suplimentar pentru experții G. și H. și a respins, ca nefondată, cererea apelantei CFR S.A. având ca obiect obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1189/30.03.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes în formularea recursurilor de către chematele în garanție S.C. B. S.A. București și S.C. C. S.A., invocată de către intimații-reclamanți; a admis recursurile declarate de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR-SA și de chematele în garanție S.C. B. S.A. București și S.C. C. S.A. împotriva deciziei Curții de Apel București; a respins ca nefondat recursul formulat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR-SA împotriva încheierii de ședință din 14 iunie 2017; a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza aceleiași curți de apel pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR-SA, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Prin decizia de casare, s-a constatat, cu privire la primul act de utilizare neautorizată a brevetului aparținând autorului intimaților-reclamanți, apreciat de curtea de apel ca fiind data de 15.12.1990, că acest aspect de fapt nu poate fi cenzurat în această etapă procesuală, însă, din perspectiva legalității, a fost înlăturat argumentul recurentei-pârâte referitor la necesitatea confirmării aplicabilității industriale a invenției prin intermediul unei utilizări experimentale înaintea celei efective.

Recurenta a susținut în mod nefondat că aplicabilitatea industrială a unei invenții constituie o condiție ulterioară brevetării unei soluții tehnice, întrucât aceasta, alături de noutate și activitate inventivă, constituie una dintre cele trei condiții pentru brevetarea unei invenții și, în consecință, se analizează în vederea în procedura de acordare a brevetului, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Cu privire la susținerea pârâtei în sensul că pretinsele acte de utilizare a invenției în perioada 1990-1996, când a avut loc omologarea finală a circuitului C4-64, îmbracă forma unei utilizări experimentale pentru care, potrivit legii, nu era necesar acordul titularului de brevet și ca atare, pentru respectiva perioadă, nu ar datora despăgubiri, Înalta Curte a reținut că instanța de apel, în mod legal argumentat, a înlăturat apărarea pârâtei întemeiată pe invocarea dispozițiilor art. 34 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991, sens în care a apreciat că amploarea folosirii circuitelor C4-48 (în perioada 1990-1993) și C4-64 (1993-1996), circuite echivalente și interschimbabile, protejate prin același titlu, nu permite calificarea acesteia drept o utilizare în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial a obiectului invenției brevetate x, condiții prevăzute de lege pentru a se califica o utilizare ca fiind experimentală.

Înalta Curte a înlăturat ca nefondată susținerea recurentei în sensul că instanța de apel nu a analizat argumentele pârâtei arătate prin cererea de apel cu privire la excepția lipsei calității procesuale a reclamantului, întrucât instanța de apel, în vederea analizării acestei critici din motivele sale de apel a încuviințat chiar efectuarea unei expertize de specialitate în apel - proprietate intelectuală - brevete de invenții și electronică, expertiză ale cărei concluzii depuse la 24.03.2015 au fost în sensul că circuitul C4-64 a reprezentat o modificare neesențială a cablării circuitului C4-48, astfel că circuitul de cale C4-64 este echivalent cu circuitul C4-48, deoarece pentru un specialist în domeniu era evident că prin utilizarea acestuia se obține, în mod esențial, același rezultat ca și cel care se obținea cu circuitul de cale C4-48, ambele construcții funcționând pe baza aceluiași principiu al emisiei numerice cuprins în brevetul de invenție și folosesc aceeași metodă de comandă și control, brevetată de reclamant.

Față de cele anterior redate, s-a conchis în sensul că instanța de apel a cercetat în mod real și efectiv excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă prin motivele de apel și a înlăturat-o în temeiul unor motive de fapt și de drept apte să demonstreze legala respingere a excepției, prin ample referiri la probele cauzei și, în special, la cea cu expertiza de specialitate, constatare în deplină concordanță cu prevederile art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991.

