ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2001/2019

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. x/31.01.2013, reclamantul A. a chemat în judecată, în calitate de pârâți: Consiliul Local al Municipiului Hunedoara, Municipiul Hunedoara, prin Primar, S.C. B. S.A. Deva, Asociația de Dezvoltare Intercomunitară "C.", Consiliul Județean Hunedoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, solicitând în principal ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

- 1) să se constate că folosința terenului, proprietatea sa, înscris în CF menționată în Anexa 1, este afectată de existența pe acesta, deasupra și în subsol, a conductelor și instalațiilor de aducțiune a apei pe ruta Hobița - Râu Bărbat - Hunedoara, care compun sistemul de alimentare cu apă a municipiului Hunedoara, precum și de existența drumurilor de acces la acestea;

- 2) să se constate că a dobândit, prin accesiune, dreptul de proprietate asupra întregii infrastructuri tehnico - edilitare, a conductelor și instalațiilor de aducțiune a apei pe ruta Hobița - Râu Bărbat - Hunedoara, aflate pe terenul proprietatea sa, înscris în cărțile funciare menționate în Anexa 1 la acțiune, precum și asupra celorlalte componente tehnico - edilitare ce servesc alimentării cu apă a municipiului Hunedoara care trec pe terenul său situat în Silvașul de Jos, la suprafață sau în subsolul acestuia și să se dispună, în consecință, înscrierea dreptului său de proprietate asupra acestor "lucrări autonome cu caracter durabil", în cărțile funciare menționate în Anexa 1 la acțiune;

- 3) să fie obligați pârâții, în solidar sau pe fiecare în parte, "după răspunderea ce li se poate atrage", la plata unei despăgubiri civile în sumă de 250.000 euro sau echivalentul în RON de la data plății efective, pentru lipsirea de folosință a terenului în suprafață de 1.080.011 mp situat în Silvașul de Jos ce este traversat pe diagonală de conductele folosite de pârâți pentru transportul apei potabile, precum și de drumurile de acces la acestea, cu trei ani anterior înregistrării acțiunii sale.

În subsidiar, reclamantul a solicitat ca, într-un termen stabilit de instanță, dar care să nu fie mai lung de 30 de zile, pârâții să fie obligați să-și ridice toate construcțiile de pe terenul proprietatea sa, menționat în Anexa 1 la acțiune, și să îndrepte acest teren astfel încât să-i fie redat în bună stare și folosință, potrivit profilului agricol pe care îl are, și să fie obligați pârâții să-l despăgubească cu suma lunară de 10.000 euro sau echivalentul în RON începând cu data cererii și până la ridicarea construcțiilor și redarea folosinței terenului, iar pentru trecut cu suma solicitată la pct. 3.

Totodată reclamantul a mai solicitat obligarea titularului dreptului de proprietate asupra infrastructurii tehnico - edilitare, a conductelor și instalațiilor de aducțiune a apei pe ruta Hobița - Râu Bărbat - Hunedoara ca și a celorlalte componente tehnico - edilitare, care servesc alimentării cu apă a Municipiului Hunedoara și care trec prin terenul său, să încheie cu el un contract de închiriere, pe durata existenței acesteia, cu plata unei indemnizații lunare de 10.000 euro sau echivalentul în RON ori să fie pronunțată o hotărâre judecătorească care să țină loc de contract de închiriere.

În cauză au fost formulate cereri de intervenție în interes propriu de către S.C. D. S.R.L., prin procurator A., și de către E..

Prin încheierea din 3 06 2015 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de către E., cu motivarea că aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 50 alin. (1) coroborat cu art. 112 din C. proc. civ. pentru cererea de chemare în judecată cu privire la obiectul ei, că cererea nu este timbrată și nu este motivată în drept, iar intervenienta nu justifică calitate procesuală activă în cauză.

Prin sentința civilă nr. 388/2018, Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. B. S.A. Deva, Asociația de Dezvoltare Intercomunitară "C.", Consiliul Județean Hunedoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara; a respins atât acțiunea civilă împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Hunedoara și Municipiul Hunedoara, prin Primar, cât și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta S.C. D. S.R.L., prin procurator A..

Prin decizia nr. 413 din data de 05 aprilie 2019, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă a respins excepția nulității apelului declarat de reclamantul A., invocată de intimata S.C. B. S.A. Deva; a respins apelurile declarate de reclamantul A. și de intervenienta S.C. D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 388/2018 pronunțată de Tribunalul Hunedoara; a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de intervenienta E. împotriva aceleiași sentințe; au fost obligați apelanții să plătească intimatelor UAT Municipiul Hunedoara și Consiliul Local al Municipiului Hunedoara suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea apelului, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce o privește pe intervenienta E., apelul incident declarat de aceasta a fost respins întrucât cererea de intervenție formulată de aceasta a fost respinsă de către prima instanță prin încheierea pronunțată la data de 03.06.2015, ca inadmisibilă, și, potrivit art. 52 din C. proc. civ. vechi, încheierea prin care instanța hotărăște asupra încuviințării în principiu a intervenției nu se putea ataca decât odată cu fondul. Astfel, nemulțumirile intervenientei E. nu puteau fi examinate decât în cadrul apelului îndreptat împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea ca inadmisibilă, iar nu în baza unui apel incident care nu face nicio referire la considerentele avute în vedere de prima instanță la pronunțarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii.

