ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1329/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.05.2016 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L la plata remunerației echitabile și a TVA-ului aferent datorate producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora prin intermediul postului de televiziune "C." începând cu 01.10.2011 până în prezent (data efectuării raportului de expertiză), sumă estimată la 11250 RON (la care se adaugă TVA), la plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației a remunerației, calculate de la data scadenței până la data achitării efective a remunerațiilor, la plata penalităților de întârziere aferente remunerațiilor neachitate la termen, calculate pe zi de întârziere de la data scadenței până la data plății efective a remunerațiilor, predarea listelor complete de fonograme publicate în scop comercial, fonograme de comerț și reproduceri ale acestora începând cu data de 01.10.2011 și până în prezent pentru postul de televiziune deținut, conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare, obligarea pârâtei la obținerea licențelor neexclusive pentru radiodifuzarea prin intermediu postului TV a fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata triplului remunerațiilor datorate potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996 și art. 13 din metodologia publicată prin Decizia ORDA 133/2012.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a) corob. cu art. 105 lit. f), art. 106

5

, art. 139 din Legea 8/1996, dispoz. din Metodologia publicată în M. Of. prin Decizia ORDA 104/2005, respectiv prin Decizia ORDA 133/2012, raportate la dispozițiile art. 1349 și 1531-1535 C. civ.

Prin cererea formulată la data de 31 august 2016, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul limitării pretențiilor deduse judecății pentru perioada mai 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză).

Prin cererea formulată la data de 14 decembrie 2016, reclamanta și-a precizat pretențiile deduse judecății la suma de 30.672 RON, aferentă perioadei trimestrul II 2013-trimestrul III 2016.

La data de 07.06.2016, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției față de sumele solicitate pentru perioada 01.10.2011-03.05.2013, excepția nulității cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 464/12.03.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare pentru perioada 01.10.2011 - 31.03.2013, ca rămasă fără obiect, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare pentru perioada 01.04.2013-03.05.2013, ca neîntemeiată, a respins excepția nulității invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L, astfel cum a fost precizată și modificată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.583 RON reprezentând remunerație pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor prin intermediul postului de televiziune C. aferentă perioadei trimestrul II 2013 - trimestrul III 2016, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.075 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente, calculate până la data de 31.12.2016, la care se vor adăuga penalitățile de 0,1% pe zi de întârziere calculate în continuare până la achitarea integrală a remunerației. A obligat pârâta să predea reclamantei listele cuprinzând fonogramele publicate în scop comercial, fonograme de comerț și reproduceri ale acestora radiodifuzate începând cu luna mai 2013 și până în prezent, pentru postul de televiziune C., conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la obținerea licențelor neexclusive pentru radiodifuzarea prin intermediu postului TV a fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, ca neîntemeiat și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, 1.500 RON reprezentând onorariu expert și 1.200 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta S.C B. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. proc. civ., art. 246 C. proc. civ., art. 36 C. proc. civ., Legea nr. 8/1996 și Decizia ORDA nr. 133 din 2012.

Prin decizia nr. 1553A din 5 decembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. A respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. A menținut în rest dispozițiile sentinței.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Instanța de apel a reținut că, deși are calitatea de utilizator de fonograme, având în vedere activitatea de radiodifuziune pe care o desfășoară, pârâta-intimată are și calitatea de producător de fonograme, concluzie desprinsă din mențiunea "producție proprie" de pe licența sa audiovizuală.

Instanța de apel a evaluat în mod eronat calitatea pârâtei-intimate (ca fiind producător de fonograme), interpretând greșit dispozițiile legale în materie privitoare la mențiunea de pe licența audiovizuală a pârâtei-intimate, anume dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 277/06.06.2013 și art. 54 din Legea nr. 504/2002- Legea audiovizualului.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 277/06.06.2013, prin "producție proprie" se înțelege "ansamblul programelor și emisiunilor pentru care radiodifuzorul are calitatea de producător sau de coproducător, cu o contribuție financiară la realizarea producției de cel puțin 25% din totalul costurilor".

Potrivit art. 54 din Legea nr. 504/2002 - Legea audiovizualului, licența audiovizuală cuprinde, printre altele, formatul de principiu al serviciului de programe și structura programelor, context în care structura programelor este evidențiată în anexa licenței prin indicarea tipurilor de programe de televiziune radiodifuzate (producții proprii, producțiile altor radiodifuzori, programe retransmise și programe preluate).

În concluzie, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de fond în motivarea sa, mențiunea "producție proprie" se referă exclusiv la emisiunile și programele de televiziune ale pârâtei-intimate, nicidecum la fonograme.

Pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 face o distincție clară între fonograme și producțiile audiovizuale ale radiodifuzorilor, chiar dacă ambele sunt produse purtătoare de drepturi conexe. Această distincție nu a fost făcută de instanța de apel, dimpotrivă, drepturile pretinse de pârâta-intimată asupra fonogramelor difuzate fiind evaluate din perspectiva dispozițiilor art. 133 din lege (care se referă la drepturile organismelor de radiodifuziune și televiziune asupra propriilor programe de radio și televiziune) și nu din perspectiva dispozițiilor legale referitoare la drepturile cuvenite producătorilor de fonograme (în cazul radiodifuzării propriilor fonograme).

Prin urmare, în mod eronat a interpretat instanța de apel dispozițiile art. 133 din lege atunci când a reținut că pârâta-intimată și-a gestionat în mod individual drepturile, nefiind vorba despre o faptă ilicită.

In temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că a criticat soluția instanței de apel pentru lipsa motivării în privința probelor și apărărilor formulate în cadrul apelului.

În continuare a arătat că este eronată concluzia instanței de apel cu privire la prezumția reținută, "că acest procent de 35% face parte din producția proprie", în condițiile în care, astfel cum a arătat mai sus, ponderea de 35% se referă la programele de televiziune care au un conținut de divertisment. Tocmai împrejurarea că pârâta difuzează programe de divertisment, programe care se caracterizează printr-un conținut ridicat de muzică, poate susține o prezumție relativă de utilizare a fonogramelor.

Cât privește dovada utilizării fonogramelor, o constituie chiar mărturia pârâtei-intimate din întâmpinarea la fond (asupra căreia instanța de apel nu s-a aplecat) atunci când face referire la faptul că ar avea contracte de licență încheiate cu artiștii interpreți (ale căror prestații fixate sunt radiodifuzate) - teză care presupune difuzarea fonogramelor - dar și atunci când se apară că difuzează fonograme "fără licența", preluate de pe internet (adică ce sunt disponibile publicului pe internet). Cum pârâta-intimată nu a produs nicio probă în sensul celor învederate, anume deținerea drepturilor de la producători/artiști ori nu a indicat care fonograme au fost preluate "de pe internet", se poate reține doar mărturia pârâtei legată de difuzarea fonogramelor.

Intimata-pârâtă B. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în subsidiar a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 4 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește excepția nulității recursului invocate în cadrul întâmpinării, aceasta a fost constatată nefondată în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., considerându-se că motivele de recurs formulate pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., așa cum va rezulta din analiza ce urmează.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 277/06.06.2013 și art. 54 din Legea nr. 504/2002, Legea audiovizualului, raportat la prevederile art. 133 din Legea nr. 8/1996, arătând în esență că instanța de apel a identificat greșit sintagma "producție proprie" cu cea de producător de fonograme.

Din motivarea în fapt a recursului, raportat și la considerentele instanței de apel reiese că în recurs este menționat eronat art. 133 din Legea nr. 8/1996, care privește colectarea sumelor datorate de utilizatori de către organismul de gestiune colectivă al cărui repertoriu se utilizează, în realitate textul care se referă la drepturile organismelor de radiodifuziune și televiziune asupra propriilor programe de radio și televiziune fiind art. 113 din aceeași lege.

Este nefondat acest motiv de recurs având în vedere că, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a reținut din licența audiovizuală eliberată de CNA că pârâta difuzează programe având ca sursă de proveniență producția proprie în proporție de 100%, din care, pe tipuri de programe, 35% divertisment, de unde a ajuns la concluzia logică în sensul că și programele de divertisment sunt producție proprie.

Or, după cum se poate observa din aceste considerente, instanța de apel nu a echivalat calitatea de producător al programelor de divertisment cu calitatea de producător al tuturor fonogramelor care ar apărea în acele programe, ci în baza art. 249 C. proc. civ. (Sarcina probei), potrivit căruia "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", a constatat că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a administrat dovezi care să evidențieze că pârâta a utilizat în cadrul programelor de divertisment fonograme care să necesite autorizarea de către organismul de gestiune colectivă și obligația corelativă de plată a remunerațiilor cuvenite producătorilor de fonograme.

Modalitatea de interpretare de către instanța de apel a art. 249 C. proc. civ. nu a fost criticată în recurs.

Astfel, instanța de apel a ajuns la concluzia că pârâta a utilizat în cadrul emisiunilor producție proprie doar înregistrări făcute de aceasta pentru prima dată sau fonograme care nu necesită autorizarea producătorilor de fonograme, de exemplu care nu se mai află în termenul de protecție, fiind în domeniul public, context în care a reținut că pârâta este producător de fonograme și își exercită dreptul prevăzut de art. 113 din Legea nr. 8/1996, motiv pentru care nu se poate reține o utilizare ilicită a fonogramelor.

