Decizia nr. 1658/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 6883/2016 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 05.04.2016, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 701,51 RON, reprezentând cheltuieli materiale globale provizorii, obligarea pârâtelor la plata sumei de 90.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite în accidentul rutier din 01.11.2011, soldat cu vătămarea corporală a reclamantei, cu cheltuieli de judecată

Hotărârile pronunțate în primă instanță și apel Prin sentința civilă nr. 6883 din 01.11.2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția dreptului material la acțiune, a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbrării acțiunii și a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă. Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamantă. Prin decizia civilă nr. 507A din 13 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, anulând sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare. Prin sentința civilă nr. 2296 din 08.06.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România. A respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 18 din 08.01.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat apelul.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva ultimei decizii pronunțate de curtea de apel, a declarat recurs reclamanta A.. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ. ce reglementează principiul rolului activ al judecătorului referitor la probatoriul administrat în cauză. Actele de cercetare la fața locului, constând în procesul-verbal, schița locului accidentului și planșa foto, ce au reprezentat un reper deosebit de important în stabilirea răspunderii în accident, arată că există neconcordanță atât între ele cât și în raport cu situația din teren. Or, aceste neconcordanțe induc în dosar date nereale, de maximă importanță în stabilirea locului impactului și implicit a vinovăției fiecăreia dintre persoanele implicate în accident. A reproșat recurenta instanței de apel că nu a stăruit în aflarea adevărului și, implicit, în înlăturarea oricăror greșeli, întrucât aceste neconformități sunt evidente și ușor de identificat. Astfel, planșa foto, atașată apelului sub denumirea Anexa 4, scoate în evidență existența la locul producerii accidentului a unui marcaj pietonal oblic și nu perpendicular pe axul străzii, așa cum este evidențiat total eronat în schița locului accidentului întocmită de poliție. Întrucât indicatoarele rutiere "trecere pietoni’’ amplasate imediat înaintea marcajului pietonal, evidențiate în schița întocmită de organele de poliție ca reper nr. 4, delimitează zona regulamentară de traversare având prioritate în fața marcajelor rutiere, orice poziționare defectuoasă în schița accidentului a acestor repere importante, modifică dimensiunea zonei de traversare pietonală regulamentară, influențând total aprecierile legale cu privire la vinovăția persoanelor implicate în accident. În concret, zona sus-menționată are, conform actelor de cercetare a poliției - schiță accident, o lățime de 3,5 m, iar, în realitate, zona în cauză are o lățime de 8 m. În speță, pietonul a traversat prin zona delimitată de cele două indicatoare "trecere pietoni’’ și nu în afara acesteia, așa cum rezultă din actele de cercetare penală. Aceste neconformități, deși evidente, au fost semnalate în apel de reclamantă, însă instanța nu le-a luat în considerare. Schița locului accidentului, unul din mijloacele de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului, nu îndeplinește una din regulile esențiale de tactică criminalistcă, anume exactitatea. Activitatea de fixare a obiectelor, precum și a distanțelor și unghiuirilor nu s-a realizat corect. Instanța de apel a reținut că există o coroborare între declarațiile și schița poliției, lucru total eronat, de vreme ce în schiță este evidențiat doar locul impactului declarat de șofer, așa încât o astfel de coroborare este fie o gravă eroare, fie apare ca un non-sens. S-a mai notat, în motivare, sintagma "trecere de pietoni’’, deși curtea de apel s-a raportat la "marcajul pietonal’’, care nu se identifică cu "trecerea de pietoni’’ din punct de vedere al limbajului juridic și tehnico-științific. O altă eroare comisă în apel și semnalată de reclamantă a constituit utilizarea ca punct de reper în realizarea tuturor măsurătorilor efectuate la fața locului, cu ocazia cercetării poliției, a prelungirii imaginare a străzii x. Deși a arătat că strada x nu se intersectează cu B-dul x formând unghi drept, așa cum reiese din schița accidentului, curtea de apel a ignorat aceste aspecte esențiale în stabilirea răspunderii și, implicit, în aflarea adevărului și s-a limitat la analiza cauzei numai în baza materialului probator utilizat la prima instanță, încălcând astfel prevederile art. 467 C. proc. civ. Se observă că instanța de apel și-a format convingerea, cu privire la răspunderea conducătorilor auto implicați în accident, exclusiv pe baza unei singure probe din dosar, procesul-verbal întocmit la fața locului de organele de poliție. Or, acest act nu poate reprezenta mijlocul de probă prin care să se stabiliească răspunderea unor părți implicate, necuprinzând astfel de elemente în conținut. A mai învederat recurenta, prin motivele de recurs, că în apel a cerut, în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (2) și 479 alin. (2) C. proc. civ., administrarea