Analizând apelurile declarate de reclamantul A. și de intervenienta S.C. D. S.R.L., Curtea de apel a arătat că instalațiile și conductele care compun infrastructura tehnico-edilitară de aducțiune a apei pe ruta Hobița - Râul Bărbat - Hunedoara sunt atestate în domeniul public al municipiului Hunedoara, astfel cum rezultă din anexa 4 la Hotărârea nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al județului Hunedoara precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Hunedoara (pozițiile 958 - 971 din anexă). Prin urmare, autoritatea administrativ teritorială a Municipiului Hunedoara deține calitatea de proprietar a instalațiilor de aducțiune a apei pe ruta menționată. În această calitate, Municipiul Hunedoara deține și dreptul de servitute asupra terenurilor afectate de aceste conducte și instalații, ceea ce conferă Municipiului Hunedoara calitate de proprietar al conductei și calitate procesuală pasivă în cauză.

Pârâtele C. Hunedoara și S.C. B. S.A. Deva desfășoară, prin delegare, activități de gestionare a serviciului de alimentare cu apă și canalizare. Acestea nu au atribuții decizionale decât cu privire la activitatea efectivă de gestionare a serviciilor publice de alimentare cu apă și canal, neputând dispune cu privire la solicitările reclamantului care au legătură cu dreptul de proprietate asupra conductelor și cu dreptul de servitute asupra terenurilor.

Întrucât sistemul de aducțiune al apei nu se află în patrimoniul celor două pârâte și nici în cel al Statului Român ori în cel al Consiliului Județean Hunedoara, instanța de fond a admis justificat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâți, fiind legală soluția de respingere a acțiunii formulate de reclamant față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive.

Admiterea acestor excepții a făcut inutilă examinarea pe fond a solicitărilor reclamantului prin raportare la acești pârâți, astfel că nu se poate imputa primei instanțe nepronunțarea pe fond față de acești pârâți. În consecință, motivul de anulare a sentinței nr. 388/2018 și de trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe pe fondul cauzei în raport cu toți pârâții din proces, nu este fondat.

Împrejurarea că folosința terenurilor deținute de reclamant și de intervenienți este afectată de existența pe acestea a conductelor și instalațiilor de aducțiune a apei pe ruta Hobița - Râul Bărbat - Hunedoara care compun sistemul de alimentare cu apă a Municipiului Hunedoara nu este contestată de către acest din urmă pârât, iar din actele dosarului rezultă că instalațiile și conductele au fost edificate în anii 1978, 1994 și 1997, aspect necontestat de către reclamant. Prin urmare, încă din acea perioadă terenurile în litigiu erau afectate de servituțile decurgând din ocuparea terenurilor de conductele în discuție.

Raportat la momentul nașterii acestor servituți, care există și în prezent, Curtea a constatat că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ. nou deoarece, conform art. 6 alin. (6) din acest cod, dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Conform art. III pct. 4 din Anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente. Rezultă cu evidență că apartenența instalațiilor și conductelor de apă în litigiu la domeniul public este stabilită prin lege, fiind precizată apartenența la domeniul public al Municipiului Hunedoara în Hotărârea de Guvern nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al județului Hunedoara, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Hunedoara.

Articolul 861 C. civ. statuează că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, astfel încât conductele și instalațiile de aducțiune a apei pe ruta Hobița - Râul Bărbat - Hunedoara, aflate pe terenurile reclamantului și al intervenienților, nu pot forma obiect al dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, astfel cum se solicită prin acțiune și astfel cum, în mod corect, s-a reținut și de către prima instanță.

Corect s-a reținut de către prima instanță și faptul că în cauză nu se justifică plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenurilor.

Legea specială aplicabilă raporturilor juridice deduse judecății este Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă și canalizare. Conform art. 26 alin. (2) din această lege, în forma în vigoare la data achiziționării terenurilor, cât și la data introducerii acțiunii, dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă și canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreținerii și exploatării sistemelor respective. Același text de lege prevede faptul că exercitarea dreptului la servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și canalizare se realizează că titlu gratuit pe toată durata existenței acestuia. Operatorii au obligația de a plăti proprietarilor despăgubiri, în condițiile legii, doar dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube acestor proprietari.

Contrar susținerilor apelanților, în cauză nu este incident art. 621 C. civ. nou, care instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercițiul dreptului de servitute aferent unei utilități publice. Este adevărat că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 statuează în sensul că dispozițiile C. civ. nou se aplică și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor (…), din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.. Însă, aceeași lege, conține o normă specială în Capitolul II - "Dispoziții cu privire la cartea a III-a "Despre bunuri" a C. civ..", respectiv art. 59, potrivit căruia dispozițiile art. 621 - 625 C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia.

Prin urmare, nu se poate reține caracterul oneros al servituților în discuție, în baza art. 621 C. civ., față de dispoziția legală menționată.

