ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2298/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 05.07.2017, pe rolul Tribunalului Argeș, sub numărul x/2017, reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A., prin consorțiul de administratori judiciari S.C. A. și Cabinet Individual de Insolvență B. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâta S.C. Distribuție Energie Oltenia S.A. (fostă CEZ Distribuție SA), să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 729941,20lei reprezentând: suma de 526.630,89 RON, cu titlu de lipsa de folosință pentru perioada iunie 2014 - iunie 2016 (respectiv perioada ultimilor 3 ani începând cu data introducerii prezentei cereri) în ceea ce privește amplasarea postului de transformare TRAI-'O PTCZ C. în suprafața de 54,06 mp situat în incinta subsolului C. și suma de 203310,31 RON, cu titlu de dobândă legală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 555, art. 1357 și urm. C. civ., Legea nr. 123/2010.

Pârâta S.C. Distribuție Energie Oltenia S.A. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea cererii de chemare în judecată și a invocat, pe cale de excepție, nulitatea absoluta parțială a titlului de proprietate certificat de atestare proprietate MO8 nr. 0160 din 11.10.1993, pentru terenul aferent Punctului de transformare în litigiu, pentru care i se solicită o lipsă de folosință.

Prin sentința civilă nr. 187 din 23 mai 2018, Tribunalului Argeș, secția civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 549354 RON și cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1000 RON. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. Distribuție Energie Oltenia S.A..

Prin decizia civilă nr. 1041/27.02.2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A..

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Recurenta a pretins că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 la speța de față, întrucât textul de lege invocat face vorbire exclusiv de terenurile afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute de către titularii de licențe și autorizații, iar nu de construcții. Or, spațiul în care se găsește postul de transformare TRAFO PTCZ este o cameră amplasată în interiorul hotelului, în suprafață de 54,06 mp, suprafață pe care nu o poate folosi sau valorifica, în calitatea sa de proprietar.

Instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, confundând noțiunea de "teren afectat" cu cea de "construcție afectată" și punând semnul egalității între aceste două noțiuni diferite. Textul de lege vizează exclusiv situația terenurilor afectate, astfel că în mod greșit instanța de apel le-a aplicat prezentei cereri de despăgubiri, pentru lipsa de folosință a spațiului în care se află transformatorul electric.

Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanța de apel a apreciat eronat că terenul aferent acelui punct de transformare nu putea fi folosit de S.C. Turism Muntenia S.A. în vederea realizării obiectului său de activitate, atât timp cât dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost confirmat prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1993, ce a fost intabulat în cartea funciară.

În alți termeni, recurenta susține că deține un "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, însă nu se poate bucura de toate atributele pe care i le conferă imobilul în litigiu, în contextul în care pârâta nu deține un drept de proprietate intabulat în cartea funciară. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1993 a fost emis cu respectarea art. 1 din HGR nr. 834/1991, iar acest act de proprietate, evocat în susținerea acțiunii, nu a fost contestat prin mijloace procedurale legale de către pârâtă, astfel încât valabilitatea titlului său de proprietate nu putea constitui obiect al analizei instanței în cadrul cererii de față.

Recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii atacate și din perspectiva incidenței motivului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., arătând faptul că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei. Susține că instanța de apel deși a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate s-a emis în condiții de legalitate, motiv pentru care nu poate fi nul, așa cum solicită apelanta, a apreciat eronat că H.G. nr. 834/1991, în baza căruia actul a fost emis, impunea ca terenul să fie folosit de noul proprietar în vederea îndeplinirii obiectului său de activitate.

Intimata S.C. Distribuție Energie Oltenia S.A. a formulat întâmpinare, solicitând a se verifica dacă recursul este declarat în termen, situație în care dacă se va constata că nu a fost respectat termenul legal, să se respingă recursul, ca tardiv iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 mai 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 1041 din 27 februarie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 9 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A., pentru considerentele care succed:

Reclamanta recurentă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului C. în baza Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, iar, pentru teren, a fost emis reclamantei Muntenia S.A., societate comercială cu capital de stat, înființată prin Hotărârea de Guvern nr. 1041/25.09.1990, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. 0160 din 11.10.1993, în procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991,