Deși a susținut că "Legea nr. 8/1996 face o distincție clară între fonograme și producțiile audiovizuale ale radiodifuzorilor, chiar dacă ambele sunt produse purtătoare de drepturi conexe" și că "această distincție nu a fost făcută de instanța de apel, dimpotrivă, drepturile pretinse de pârâta-intimată asupra fonogramelor difuzate fiind evaluate din perspectiva dispozițiilor art. [113] din lege și nu din perspectiva dispozițiilor legale referitoare la drepturile cuvenite producătorilor de fonograme (în cazul radiodifuzării propriilor fonograme)", recurenta reclamantă nu a indicat concret vreun alt text de lege, decât cele menționate mai sus, care să fi fost interpretat sau aplicat greșit de către instanța de apel și care să poată face astfel obiectul analizei instanței de recurs.

Ca atare nu se poate reține interpretarea greșită de către instanța de apel a art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 277/06.06.2013 și art. 54 din Legea nr. 504/2002, Legea audiovizualului, și nici a prevederilor art. 113 din Legea nr. 8/1996, privitor la drepturile organismelor de radiodifuziune și televiziune asupra propriilor programe de radio și televiziune.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a criticat, în primul rând, soluția instanței de apel pentru lipsa motivării în privința probelor și apărărilor formulate în cadrul apelului.

Sub acest aspect este de remarcat că recurenta reclamantă nu a arătat concret ce probe sau apărări formulate în faza judecării apelului (probabil invocate prin întâmpinare, ținând cont că apelul a fost declarat de pârâtă, iar reclamanta nu are interesul să invoce eventuala neanalizare a unor argumente sau probe invocate de partea adversă), astfel, nefiind motivată în fapt această susținere nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

În al doilea arând, recurenta reclamantă a formulat critici legat de prezumția reținută de instanța de apel "că acest procent de 35% face parte din producția proprie" despre care consideră că ar fi contradictoriu cu constatarea că ponderea de 35% se referă la programele de televiziune care au un conținut de divertisment.

După cum s-a reținut și în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a reținut din licența audiovizuală eliberată de CNA că pârâta difuzează programe având ca sursă de proveniență producția proprie în proporție de 100%, din care, pe tipuri de programe, 35% divertisment. Ca atare, decurge în mod logic din aceste afirmații că și programele de divertisment sunt producție proprie. Astfel nu se poate reține vreo contradicție în cadrul considerentelor instanței de apel sub acest aspect.

În continuare, recurenta reclamantă susține că "împrejurarea că pârâta difuzează programe de divertisment, programe care se caracterizează printr-un conținut ridicat de muzică, poate susține o prezumție relativă de utilizare a fonogramelor".

Or, instanța de apel în analiza sa nu a pornit de la premisa că pârâta nu utilizează fonograme în cadrul programelor sale de divertisment, ci de la aceea că pârâta este producătorul propriilor fonograme pe care le utilizează și că își exercită drepturile prevăzute de Legea nr. 8/1996 în mod individual.

În ceea ce privește susținerea că instanța de apel nu ar fi ținut cont, sub aspectul utilizării fonogramelor, de "mărturia" pârâtei din cadrul întâmpinării formulate în fața primei instanțe de fond, în cadrul căreia ar fi făcut referire "la faptul că ar avea contracte de licență încheiate cu artiștii interpreți (ale căror prestații fixate sunt radiodifuzate) - teză care presupune difuzarea fonogramelor - dar și atunci când se apără că difuzează fonograme "fără licența", preluate de pe internet (adică ce sunt disponibile publicului pe internet)" și "cum pârâta-intimată nu a produs nicio probă în sensul celor învederate, anume deținerea drepturilor de la producători/artiști ori nu a indicat care fonograme au fost preluate "de pe internet", se poate reține doar mărturia pârâtei legată de difuzarea fonogramelor", sunt de reținut următoarele.

În primul rând, așa cum s-a menționat anterior, instanța de apel nu a pornit de la premisa că pârâta nu ar fi difuzat fonograme, ci că a difuzat fonogramele produse de aceasta.

În al doilea rând, mărturisirea uneia dintre părți, potrivit art. 250 raportat la art. 348, 349 alin. (2) C. proc. civ., poate fi făcută din proprie inițiativă, chiar și în cadrul întâmpinării, dar după cum se poate observa chiar din cele susținute de către recurenta reclamantă, mărturisirea nu a fost în sensul sprijinirii situației de fapt menționate în cererea de chemare în judecată.

Dimpotrivă, din cele menționate de către recurenta reclamantă reiese că pârâta a susținut că nu utilizează fonogramele care să necesite autorizarea de către organismul de gestiune colectivă și obligația corelativă de plată a remunerațiilor cuvenite producătorilor de fonograme.

Or, instanța de apel în acest context a făcut aplicarea art. 249 C. proc. civ. privitor la sarcina probei.

Astfel, sunt nefondate și motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1553A din data de 5 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.