În contextul în care dispozițiile art. 621 C. civ. nu sunt aplicabile situației juridice deduse judecății, nu se poate reține nici faptul că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 241/2006 ar fi contrare celor conținute de art. 621 C. civ. în sensul prevăzut de dispozițiile art. 230 lit. Z) din Legea nr. 71/2011 invocate de apelanți.

Pe de altă parte, se impune a se reține că, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, instalațiile și conductele în litigiu au fost edificate în anii 1978, 1994 și 1997 cu mult înainte de perioada 2008 - 2011 când reclamantul a achiziționat terenurile afectate de aceste servituți.

Prin edificarea acestor construcții aferente serviciului public la nivelul solului și subsolului anterior dobândirii terenurilor de către reclamant rezultă că servituțile legale în discuție afectau deja imobilele cumpărate de reclamant, astfel că terenurile nu puteau fi dobândite decât grevate cu aceste sarcini.

De altfel, în interogatoriul luat reclamantului în fața instanței de fond, acesta recunoaște că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare existau pe teren conducte de apă .

Din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare care au avut ca obiect terenurile în discuție, rezultă cu evidență faptul că reclamantul a avut cunoștință la data achiziționării terenurilor de situația de fapt și de drept a acestora, toate contractele conținând o declarație în acest sens a reclamantului cumpărător .

În acest context nu se poate reține că în sarcina apelanților ar fi operat o privare de proprietate, de folosință, deoarece terenurile au fost dobândite în perioada 2008-2011, fiind deja grevate de drepturile de servitute. Cum bunurile au intrat în această stare în proprietatea lor, nu se poate susține de către apelanți diminuarea patrimoniului lor prin existența respectivelor servituți.

Situația terenurilor apelanților nu atrage nici încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituție care garantează dreptul de proprietate privată întrucât alin. (7) al acestui articol prevede și pentru proprietar obligații, respectiv acelea de respectare a sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Ori, astfel cum s-a arătat anterior, în speță legea specială incidentă (Legea nr. 241/2006) prevede exercitarea cu titlu gratuit a servituților determinate de rețele de alimentare cu apă.

Practica judiciară invocată de reclamant nu este relevantă în cauză fiind vorba de o situație de fapt diferită, respectiv în acea cauză există un contract de închiriere încheiat în anul 1976 .

Așa cum s-a precizat mai sus, terenurile în discuție au fost afectate de servituți începând cu anul 1978 (aspect confirmat de reclamant - dosar apel vol. III), fiind vorba despre o situație juridică născută anterior ratificării de către România a Convenției Europene pentru Drepturile Omului (ratificată la 18 mai 1994) și a Tratatului de la Lisabona (intrat în vigoare la 01.12.2009). Prin urmare, situația juridică în discuție, cunoscută de reclamant la data achiziționării terenurilor, nu poate fi examinată din perspectiva normelor și jurisprudenței CEDO și ale dreptului comunitar care nu erau aplicabile la data nașterii acesteia.

Oricum, protecția oferită dreptului de proprietate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de normele comunitare, nu este una absolută, statele având dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, public.

Legea nr. 313/2015 invocată de apelanți nu este incidentă speței, pentru că este o lege de modificare a Legii nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice, or aplicabilă speței este Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă și canalizare.

Nici decizia nr. 725/05.07.2012 a Curții Constituționale nu este relevantă în cauză întrucât are ca obiect texte din Legea gazelor nr. 351/2004, abrogate expres prin art. 230 lit. Z) din Legea nr. 71/2011. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a reținut mai sus, speței de față nu îi este aplicabil art. 621 C. civ. care înlătură caracterul gratuit al servituților publice.

Nu a fost primită nici critica vizând faptul că nu s-a dat eficiență dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 nefiind citate în proces entitățile locale pe teritoriul cărora trec conductele (Municipiu Hațeg prin primar și comuna Teliucu Inferior prin primar). O astfel de solicitare care trebuia să vină din partea reclamantului, în baza principiului disponibilității, nu a fost formulată în fața primei instanțe, astfel că nu se poate imputa acesteia neintroducerea în cauză a acestor entități administrativ teritoriale și nu se poate reține nici stabilirea incorectă a cadrului procesual și a citării părților în sensul art. 87 pct. 1 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a stabilit și faptul că municipiul Hunedoara justifică calitate procesuală pasivă, reclamantul recunoscând, astfel cum s-a reținut anterior, că această unitate administrativ teritorială este proprietara instalațiilor și conductelor în discuție.

În esență, solicitările principale și subsidiare ale reclamantului, conținute de cererea de chemare în judecată au ca fundament susținerea caracterului oneros al exercitării servituților ce afectează terenurile în litigiu. Prima instanță a constatat caracterul gratuit al acestor servituți, context în care toate solicitările reclamantului cuprinse în petitele principale și subsidiare ale acțiunii rămân lipsite de temei, neputând fi admise.

Analizând sentința atacată, Curtea a reținut că aceasta este motivată atât în fapt cât și în drept, cuprinde răspuns la toate argumentele și cererile relevante cauzei, circumscriindu-se atât normei interne (art. 261 C. proc. civ.), cât și normei europene (art. 6 CEDO).