probei cu expertiza tehnică auto, document cu valoare tehnică și științifică ce lămurește aspecte privind dinamica producerii accidentului. Curtea de apel a respins proba în discuție pe considerentul că a fost solicitată pentru prima data în faza procesuală a apelului și nu la fond, unde avea menirea de a stabili temeinicia hotărârii. Or, instanța, în mod nelegal, a respins o astfel de probă, deși legiuitorul a statuat în mod expres că părțile se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Prin cererea de apel, reclamanta și-a exercitat acest drept și a solicitat încuviințarea probei cu expertiza auto, prin care să se stabilească persoana vinovată de producerea accidentului rutier din 01.11.2011. Nu trebuie omisă și împrejurarea că, în apel, are loc o nouă judecată a fondului și se pot administra toate probele în virtutea principiului devolutiv al apelului, prin urmare, motivarea în respingerea probei nu este întemeiată. De asemenea, respingerea cererii de efectuare a expertizei reprezintă o încălcare flagrantă a garanțiilor procesuale conferite de lege: dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și principiile contradictorialității și nemijlocirii. Motivarea potrivit căreia proba nu mai poate fi cerută în apel, deoarece nu a fost solicitată la fond, încalcă dispozițiile imperative ale art. 478 C. proc. civ., hotărârea fiind nelegală din această perspectivă, sens în care au fost nesocotite și prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ. ce stabilesc obligația instanței de a arăta motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanța de apel.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 18 din 08.01.2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă și a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 3 octombrie 2019.

Apărările formulate în cauză Intimatul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare, aducând argumente pentru respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de apel. Intimata B. S.A., prin întâmpinare, a arătat că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., ceea ce conduce la respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat de reclamanta A., Înalta Curte reține următoarele: Prin demersul judiciar înregistrat la 05.04.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., obligarea societății de asigurare la plata sumei de 701,51 RON constând în cheltuieli materiale globale provizorii, precum și obligarea ambelor pârâte la plata sumei de 90.000 euro echivalent în RON la cursul BNR de la data plății efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciile derivate din accidentul rutier produs în 01.11.2011. În legătură cu despăgubirile pretinse, a arătat că, urmare a accidentului produs din culpa numiților D. și E., a suferit vătămări corporale, iar pentru refacerea stării de sănătate au fost necesare 30-35 zile de îngrijiri medicale. A mai detaliat în ce a constat atât prejudiciul material, cât și cel moral suferit, precum și beneficiile de care a fost lipsită în perioada de recuperare, ulterior externării din spital. Relativ la premisele care au condus la formularea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că, potrivit actelor de cercetare penală, la data de 01.11.2011, intervenientul forțat D. a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare x și în timpul tractării unui alt autoturism cu o legătură flexibilă omologată, condus de numitul E., a accidentat-o pe reclamanta A. care tocmai s-a angajat în traversarea străzii de la stânga la dreapta pe sensul de mers al conducătorilor auto. Tribunalul a respins acțiunea, argumentând că prejudiciul invocat s-a produs ca urmare a faptei victimei înseși iar, în condițiile în care reclamanta nu a administrat nicio probă care să conducă la o situație de fapt diferită, nu poate fi antrenată, în temeiul art. 1352 C. civ., răspunderea intervenienților forțați. Prin motivele de apel ce au avut ca obiect hotărârea primei instanțe de fond, reclamanta a propus proba cu expertiză tehnică auto pentru a se stabili dinamica producerii accidentului, a cauzelor și împrejurărilor acestuia, și, implicit, a vinovăției fiecărei părți, ținând seama și de faptul că în procesul penal nu a fost efectuată o astfel de expertiză. În ședința publică de la termenul de judecată din 8 ianuarie 2018, instanța a respins, ca neconcludentă, proba, cu motivarea că "a fost solicitată pentru prima dată în faza procesuală a apelului și nu la fond, unde avea menirea de a stabili temeinicia hotărârii.’’ S-a mai considerat că la dosar se află suficiente înscrisuri pentru pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. Înalta Curte reține că parte din motivele de recurs formulate de recurentă vizează încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) și 479 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce privește măsura de respingere a probei cu expertiza tehnică auto, iar parte pun în discuție pronunțarea deciziei atacate cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1352 C. civ. și art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează ipoteza când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.’’ Instanța constată că, în speță, recurenta invocă nesocotirea regulilor referitoare la încuviințarea probatoriului, învederând că prin respingerea de către instanța de apel a cererii de încuviințare a probei cu expertiza auto, i s-a produs o vătămare procesuală ce nu poate fi remediată decât prin anularea hotărârii, întrucât administrarea probei era fundamentală în ceea ce privește dezlegarea pricinii sub aspectul aprecierii întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în sarcina șoferilor implicați în accident. Critica în discuție se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și este întemeiată, urmând a conduce la soluția de casare a deciziei atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare instanței de apel, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. În completarea dispozițiilor evocate anterior vin prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Instanța de apel va dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ..’’ Din economia acestor texte rezultă că probele noi în apel sunt cele solicitate de părți prin motivele de apel, întâmpinare, dar și acele probe a căror necesitate ar reieși din dezbateri, în ambele situații acestea nefiind probe administrate și la prima instanță. Astfel, în cazul unui apel motivat, motivelor, mijloacelor de apărare și dovezilor invocate la prima instanță apelantul le va putea adăuga, prin criticile formulate, alte motive, mijloace de apărare și dovezi, cu condiția ca acestea să nu contravină interdicției statuate prin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., și anume să nu conducă la schimbarea calității părților, a cauzei sau a obiectului cererii deduse judecății și să nu constituie o pretenție nouă în apel. Totodată, aceste noi dovezi și mijloace de apărare, față de cele de care partea s-a prevalat în primă instanță, sunt legate, în principiu, de argumentele redate și raționamentul dezvoltat de prima instanță în considerentele hotărârii atacate, de care părțile iau cunoștință în mod necesar după închiderea dezbaterilor și pronunțarea soluției, prin comunicarea hotărârii. Plecând de la aceste considerații teoretice, instanța constată că reclamanta A. a susținut, în fundamentarea motivelor de apel, menite să combată argumentele primei instanțe, care a reținut că nu s-a dovedit prin niciun alt mijloc de probă întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale a intervenienților forțati, proba cu expertiza tehnică auto. Proba, propusă pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a produs evenimentul rutier, a condițiilor în care acesta putea fi evitat, a normelor legale încălcate și a persoanelor vinovate de producerea acestuia, reprezintă o probă nouă solicitată de apelanta A. prin motivele de apel, ce nu a fost administrată în primă instanță. Chiar dacă părțile au posibilitatea de a justifica probe noi prin cererea de apel, în condițiile art. 478 alin. (2) și 479 C. proc. civ., la momentul dezbaterii probatoriilor, instanța este ținută să aprecieze asupra cerinței pertinenței, concludenței și utilității probei, pentru soluționarea cauzei în limitele devoluțiunii ce operează în apel. Fără a se pronunța asupra acestor criterii și în raport de argumentul pentru care proba a fost respinsă, anume că aceasta a fost solicitată pentru prima dată în faza procesuală a apelului și nu la fond, apreciată ca relevantă în stabilirea întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale în persoana intervenienților forțați, curtea de apel a nesocotit prevederile art. 478 alin. (2) și 479 C. proc. civ., producând recurentei o vătămare ce nu poate fi remediată decât prin anularea hotărârii. Mai reține Înalta Curte că săvârșirea acestei neregularități procedurale (manifestată prin respingerea încuviințării probei cu expertiză tehnică auto) relevă o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil al recurentei, întrucât instanța, în virtutea rolului activ, avea obligația de a administra probe care să conducă la descoperirea adevărului în condițiile impuse de textele evocate. Or, în faza procesuală a apelului, care are un caracter devolutiv, proba a fost propusă tocmai în vederea clarificării situației de fapt pentru verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale. În contextul înlăturării cererii de probatoriu, curtea de apel reține că apelanta A. nu a probat întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în persoana intervenienților forțați, caz în care răspunderea acestora pentru un presupus prejudiciu nu poate fi angajată. Or, o astfel de motivare contradictorie nu face posibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs, fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Ca o concluzie a argumentelor expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este nelegală sub aspectul încuviințării probatoriului și a lămuririi pe situația de fapt vizând incidența dispozițiilor art. 1357 C. proc. civ., sens în care apreciază că sunt întrunite cerințele cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ. În consecință, se va admite recursul promovat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 18 din 8 ianuarie 2018, va fi casată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare curții de apel. Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond va proceda, pentru stabilirea completă a situației de fapt, la administrarea probei cu expertiza tehnică auto, urmând a avea în vedere și celelalte apărări formulate de recurentă prin motivele de recurs și să dispună, dacă va considera necesar, administrarea și a altor probe în susținerea acestor apărări.