Înalta Curte a constatat caracterul fondat al criticilor susținute de către recurenta-pârâtă, pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critici prin care s-a invocat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, fără a se aprecia asupra conținutului înscrisurilor reținute de instanța de apel de a reprezenta manifestări de voință exprese, neîndoielnice provenind de la pârâtă, apte să producă efectul întreruptiv de prescripție, întrucât acestea nu reprezintă chestiuni de legalitate, ci de temeinicie (motiv pentru care criticile cu acest obiect din cadrul memoriilor de recurs nu au fost analizate), s-a constatat că, în analiza criticilor privind soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel era ținută să ia în considerare momentul de început al curgerii termenului de prescripție - data nașterii dreptului la acțiune, prin aplicarea regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere temeiul delictual al cererii de chemare în judecată; atare regulă a fost corect aplicată, curtea de apel referindu-se la data de 15.12.1990 ca fiind primul act de exploatare neautorizată a invenției, moment de debut al cursului prescripției.

Cu toate că, potrivit celor arătate anterior, sunt nefondate criticile pârâtei privind începerea curgerii termenului de prescripție la data de 15.11.1990 (data publicării cererii de brevet), în aplicarea celor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 61/1991, Înalta Curte a considerat că era necesar a se demonstra că înscrisurile enumerate aveau un conținut neîndoielnic cu privire la intenția pârâtei CFR S.A. (și a antecesoarei sale legale) de a recunoaște calitatea reclamantului de titular al brevetului de invenție (întrucât aceasta are și semnificația recunoașterii dreptului său de a autoriza folosirea invenției), precum și că fiecare dintre aceste acte, calificate ca având efect întreruptiv, a intervenit înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, reluat după întreruperea cursului unui termen anterior, prin ipoteză.

Prin urmare, astfel cum corect a enunțat la nivel teoretic curtea de apel, era indispensabil ca fiecare nou act de întrerupere a cursului prescripției să intervină până la împlinirea termenului de 3 ani care a început să curgă după actul de recunoaștere anterior.

Or, în condițiile în care instanța de apel, în enumerarea cronologică a acestor acte de recunoaștere provenind de la pârâtă, se referă în cele din urmă la "nota nr. x/2001, adresa nr. x/13.12.2004 și dispoziția din 14.04.2009", fără a arăta dacă adresa din 2001 avea o dată anterioară datei de 13.12.2001 pentru ca adresa nr. x/13.12.2004 să fi produs întreruperea termenului de prescripție anterior și nici de ce dispoziția din 14.04.2009 a avut aptitudinea de a întrerupe termenului de prescripție care a început să curgă la 13.12.2004 și care, prin ipoteză, s-a împlinit la 13.12.2007, Înalta Curte nu a avut la dispoziție toate elementele de fapt ce au condus instanța de apel la confirmarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a soluției sub acest aspect.

Ca atare, pentru acest motiv, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., au fost admise toate recursurile declarate în cauză, urmând ca în rejudecarea apelului pârâtei (promovat și împotriva încheierii din 11.10.2011 prin care s-a respins excepția în discuție), curtea de apel să realizeze o analiză proprie și efectivă a excepției prescripției dreptului material la acțiune, reanalizând, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, înscrisurile prin care reclamanții susțin că au intervenit recunoașteri succesive din partea pârâtei (inclusiv a celor depuse în recurs), astfel încât acțiunea promovată la data de 23.04.2010 prin care s-au solicitat despăgubiri pentru intervalul 1990 - 7.05.2010, nu era prescrisă.

În rejudecare va interesa, însă, intervalul 1990-1996, având în vedere că respingerea pretențiilor reclamantului pentru perioada 1996-2010 a intrat sub autoritate de lucru judecat, potrivit celor deja arătate.

Instanța de recurs a înlăturat ca nefondate criticile susținute de recurenta-pârâtă CFR cu privire la nelegalitatea respingerii excepției lipsei calității sale procesuale prin aceeași încheiere din 11.10.2011 a primei instanțe, confirmată și sub acest aspect, de instanța de apel, apreciind că în mod legal s-a reținut că reclamantul a pretins antrenarea răspunderii civile delictuale pentru exploatarea de către pârâtă a metodei, dar și a produsului obținut direct prin procedeul brevetat, faptă interzisă de dispozițiile art. 32 din Legea nr. 61/1991.