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul A., intervenienta E. și intervenienta S.C. D. S.R.L. Orăștie.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurenta a arătat că, prin respingerea, ca inadmisibil, a apelului incident pe care l-a declarat, instanța de apel i-a negat dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, i-a negat și dreptul consfințit în art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a fost obligată să își precizeze apelul și să plătească taxa de timbru, pentru ca, ulterior, în mod nelegal, să i se respingă apelul ca inadmisibil.

Recurenta are un interes legitim ce derivă din deținerea nudei proprietăți pentru imobilele traversate de aducțiunea de apă Hobita-Râul Bărbat-Lacul Cinciș-Hunedoara și ar fi trebuit să i se restituie taxa de timbru, mai ales în situația în care instanța de recurs îi reține doar calitatea de intervenient în favoarea recurentului-reclamant A..

Recurenta aduce critici deciziei din apel și cu privire la modul de soluționare a cauzei pe fond, arătând că instanța de apel nu a analizat distincția între noțiunile juridice de servitute și uz și cea de limitare a dreptului de proprietate, rezultată din suprapunerea materială asupra aceluiași bun, a dreptului de proprietate publică în concurs cu dreptul de proprietate privată.

Modificarea legislativă adusă prin art. 59 din cadrul Noului C. civ. și a legilor speciale a avut loc printr-o lege extracivilă, anume prin chiar Actul de aderare a României la Uniunea Europeană, astfel că, de la momentul aderării, 01.01.2007, servitutea legală gratuită a devenit caducă. Art. 59 din Legea nr. 71/2011 are și un caracter discriminatoriu în contextul în care instanța de apel și tribunalul nu au aplicat situația juridică corectă, aceea de concurs între dreptul public și dreptul privat, cu respectarea principiului proporționalității în privința legislației speciale.

Având în vedere că ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii este determinată de aderarea României la Uniunea Europeană, instanța de apel a interpretat prevederile legilor interne fără să țină cont de dreptul și jurisprudența Uniunii Europene, de CEDO și fără să observe că norma internă din cadrul art. 59 din Noul C. civ. nu este compatibilă cu normele de drept comunitar, ceea ce impunea ca normele de drept comunitar să se aplice în mod prioritar.

Argumentând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 din C. proc. civ. recurentul a arătat că, deși a fost formulat un capăt de cerere pentru obligarea pârâtului S.C. B. S.A. Deva la încheierea unui contract și la plata unei sume de bani cu titlul de chirie, această solicitare nu a fost examinată de instanța de apel.

Din perspectiva incidenței art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul susține că, în mod eronat, instanța de apel a înlăturat de la aplicare legislația europeană întrucât situațiile juridice s-ar fi născut anterior ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România. Apoi, pornind de la motivarea că Municipiul Hunedoara ar avea calitate de proprietar, conform H.G. nr. 1352/2001 - Anexa 4 pozițiile 958-971, asupra instalațiilor și conductelor atestate în domeniul public al Municipiului Hunedoara, a înlăturat din proces pe celelalte pârâte, deși lucrarea este de interes județean, fiind desfășurată pe teritoriul mai multor unități administrativ-teritoriale din același județ. Municipiul Hunedoara a dat în gestiunea S.C. B. S.A. Deva administrarea conductei, iar ambele instanțe de fond au eliminat fără niciun temei calitatea procesuală a acestei societăți, deși proprietarul folosește terenul perpetuu, iar administratorul ocazional pe durata delegării gestiunii.

Instanța de apel a transformat dreptul de proprietate al intervenientei într-un drept de proprietate al statului asupra terenului, de vreme ce gratuitatea și uzul perpetuu au transformat servitutea statului într-un drept efectiv de proprietate. Instanța nu trebuia să accepte lipsa de expropriere a terenului cu justă și prealabilă despăgubire.

În cauză nu au fost expertizate sub aspect valoric, în mod separat, prin expertiza în construcții, imobilele recurentei și cele ale reclamantului A., astfel cum se impunea în urma delimitărilor clare făcute prin expertiza topografică, iar expertiza de evaluare a omis evaluarea gurilor de verificare și a bazinului de apă, în suprafață totală de 280,27 mp, dar și a zonelor de protecție ale acestora, omise a fi calculate de expertul topograf.

Lucrările efectuate de pârâți, constând în realizarea unei rețele de alimentare cu apă a localității Hunedoara în anul 1978, sunt de utilitate publică, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, această împrejurare nefiind contestată.

Prin urmare, ocuparea terenului reclamantului de către această rețea, de căminele de vizitare, zonele de protecție, reprezintă o sarcină impusă imobilului, o adevărată limitare a dreptului de proprietate, fiind vorba despre o servitute legală instituită conform art. 586 C. civ. vechi din 1864 (în vigoare la data realizării construcțiilor).