Situația de fapt care a generat promovarea prezentului demers judiciar reclamă amplasarea, la subsolul tehnic al imobilului C., proprietatea reclamantei, a unui post de transformare TRAFO PTCZ, ce a fost edificat și pus în funcțiune, în anul 1971, de către de antecesoarea pârâtei, Întreprinderea de Rețele Electrice Argeș - unitate de stat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsă de folosință pentru perioada iunie 2014 - iunie 2017 și a pretins că imposibilitatea de a-și folosi spațiul în care este amplasat transformatorul electric (Postul TRAFO) constituie o limitare a dreptului său de proprietate.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, problema juridică ridicată în cauză vizează posibilitatea reclamantei-recurente de a pretinde, în calitate de proprietar al imobilului C., despăgubiri pentru imposibilitatea folosirii spațiului construit, în suprafață de 54 mp, datorită amplasării postului de transformare TRAFO ce aparține pârâtei, titular de licență de distribuție a energiei electrice pentru zona Oltenia.

Dat fiind regimul politic în România, anterior anului 1990, la momentul edificării postului de transformare în discuție, cât și a construcției complexului hotelier, Statul român era proprietarul acestor edificii, precum și a terenului pe care acestea erau amplasate și nu se punea problema separării proprietății în incinta căreia era amplasat sistemul energetic. La acel moment temporal, proprietarul a stabilit modalitatea în care să fie exercitată folosința acelui spațiu (cameră zidită) alocând spațiului destinația de a fi folosit pentru amplasarea și asigurarea funcționalității postului de transformare TRAFO, cu scopul de furnizare a energiei electrice.

Fiind stabilită această funcționalitate, la momentul privatizării sale, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției C., acceptând modalitatea în care proprietarul inițial stabilise destinația acestei încăperi în care se afla zidit postul de transformare.

Solicitarea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile pretins cauzate reclamantei se impune a fi examinată în raport de dispozițiile cu caracter special care guvernează domeniul energiei electrice și care se aplică cu prioritate față de orice normă generală, de aceeași forță juridică, cu care intră în concurs.

Astfel, edificarea și punerea în funcțiune a capacității energetice în cauză a fost realizată în conformitate cu legislația specială în vigoare la acea dată, care reglementa domeniul energiei electrice, respectiv: Decretul nr. 76/1950 și HCM nr. 2763/1968, fiind guvernată, ulterior, de dispozițiile O.U.G. nr. 63/1998 privind energia electrică si termică, Legea nr. 318/2003 a energiei electrice, Legea nr. 13/2007 a energiei electrice și Legea nr. 123/2012, fiind stabilit că postul de transformare în litigiu face parte din rețea electrică de interes public, conform art. 3, pct. 65 din lege, asigurând un serviciu de utilitate publică.

Dat fiind faptul că circumstanțele factuale de care se prevalează reclamanta sunt similare celor analizate de către instanța supremă în decizia nr. 27/2019 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unor dispoziții legale din domeniul energiei electrice privind unele limitări ale dreptului de proprietate în exercitarea, de către titularii autorizațiilor de înființare și titularii licențelor, a drepturilor de uz și servitute și având în vedere situația juridică pendinte (cauza de față aflându-se pe rolul instanței judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere), Înalta Curte va reține, contrar susținerilor recurentei, incidența statuărilor obligatorii intervenite în cadrul acestui mecanism procedural de unificare jurisprudențială.

Din această perspectivă, sunt avute în vedere dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I.

Astfel, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele vor trebui să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care vor fi înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești.

Decizia mai sus enunțată a fost publicată în Monitorul oficial nr. 152 din 25.02.200 .

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat în interpretarea unor dispoziții din Legea energiei electrice nr. 13/2007 și nr. 123/2012 că:

"Titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacitățile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune.

Titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizațiilor de înființare și de titularii licențelor, în exercitarea drepturilor de uz și de servitute, indiferent de momentul realizării capacității energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007).

Dispozițiile art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012 se opun ca titularii dreptului de proprietate privată afectați de rețelele electrice de transport ori de distribuție existente la data intrării în vigoare a legii să obțină indemnizare pentru lipsa de folosință de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situează respectivele capacități energetice, întemeiată pe această cauză".