Prin motivele de recurs formulate cu privire la acest aspect, în realitate, recurenta reiterează în integralitate argumentele susținute prin motivele de apel în criticarea soluției tribunalului de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, argumente analizate în mod legal și de instanța de apel prin decizia recurată.

Ca atare, Înalta Curte, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a limitat la a constata că în mod legal curtea de apel a reținut că pârâta CFR S.A. are însușirea cerută de art. 32 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991 de a fi utilizat, fără consimțământul titularului, circuitul de cale C4-64 și metoda de instalare a acestuia, revendicări ce constituie obiect al protecției conferite reclamantului prin brevetul de invenție nr. RO 105.793/07.05.1990.

Celelalte aspecte vizând chestiunea aprecierii materialului probator al cauzei de către instanțele de fond pentru soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a CFR S.A. nu au fost analizate, date fiind limitele controlului de legalitate ce poate fi exercitat de instanța de recurs; aceeași este concluzia și cu privire la critica prin care s-a susținut că era necesară unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale sale pasive, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., iar nu soluționarea ei separată, la termenul din 11.10.2011; mai mult decât atât, Înalta Curte a constatat că atare critică este formulată omisso medio, întrucât eventuala unire cu fondul a excepției analizate era o măsură permisă primei instanțe, iar nu instanței de apel.

Înalta Curte a înlăturat ca nefondate și criticile aceleiași recurente-pârâte CFR S.A. cu privire la confirmarea în apel a soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor.

Nici prin această critică recurenta nu a susținut motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât toate argumentele sale au fost analizate de curtea de apel, din perspectiva dispozițiilor legale incidente.

Astfel, împrejurările că reclamanta deține în regim de concesiune infrastructura feroviară publică a statului, în baza Contractului de concesiune MM nr. 224/2002 încheiat între Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în calitate de concedent, că proprietarul infrastructurii feroviare publice este Statul Roman, că prin actul nr. 31/847/23.05.1990, Statul Român, prin Ministerul Transporturilor a comunicat societății B. că este de acord cu proiectul Notei de comandă a circuitelor de cale C4-48 nu sunt de natură a transfera calitatea procesuală pasivă către Ministerul Transporturilor, câtă vreme în privința ministerului nu se verifică însușirile cerute de art. 32 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991, anume de a fi utilizat, fără consimțământul titularului, circuitul de cale C4-64 (inițial, C4-48) și cu atât mai puțin metoda de instalare a acestuia, revendicări ce constituie obiect al protecției conferite reclamantului prin brevetul de invenție nr. RO 105.793/07.05.1990, deci, de a fi săvârșit acte de contrafacere a brevetului.

Recurenta a reluat criticile concepute prin motivele de apel și împotriva încheierii primei instanțe din data de 3.07.2012 prin care a fost respinsă cererea sa de constatare a nulității raportului de expertiză efectuat de domnul I., întrucât acesta nu are calitatea de expert judiciar, nefiind înscris pe listele Biroului Local de Expertize.

Înalta Curte a constatat că recurenta nu critică dezlegările date de instanța de apel acelorași critici invocate și prin motivele de apel, ci reiterează aceleași susțineri, ce au fost înlăturate ca nefondate.

De altfel, curtea de apel a considerat că prima instanță în mod corect a reținut calitatea acestuia de expert extrajudiciar, având în vedere că pe listele BLE de pe lângă Tribunalul București nu figurează experți în această specialitate, precum și aplicarea de către tribunal a dispozițiilor art. 201 alin. (3) și (4) C. proc. civ., astfel încât corect s-a apreciat că expertiza a rămas dobândită cauzei.

Recurenta a formulat critici și cu privire la respingerea apelului său împotriva încheierii din 26.02.2013, prin care instanța a apreciat că expertul extrajudiciar a răspuns obiecțiunilor sale formulate cu privire la raportul de expertiză tehnică, precum și împotriva soluției de respingere a apelului CFR S.A. împotriva încheierii din data de 23.04.2013, prin care a fost respinsă solicitarea sa privind efectuarea unei contraexpertize de către un expert judiciar.