Recurentul este nemulțumit de modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive. Se arată că instanța de apel nu a recunoscut calitatea procesuală pasivă a S.C B. S.A., a C. Hunedoara și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, cu toate că art. 2 lit. h), art. 2 lit. a) din Legea nr. 51/2006 și Legea nr. 241/2006 stabilește calitate procesuală acestui operator județean, iar, în calitate de succesor legal al F., S.C. B. S.A. are drepturi și obligații in personam, precum și putere de decizie contractuală. Statul Român a asigurat fondurile: 50% prin Ministerul Metalurgiei și 50% prin Sfatul Popular al regiunii Hunedoara, antecesorul Consiliului Județean Hunedoara, pentru finanțarea investiției inițiale de aducere a apei de râu sau apei industriale/nepotabile de la Hobita-Râul Bărbat direct în lacul de acumulare Cinciș.

În acest context, recurentul a invocat excepția nelegalității titlurilor prin care bunul reprezentat de conducta de apă Râul Bărbat-Hobița-Cinciș-Hunedoara a intrat, din patrimoniul comun al întreprinderii G. (în cota de 50%) și al Consiliului Popular Județean Hunedoara (în cota de 50%), în patrimoniul privat și, ulterior, în patrimoniul public al Consiliului Local Hunedoara.

De asemenea, se arată că instanța de apel se află într-o vădită eroare deoarece dispozițiile tratatelor originare, printre care și articolele din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, sunt obligatorii pentru România de la data aderării și au vocația de a se aplica efectelor viitoare ale unor situații apărute înainte de aderare, respectiv înainte de 01.01.2007.

Chiar dacă protecția oferită dreptului de proprietate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu este întotdeauna nelimitată, iar aceste limite sunt recunoscute și prin art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, îndeplinirea condițiilor pentru existența acestor limitări fie nu a fost analizată de către instanța de apel, fie nu este îndeplinită.

Legislația specială din România cu privire la "utilitățile publice" implică o ingerință în dreptul fundamental de proprietate al titularilor dreptului de proprietate afectați de aceste "utilități publice" și trebuie analizată ca o privare de proprietate, conform tezei a doua a art. 17 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Având în vedere că drepturile de proprietate ale reclamanților și intervenienților au fost constituite după 1 ianuarie 2007, data intrării în vigoare a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, orice menținere a dispozițiilor sentinței nr. 388/2018 a Tribunalului Hunedoara ar fi disproporționată în raport cu cerințele privind încrederea legitimă și securitatea juridică.

Deși a recunoscut aplicabilitatea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, instanța de apel a refuzat, în mod nelegal, să recunoască aplicabilitatea art. 1 Protocolul 1 la această Convenție care instituie obligativitatea acordării de despăgubiri echitabile pentru orice limitare a dreptului de proprietate, în contextul în care terenurile traversate de conducta Hobita-Râul Bărbat-acumularea Cinciș-Hunedoara, de-a lungul celor 33 de km, nu au fost expropriate nici înainte și nici după 1989.

Recurentul solicită instanței de recurs să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care există incompatibilitate între dreptul comunitar și dreptul intern național și instanța de recurs nu o poate soluționa în baza jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a celei naționale, fără a se face apel la aplicarea art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.

Prin includerea ex lege, în legislația specială a utilităților publice a anumitor drepturi de uz și servitute asupra terenurilor proprietate privată, titularii drepturilor de proprietate sau uzufruct viager sunt deposedați efectiv de dreptul lor de a se servi exclusiv (usus) și de dreptul de a culege fructele (fructus) de pe terenurile în cauză. Astfel, sunt prezente în cauză cele două componente ale privării de bun: deposedarea și transferul.

Cu privire la posibilitatea de a justifica o asemenea privare de proprietate, instanța de judecată trebuia să examineze în special dacă aceasta nu atribuie părților afectate o "sarcină disproporționată". În plus, pentru a respecta cerința proporționalității, această despăgubire trebuie să aibă loc într-un termen rezonabil.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă, iar o lipsă totală de despăgubire se poate justifica în temeiul articolului 1 numai în circumstanțe excepționale.

În cauză nu este enunțată, într-o formă precisă și previzibilă, constituirea dreptului de uz și de servitute legală asupra terenurilor recurenților ce sunt traversate de conductele de apă. Mai mult, proprietatea asupra acestei conducte de aducțiune a apei nu este clarificată din punct de vedere legal. Or, nu este lămurită tocmai legalitatea dobândirii și apoi a transferului conductei de aducțiune a apei în cadrul proprietății publice a Municipiului Hunedoara.

Legislația specială cu privire la utilitățile publice din România nu prevede un mecanism specific de despăgubire pentru proprietarii deposedați și supuși servituților legale. Proprietarii deposedați pot să obțină o despăgubire doar în cadrul unor exproprieri sau în cadrul unor procese civile.

Contrar celor reținute de către instanțele de fond, nu există nici în cadrul interogatoriului și nici în dosar vreo probă potrivit căreia recurentul ar fi cunoscut existența conductelor înainte de a achiziționa bunurile imobile reprezentate de terenurile agricole și păduri, motiv pentru care instanța de apel îl prezumă în mod nelegal pe recurent ca fiind de rea-credință.

Toate drepturile de proprietate ale recurentului, ale S.C. D. S.R.L. și nuda proprietate a recurentei E. au fost înscrise în cartea funciară de către autoritățile publice competente, astfel că exista, la momentul intrării în patrimoniul proprietarilor a acestor imobile, speranța legitimă că sunt titularii unui drept complet de proprietate.