Reținând incidența principiului specialia generalibus derogant, instanța supremă a stabilit că atât timp cât legile speciale nu recunosc dreptul la îndemnizații pentru lipsa de folosință decât în cazul capacităților energetice realizate ulterior intrării lor în vigoare, părțile nu pot apela la dreptul comun pentru a încerca să obțină un atare drept pentru capacitățile construite anterior, întrucât în acest caz s-ar goli de conținut dispozițiile de la acel moment al legii, care consacrau caracterul gratuit al exercitării drepturilor de uz și servitute.

S-a reținut că dreptul de proprietate nu este unul absolut, iar restricțiile în litigiu răspund unor obiective de interes general, ca atare în raport cu scopul urmărit, nu reprezintă o intervenție nemăsurată și intolerabilă de natură a atinge însăși substanța dreptului. În acest caz restrângerea exercițiului dreptului de proprietate este stabilită de lege, care instituie și caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz și de servitute în situația capacităților energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007. Această ingerință nu a fost apreciată ca aducând atingere art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., de vreme ce Curtea europeană a stabilit, în cauza Mirela Cernea și alții împotriva României, că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanților a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundațiile să fie considerat, prin efectul legii naționale, drept "bun public", iar asemenea dispoziții nu au privat pe reclamanți de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare la nivel național a unor politici de producție și de distribuție a energiei electrice și termice, intrând sub incidența reglementării privind "folosința bunurilor" în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din același protocol.

Instanța supremă a mai stabilit că titularii dreptului de proprietate afectați de capacități energetice pot pretinde despăgubiri numai pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizațiilor de înființare și de titularii licențelor, în exercitarea drepturilor de uz și de servitute, indiferent de momentul realizării capacității lor energetice. Aceste despăgubiri pot fi pretinse numai pentru prejudiciile produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz și de servitute, simpla exercitare a acestor drepturi nefiind aptă să producă, prin ea însăși, pagube.

Prin aceeași decizie s-a mai reținut că terenurile pe care se situează rețelele electrice de transport,respectiv de distribuție existente la data intrării în vigoare a legilor speciale sunt și rămân în proprietatea publică a statului și sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Texte legale deși nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenului pe care se află rețelele electrice de transport și de distribuție, acestea prevăd că ele sunt și rămân în proprietatea statului, instituind un fine de neprimire a unor eventuale cereri de retrocedare, accepțiune subliniată, în jurisprudența sa, de Curtea Constituțională.

Ca atare, s-a concluzionat că nu există un conflict între drepturile de proprietate pentru că aceste terenuri nu au intrat niciodată în proprietate privată, ci dimpotrivă erau și au rămas în cea publică. Suprafața de teren afectată rețelei rămâne în proprietatea publică, iar drepturile celor doi titulari nu se află în concurs, ci se întâlnesc la limita capacității energetice. În nici un caz o asemenea delimitare a proprietății nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a titularului dreptului de proprietate afectat, ci duce la un control rezonabil și lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor. Aceasta chiar dacă dreptul de proprietate privată ajunge să fie afectat, însă în substanța sa el nu dispare, întrucât titularul îl poate utiliza, vinde, dona, lăsa moștenire, ceda sau ipoteca.

Astfel, instanța supremă a stabilit că nu există titluri care să poată fi opuse reciproc, iar titularul dreptului de proprietate afectat de capacitățile energetice la data intrării în vigoare a legii nu poate opune titlul său proprietarului terenului pe care se află respectivele rețele pentru a obține o indemnizație pentru lipsa de folosință, întemeiată pe această cauză. Numai pentru rețelele noi care urmează să se ridice pe terenuri proprietate privată, legea a prevăzut că aceste terenuri fie vor fi cumpărate, fie vor fi fi expropriate.

Cum, în speța de față, capacitatea energetică a fost realizată în anul 1971, sub incidența dispozițiilor Decretului nr. 76/1950 și, întrucât, proprietarul inițial, de la acel moment, respectiv Statul român, a stabilit o anumită destinație spațiului în care a fost zidit postul de transformare litigios, constituind un drept de uz în favoarea unei alte entități a sa, rezultă că reclamanta, la momentul dobândirii imobilului, a preluat și sarcinile acestuia, impuse de proprietarul anterior, privitoare la folosința incintei afectate postului de transformare, astfel cum s-a reținut și prin decizia recurată.