Cu privire la aceste critici vizând acte de procedură ale primei instanțe, curtea de apel a constatat că nu este reală afirmația pârâtei că la termenul din 26.02.2013 tribunalul ar fi respins obiecțiunile sale, având în vedere că la termenul din 03.07.2012 au fost discutate obiecțiunile acesteia care au fost admise în parte, în timp ce expertul a răspuns acestora printr-o completare la raport depus la dosar la 15.10.2012.

Aceste constatări și dezlegări ale instanței de apel nu pot fi evaluate de instanța de recurs, întrucât nu reprezintă chestiuni de nelegalitate a deciziei recurate, ci se critică aprecierea instanței de apel asupra modalității de aplicare a unor dispoziții procedurale de către tribunal; concluzia este identică și în ceea ce privește reluarea criticilor împotriva încheierii din 23.04.2013 cu privire la solicitarea recurentei-pârâte de efectuare a unei contraexpertize, referitor la aceste aspecte neputând fi eventual incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., printr-o eventuală recalificare a acestora.

Pentru aceleași motive nu au fost evaluate de instanța de recurs nici motivele ce au condus instanța de apel la confirmarea și a soluției de respingere a obiecțiunilor pârâtei la raportul de expertiză contabilă prin încheierea din 18.03.2014, întrucât, din nou, recurenta invocă chestiuni ce privesc puterea de apreciere a instanțelor de fond cu privire la temeinicia sau lipsa de temeinicie a unor nemulțumiri ale părții cu privire la una dintre probele administrate; de asemenea, nu reprezintă o critică de nelegalitate nici referirea recurentei la cuantumul onorariului de expertiză la care a fost obligată în favoarea celor doi experți prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de recurs neavând abilitarea de a reaprecia asupra acestor aspecte.

Înalta Curte a respins ca nefondat și recursul formulat de pârâtă împotriva încheierii instanței de apel din 14.06.2017 prin care s-a apreciat asupra administrării probei cu expertiză contabilă, întrucât în mod legal instanța de apel a dispus respingerea cererii de refacere a expertizei contabile în apel, urmare a constatării unei juste respingeri a obiecțiunilor sale invocate în fața primei instanțe pe baza unei analize proprii a curții de apel a acestor obiecțiuni; solicitarea recurentei de a fi analizată pertinența și temeinicia acestor obiecțiuni și de către instanța de recurs nu a putut fi primită, fiind contrară dispozițiilor procedurale ce guvernează această etapă procesuală.

În acest sens, s-a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., respingând cererea de refacere a expertizei menționate, în speță nefiind întrunit motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (recalificat ca atare, având în vedere că recurenta s-a întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Cu privire la decăderea pârâtei din dreptul de a administra proba cu expertiză contabilă în apel, întrucât și aceste aspecte privesc exclusiv chestiuni ce intră în puterea de apreciere a instanței de apel cu privire la pertinența, concludența și utilitatea unor probe, ele nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, între aceste susțineri neputând fi identificate neregularități procedurale săvârșite de instanța de apel și prin care să fi fost vătămate drepturile procesuale ale pârâtei, susceptibile de o eventuală analiză pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Motivele de recurs legate de fondul litigiului nu au fost evaluate la acest moment procesual, având în vedere admiterea recursului pârâtei referitor la modul de soluționare a excepției prescripției și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtei CFR S.A., în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și art. 314 C. proc. civ., interpretat a contrario.

Cu privire la recursul chematelor în garanție, Înalta Curte a apreciat că soluția instanței de apel de a respinge excepția prescripției dreptului la acțiunea valorificată de pârâtă prin formularea cererilor de chemare în garanție, raportându-se la cauza cererii principale, iar nu la cauza fiecărei cereri de chemare în garanție, nu este susținută de vreo dispoziție legală, chiar având în vedere caracterul incidental al cererii de chemare în garanție, instanța de apel omițând faptul că cererea de chemare în garanție putea fi formulată și pe cale separată, ceea ce înseamnă că ele au o existență juridică de sine stătătoare; o astfel de situație este diferită de cea a formulării unei cereri de intervenție accesorie, intervenientul accesoriu având o poziție procesuală subordonată poziției părții în favoarea căreia intervine.