Ca atare, în mod greșit instanța de apel a respins existența unei speranțe legitime prin invocarea unei teze nedovedite: cea a unei presupuse rele-credințe a reclamantului și intervenienților.

Concluzia instanței de apel, potrivit cu care nu se poate reține caracterul oneros al servituților în discuție, este eronată deoarece este de neacceptat aplicarea discriminatorie, în funcție de data tranzacției notariale a terenurilor, a obligației de despăgubire și nu poate fi justificată nici de motive de ordine publică, nici de motive de siguranță publică sau de sănătate publică.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, nereținând incidența, după data de 1 octombrie 2011, a noului C. civ., în speță a art. 230 și a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, precum și a art. 6 alin. (5) și (6), art. 621 alin. (1) și art. 625 din noul C. civ.

Instanța de apel nu a avut în vedere că, din nevoia de armonizare a legislației la jurisprudența și legislația Uniunii Europene, intrarea în vigoare a noului C. civ. a fost însoțită de abrogarea tuturor actelor normative speciale sau complementare preexistente care contraveneau reglementărilor sale.

Instanța de apel nu a dat efectivitate principiului aplicării imediate a legii noi, statuat prin art. 5 alin. (2) al Legii nr. 71/2011 și prin art. 6 alin. (5) și (6) C. civ., potrivit căruia dispozițiile C. civ. se aplică și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații subzistă și după intrarea în vigoare a C. civ.

Instanța de apel nu a încadrat corect situația de fapt din litigiul dedus judecății din perspectiva noului C. civ., în vigoare de la 1 octombrie 2011, și nu a distins între noțiunile juridice de servitute și uz și noțiunea juridică de limitare a dreptului de proprietate.

Atât expertiza topografică, cât și expertiza în construcții și evaluare nu au fost nici valorificate și nici înlăturate de către instanța de apel, iar anumite bunuri nu au fost individualizate în mod clar prin comparare cu lista publicată în cadrul Hotărârii de Guvern nr. 1352/2001, existând o serie de bunuri rămase în patrimoniul privat al pârâților care nu au fost identificate într-un document public, opozabil erga omnes.

În faza procesuală a recursului a fost formulată de către recurentul A. cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene care a fost respinsă pentru argumentele expuse în încheierea de ședință din data de 24 octombrie 2019.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de apelanta-intervenientă E. urmează a fi analizat numai în raport de acele criticile aduse deciziei din apel care vizează admisibilitatea apelului incident, neputând fi analizate celelalte motive de recurs care privesc fondul cauzei, de vreme ce acestea exced aspectelor de legalitate asupra cărora instanța de apel a fost ținută a se pronunța în ceea ce o privește pe intervenienta E..

Recurenta susține că, prin respingerea apelului incident ca inadmisibil, instanța de apel i-a negat dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv și, obligată fiind să își precizeze apelul, a trebuit să plătească o taxă de timbru pe care solicită instanței de recurs să i-o restituie.

Interesul recurentei în recunoașterea calității sale de intervenientă derivă din deținerea nudei proprietăți pentru imobilele traversate de aducțiunea de apă Hobita-Râul Bărbat-Lacul Cinciș-Hunedoara, calitate în care, susține recurenta, va suporta riscul de a nu fi despăgubită pentru lipsa de plusvaloare, în cazul în care se recunoaște caracterul oneros al servituții legale.

Analizând aceste critici, Înalta Curte observă că interesul recurentei în formularea cererii de intervenție nu a fost pus în discuție și analizat, instanța de apel limitându-se la a se pronunța asupra admisibilității cererii de apel incident, datorită caracterului peremptoriu al excepției inadmisibilității, care a impus soluționarea sa cu prioritate.

Procedând astfel, apelantei nu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sau dreptul la un recurs efectiv, instanța fiind ținută să cerceteze cu prioritate dacă au fost respectate dispozițiile legii de procedură civilă cu privire la calea de atac pe care apelanta putea să o exercite și la încadrarea criticilor în limitele aspectelor pe care prima instanță de fond le-a avut în vedere la pronunțarea soluției în cauză, constatându-se că apelanta nu a respectat aceste reguli.

Recurenta nu invocă nerespectarea art. 472 din C. proc. civ., privind apelul incident, astfel că nu pot fi identificate critici a căror analiză să releve o eventuală încălcare a dreptului său la un proces echitabil și la un recurs efectiv, ca efect al respingerii ca inadmisibil a apelului incident.

Soluția instanței de apel a fost dată după îndeplinirea unei alte obligații prealabile, cea a timbrării căii de atac, prevăzută de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cerință pe care apelanta a îndeplinit-o, ceea ce a împiedicat aplicarea sancțiunii anulării cererii, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Solicitarea adresată instanței de recurs pentru restituirea taxei de timbru achitată în faza procesuală a apelului, motivată de respingerea ca inadmisibilă a cererii de apel incident, este nefondată, întrucât Legea nr. 146/1997 nu prevede posibilitatea unei astfel de restituiri.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de intervenienta E..