Or, potrivit reglementării legale din domeniul energiei electrice, sub egida căruia postul de transformare a fost edificat în 1971, dar și a actelor normative ce i-au succedat, rezultă că legiuitorul a statuat ca dreptul de uz să fie exercitate cu titlu gratuit, nefiind recunoscut titularilor drepturilor de proprietate (afectați de exercițiul acestor drepturi) dreptul la indemnizații pentru lipsa de folosință, iar, în ceea ce privește dreptul de despăgubire, acesta a fost recunoscut pentru acoperirea prejudiciului cauzat proprietarului din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale.

Prin urmare, dreptul recurentei la despăgubire nu poate fi decât legat de producerea unei pagube, noțiune în categoria căreia (dată fiind și semnificația dată noțiunii de "despăgubire" din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019) nu poate intra și cea derivată din afectarea dreptului de folosință, ca urmare a imposibilității uzitării bunului de către aceasta, în calitate de titular ai dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. Recurenta are, însă, posibilitatea să solicite despăgubiri în condițiile art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, însă trebuie observat că aceste despăgubiri pot fi acordate numai pentru eventuale prejudicii suferite cu ocazia unor intervenții (avarii, modernizări, etc.) la obiectivele și sistemele din domeniul energiei electrice, iar astfel de împrejurări nu au fost evocate în cauză.

Așa fiind, cadrul normativ din domeniul energiei electrice, astfel cum a fost examinat și în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019, a reglementat exercitarea, cu titlu gratuit, a dreptul de folosință asupra imobilelor afectate de rețelele electrice de transport ori de distribuție, recunoscând proprietarilor de imobile, afectați de capacitățile energetice, dreptul de a beneficia de indemnizație pentru lipsa de folosință, însă doar condiționat de realizarea obiectivelelor și sistemelelor electrice după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, evocată în susținerea prezentului demers judiciar.

Recurenta a mai pretins aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material prevăzute de legislația națională și europeană întrucât, prin limitarea dreptului său de proprietate, i s-a produs un prejudiciu efectiv de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporționale cu sarcina impusă prin instituirea dreptul de folosință, recunoscut pârâtei, pentru spațiul în care se găsește postul de transformare, situat în incinta complexului hotelier. S-a susținut că, în caz contrar, ar fi încălcate dispozițiile art. 44 din Constituția României, care garantează dreptul de proprietate privată.

Referitor la limitarea dreptului de proprietate care să justifice stabilirea unei despăgubiri, Înalta Curte reține că această limitare se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispozițiile art. 53 din Constituția României, fiind determinată de un interes de ordin general, care vizează furnizarea și distribuția energiei electrice.

În raport de scopul urmărit, nu se poate susține că limitarea dreptului de proprietare a recurentei, constând în imposibilitatea exploatării suprafeței construite de 54,06 mp de la subsolul tehnic al clădirii, reprezintă o intervenție disproporțională, de natură a atinge însăși substanța dreptului său de proprietate.

Postul de transformare în discuție este echipat cu instalații electrice de interior, sistem care nu poate funcționa decât în interiorul unei încăperi zidite și alcătuiește, astfel cum s-a reținut în cuprinsul raportului de expertiză tehnică energetică efectuat în cauză, o rețea electrică de distribuție, ce este parte componentă a sistemului electroenergetic național. Societatea pârâtă Electrica Distribuție Oltenia S.A. este beneficiara licenței de distribuție a energiei electrice, emisă în baza art. 10 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 123/2012, de către ANRE, iar la poziția nr. 389 este menționat postul de transformare PT C. afectat unui serviciu public de distribuție energie.

În atare circumstanțe, recunoașterea unui drept de folosință gratuită în privința spațiului afectat de rețeaua electrică de distribuție în litigiu se include în categoria unor limitări legale ale dreptului de proprietate, fiind justificate de asigurarea funcționalității unor bunuri destinate interesului public, respectiv distribuția energie electrice și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele ce pot fi aduse exercitării dreptului de proprietate, în concordanță cu dispozițiile constituționale.

Susținerile recurentei referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate, se vădesc a fi nefondate și din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios constituțional, cum ar fi, de pildă, decizia nr. 878/10 iulie 2008, decizia nr. 324/23 martie 2010, decizia nr. 676/26 iunie 2012 sau decizia nr. 854/18 decembrie 2018.