Caracterul incidental al acestei intervenții forțate nu justifică conexitatea cauzelor juridice ale celor două cereri în comparație - cererea principală și chemarea în garanție -, astfel cum fără temei legal a stabilit curtea de apel.

În mod evident, fiecare dintre cele două categorii de cereri are o cauză juridică proprie - cererea principală este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în timp ce ambele cereri de chemare în garanție au un temei contractual (contractul din 2006 în ceea ce o privește pe recurenta S.C. B. S.A. și contractele din 1998 - recurenta S.C. C. SA).

Această constatare are consecințe juridice atât în planul regulilor de drept material aplicabile, cât și în planul dreptului procesual, ambele fiind însă forme de manifestare a acțiunii civile.

Modalitatea de angajare a răspunderii civile delictuale este diferită de condițiile antrenării răspunderii civile contractuale, după cum există diferențe și în planul prescripției extinctive, cu referire la momentul de la care termenul de prescripție începe să curgă.

Astfel, în privința răspunderii contractuale este aplicabilă regula prevăzută de art. 7 din Decret nr. 167/1958 - prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune -, pe când în cazul răspunderii civile delictuale, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, cauzele de întrerupere a termenului de prescripție operează în mod distinct pentru fiecare cerere, întreruperea prescripției acțiunii principale neprofitând și prescripției cererii de chemare în garanție.

Prin urmare, aceeași cauză de întrerupere a prescripției acțiunii principale (recunoașterile dreptului reclamantului provenind de la CFR), nu poate avea efectul întreruperii cursului prescripției pentru cererea de chemare în garanție prin care se tinde la antrenarea răspunderii contractuale față de CFR.

Pentru a se fi putut reține o cauză de întrerupere a prescripției acțiunilor valorificate prin formularea cererilor de intervenție era necesar ca instanța de apel să identifice și să indice în decizia recurată împrejurări din care să rezulte fără echivoc o recunoaștere a dreptului CFR S.A. de către fiecare dintre chematele în garanție, respectiv de S.C. B. S.A. și de către S.C. C. S.A., ceea ce nu s-a întâmplat.

Ca atare, rezultă că, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, curtea de apel a reținut de o manieră implicită că prescripția ce a curs pentru acțiunea în răspundere contractuală valorificată de către pârâtă împotriva chematelor în garanție a fost întreruptă în mod succesiv, astfel încât cererile de chemare în garanție formulate la 15.05.2010 ar fi fost introduse în termenul general de prescripție de 3 ani, motiv pentru care acestea ar trebui soluționate pe fond; în consecință, Înalta Curte a constatat caracterul fondat al motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a constatat că apelul pârâtei împotriva soluției de admitere a prescripției cererilor de chemare în garanție adoptată de prima instanță a fost admis în mod greșit.

Mai mult decât atât, astfel cum corect a susținut recurenta S.C. C. S.A., independent de exercitarea sau neexercitarea dreptului la recurs de părțile cauzei, instanța de apel a dispus rejudecarea pe fond a cererilor de chemare în garanție care nu puteau viza decât pretenții ulterioare anului 1998 și, respectiv 2006 (data perfectării contractelor cu S.C. C. S.A. și S.C. B. SA), în timp ce pârâta, titulară a cererilor de chemare în garanție, a căzut în pretenții în cererea principală formulată de reclamant pentru plata unor despăgubiri vizând perioada 1990-1996, așadar, o perioadă anterioară celei pentru care cererile de chemare în garanție au fost promovate.

Ca atare, Înalta Curte a reținut ca fiind fondat și motivul de recurs invocat de către recurenta S.C. B. S.A., reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care a susținut pronunțarea de către instanța de apel a unor soluții necorelate, contradictorii, ambele recurente având, de altfel, susțineri cu privire la acest aspect.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2010*.

Prin decizia nr. 1500/28.11.2018, Curtea de Apel București, secția a IV -a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta CN CFR și a obligat pe apelanta-pârâtă la plata către intimata - chemată în garanție S.C. B. S.A. a sumei de 71.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente tuturor etapelor procesuale, cu aplicarea art. 274 alin