2-3. Analizând recursurile declarate de reclamantul A. și de intervenienta S.C. D. S.R.L. Orăștie, Înalta Curte le va respinge pentru următoarele considerente comune:

Criticile privind greșita respingere a acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a C., S.C. B. S.A. Deva, Statul Român și Consiliul Județean Hunedoara sunt nefondate întrucât nesocotesc o situație de fapt necontestată, aceea că instalațiile și conductele care compun infrastructura tehnico-edilitară de aducțiune a apei pe ruta Hobița - Râul Bărbat - Hunedoara aparțin domeniului public al Municipiului Hunedoara, astfel cum rezultă din anexa 4 la Hotărârea de Guvern nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al județului Hunedoara precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Hunedoara (pozițiile 958 - 971 din anexă).

Prin urmare, Municipiul Hunedoara este singura entitate care deține calitatea de proprietar al instalațiilor de aducțiune a apei pe ruta menționată, calitate care îi conferă și atributul de titular al dreptului de servitute asupra terenurilor afectate de aceste conducte, instalații și drumuri de acces.

Municipiul Hunedoara a delegat o parte din dezmembrămintele dreptului de proprietate, cu excepția dreptului de dispoziție, singurul dintre dezmembrământele dreptului de proprietate care îi permite să dispună micșorarea patrimoniului prin plata de despăgubiri.

De vreme ce numai Municipiul Hunedoara poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, persoanele care au asigurat mijloacele de finanțare a conductei de aducțiune a apei nu au calitate procesuală pasivă și devin lipsite de relevanță juridică aspectele referitoare la existența în patrimoniul altor persoane juridice a unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, altele decât dreptul de dispoziție.

Pârâtele C. Hunedoara și S.C. B. S.A. Deva nu pot fi obligate în raportul juridic dedus judecății întrucât au doar atribuții decizionale cu privire la activitatea efectivă de gestionare a serviciilor publice de alimentare cu apă și canal, astfel că nu pot să dispună asupra cererilor reclamantului care au legătură cu dreptul de proprietate asupra conductelor și cu dreptul de servitute asupra terenurilor.

Întrucât sistemul de aducțiune al apei nu se află în proprietatea C. Hunedoara și S.C. B. S.A. Deva și nici în proprietatea Statului Român ori a Consiliului Județean Hunedoara, Înalta Curte consideră că, în mod corect, au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâți.

De vreme ce s-a constatat că S.C. B. S.A. Deva nu are calitate procesual pasivă, era lipsită de interes analiza criticii privitoare la nepronunțarea asupra cererii de acordare a chiriei de către această pârâtă, întemeiată pe dispozițiile art. 36 alin. (1) si (2) lit. d) din Legea nr. 51/2006.

Art. 10 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 51/2006, potrivit căruia bunurile care deservesc mai multe unități administrativ-teritoriale dintr-un județ se înscriu în domeniul public al județului, nu atribuie, de plano, calitate procesual pasivă Consiliului Județean Hunedoara, instanța fiind ținută să verifice calitatea procesuală în cauză în raport de probele administrate, iar, din H.G. nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al județului Hunedoara precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Hunedoara (pozițiile 958 - 971 din anexă) rezultă că, în prezent, instalațiile și conductele care compun infrastructura tehnico-edilitară de aducțiune a apei pe ruta Hobița - Râul Bărbat - Hunedoara aparțin domeniului public al municipiului Hunedoara.

În recurs a fost invocată excepția de nelegalitate a actelor care au stat la baza intrării în patrimoniul public al Consiliului Local Hunedoara a conductei de apă: Râul Bărbat-Hobița-Cinciș-Hunedoara care, inițial, a aparținut întreprinderii G. și Consiliului Popular Județean Hunedoara, în părți egale, însă recurentul A. nu a indicat în concret actele administrative atacate și nu a argumentat nelegalitatea acestora.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza".

Pentru a se stabili dacă de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond era însă necesară indicarea actului administrativ și motivarea în fapt și în drept a cererii. În lipsa îndeplinirii acestor cerințe, nu se pot identifica aspecte de nelegalitate, astfel încât excepția de nelegalitate urmează a fi respinsă.

Analizând criticile referitoare la fondul cauzei, Înalta Curte observă că acțiunea a fost respinsă în integralitatea sa, atât cu privire la dobândirea, prin accesiune, a dreptului de proprietate asupra conductelor și instalațiilor de aducțiune a apei, edificate în anii 1978, 1994 și 1997, care traversează terenurile aflate în proprietatea recurenților, cât și cu privire la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenurior afectate de aceste servituți.

Ambele recursuri invocă numai greșita menținere de către instanța de apel a soluției de respingere a cererii de despăgubire, cu motivarea că exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și canalizare se realizează cu titlu gratuit, pe toată durata existenței acestuia.

În analiza caracterului gratuit al exercitării dreptului de servitute legală, Înalta Curte pleacă de la constatarea că instalațiile și conductele de aducțiune a apei care traversează terenurile aflate în proprietatea recurenților au fost edificate în anii 1978, 1994 și 1997, deci atât în perioada regimului comunist, cât și ulterior acestei perioade, însă anterior perioadei 2008 - 2011, în care reclamantul A. a achiziționat terenurile afectate de aceste servituți.

Odată cu adoptarea Legii privind serviciul de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, lege aplicabilă în cauză, caracterul gratuit al acestor servituți, existent în perioada regimului comunist, a fost menținut și după anul 1989, astfel cum rezultă din art. 26 alin. (2) al acestei legi.

Potrivit art. 26 alin. (2) al Legii nr. 241/2006 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 31 01 2013), dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă și canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreținerii și exploatării sistemelor respective, iar exercitarea dreptului la servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și canalizare se realizează că titlu gratuit pe toată durata existenței acestuia. Operatorii au obligația de a plăti proprietarilor despăgubiri, în condițiile legii, doar dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube acestor proprietari.

Este de remarcat faptul că legiuitorul intern, deși a instituit gratuitatea dreptului de servitute, a recunoscut titularilor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor aservite un drept la despăgubire pentru pagubele pe care acestea le suportă cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii.

Ulterior aderării României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a fost adoptată Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., ca lege generală, prin care legiutorul român a păstrat caracterul gratuit al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin construirea de rețele edilitare, constând în conducte de apă, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

Astfel, art. 59 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. precizează că dispozițiile art. 621-625 C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a noului C. civ., deci anterior datei de 1 10 2011.

Art. 621 alin. (1) și (3) din noul C. civ. prevede că proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a oricăror alte instalații sau materiale cu același scop și, în toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste, iar, dacă este vorba despre utilități noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.

Datorită caracterului său special, cu aplicarea principiului "specialia generalibus derogant", art. 59 al Legii nr. 71/2011 înlătură de la aplicare dispozițiile cu caracter general menționate în art. 5 alin. (2) din aceeași lege, care statuează că dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.

Păstrând soluția legislativă anterioară menționată în legea specială, respectiv în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, noul C. civ. nu cuprinde dispoziții contrare care să atragă incidența art. 230 lit. b) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia la intrarea în vigoare a noului C. civ. se abrogă orice alte dispoziții contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale.

Pornind de la o situație de fapt necontestată, aceea că terenurile erau grevate de drepturile de servitute la momentul dobândirii lor de către reclamant și intervenienți, vânzătorul nu putea transmite în patrimoniul acestora mai mult decât el însuși deținea, astfel că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că aceștia nu puteau dobândi toate dezmembrămintele dreptului de proprietate.

Contrar susținerilor recurenților, atunci când a specificat, prin raportare la probele administrate, că recurenții-cumpărători au cunoscut împrejurarea că terenurile erau grevate de drepturile de servitute, instanța de apel nu a reținut existența relei credințe a acestora și nici nu a acordat relevanță juridică acestui aspect, din perspectiva întinderii dreptului de proprietate pe care l-au dobândit.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurenților privind greșita aplicare a prezumției de rea-credință și înlăturarea, în temeiul acestei prezumții, a speranței legitime a cumpărătorilor că sunt titularii unui drept complet de proprietate.

Gratuitatea limitării aduse dreptului de proprietate privată prin servituți legale nu contravine nici dispozițiilor art. 44 din Constituție, care garantează dreptul de proprietate privată, întrucât alin. (7) al art. 44 din Constituție stipulează pentru proprietar obligația de respectare a sarcinilor care, potrivit legii, revin proprietarului. Or, Legea nr. 241/2006 impune proprietarului o obligație de respectare a sarcinilor determinate de rețele de alimentare cu apă, inclusiv în ceea ce privește gratuitatea.

Luând în considerare argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală din perspectiva legii interne.

Recurenții susțin că dreptul lor de proprietate este protejat atât prin dreptul Uniunii Europene, respectiv prin art. 6 din TFUE, art. 17 alin. (1), art. 51 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, cât și prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 1 din Primul Protocol al acestei Convenții și, deși aceste prevederi sunt obligatorii pentru România de la data aderării, ele se aplică și efectelor viitoare ale unor situații apărute înainte de aderare, cu prioritate față de dreptul intern, conform art. 20 din Constituției României și a art. 4 din noul C. civ.

Dispozițiile enunțate anterior se referă la protecția dreptului de proprietate și la limitele exercitării acestui drept, astfel cum sunt cuprinse în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, înțelesul și întinderea lor fiind aceleași în cele două acte normative, cu posibilitatea de a acorda o protecție mai largă dreptului de proprietate pentru dreptul Uniunii Europene.

În analiza acestei critici, Înalta Curte pleacă de la principiile aplicării dreptului Uniunii Europene: principiul efectului imediat, principiul efectului direct, principiul priorității, principiul echivalenței, principiul efectivității, principiul autonomiei procedurale și principiul obligației de cooperare loială, constatând dintr-un început că nici unul dintre aceste principii nu prevede aplicarea retroactivă a dreptului unional.

Situațiile născute anterior momentului ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului și anterior aderării la Uniunea Europeană, care produc efecte și ulterior acestor momente, vor fi reglementate în noile legi adoptate de statele membre, dacă acestea consideră oportun. În aceste condiții, noile legi trebuie să respecte garanțiile cerute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de dreptul u