Statuând asupra excepțiilor de neconstituționalitate a textelor în dezbatere, care au fost întemeiate pe pretinse încălcări ale prevederilor art. 16 și 44 din Constituția României, Curtea Constituțională le-a respins, notând că dreptul de proprietate nu este unul absolut, iar conținutul și limitele sale sunt stabilite de lege. A mai reținut că instituirea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacități energetice reprezintă o astfel de limitare, justificată de faptul că, în acest mod, se asigură valorificarea fondului energetic - bun public de interes național. Instanța de contencios constituțional a mai apreciat că exercitarea drepturilor de uz și de servitute este determinată de un interes major de ordin general și, ca atare, a considerat că legiuitorul este pe deplin competent să reglementeze condițiile exercitării atributelor dreptului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu cele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia. În ceea ce privește distincția operată de lege între titularii dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri pe care existau deja capacități energetice și cei pe ale căror terenuri urmează să se realizeze asemenea capacități, Curtea Constituțională a reținut, în mod constant, că cele două categorii de persoane se diferențiază prin momentul obiectiv al realizării acelor capacități energetice și a subliniat că noile reglementări din domeniul energiei electrice (Legea nr. 13/2007 și Legea nr. 123/2012) nu se referă la capacitățile deja realizate la data intrării în vigoare, în condiții aparte de timp și într-un alt cadru legislativ. Astfel, a apreciat că aplicarea unui tratament diferențiat celor două categorii de titulari ai dreptului de proprietate privată asupra terenurilor afectate de capacități energetice, derivată din situația diferită în care se află, în funcție de reglementarea aplicabilă, potrivit principiului tempus regit actum, nu încalcă dispozițiile art. 16 din Legea fundamentală, referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii .

Și din perspectivă convențională, este de subliniat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că legiuitorul poate aprecia, în funcție de nevoia reală a comunității, măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate. Astfel, este de notat că în cauza "James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei" (1986), Curtea europeană a statuat că "nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilități publice", așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea, în ansamblul ei, nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie, însă, să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului".

Sub aspectul examinării justului echilibru ce trebuie să existe între cerințele de interes general și imperativul apărării dreptului la proprietate privată, este de notat că instanța de apel a evidențiat corect că, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg s-a pronunțat în sensul respectării dreptului de proprietate, dar cu amendamentul că statele sunt suverane de a adopta legi pentru reglementarea folosinței bunurilor în interesul general și, că, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitate a exercițiului dreptului de proprietate.

Astfel, în cauza Mirela Cernea și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanților a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundațiile să fie considerat, prin efectul legii naționale, drept "bun public", iar asemenea dispoziții nu au privat pe reclamanți de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare, la nivel național, a unor politici de producție și de distribuție a energiei electrice și termice, intrând sub incidența reglementării privind "folosirea bunurilor", în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a mai subliniat că dispozițiile naționale, în temeiul cărora sunt luate măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată, sunt conforme cu dreptul statelor "de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor", enunțat în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Evaluând, totodată, măsura în care scopul legitim de interes general se află într-un raport de just echilibru cu imperativul apărării dreptului la proprietate privată, instanța europeană a subliniat că, într-un domeniu atât de complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile de interes general, iar caracterul proporțional al afectării dreptului a fost apreciat prin raportare la existența unor garanții de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.

Din această perspectivă, Curtea Europeană a considerat că legile naționale conțin asemenea garanții, condiționând exercitarea dreptului de uz și de servitute de respectarea principiilor echității și minimei afectări a dreptului de proprietate. Mai mult, a apreciat că, și dacă legiuitorul intern optează pentru soluția gratuității exercitării drepturilor de uz și de servitute, proprietarii afectați nu se află în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiți pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute.

În consecință, deși reclamantei i s-a impus o limitare a dreptului de proprietate, constând în imposibilitatea exploatării spațiului construit, situat la subsolul tehnic al C., această limitare a dreptului de proprietate, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Constituționale, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului sus evocată, are ca temei o cauză de utilitate publică, limitarea impusă respectând exigențele justului echilibru între interesul general al comunității și apărarea dreptului de proprietate privată.

Contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține că amplasarea postului de transformare în încăperea de 54,06 mp, de la subsolul tehnic al clădirii proprietatea acestei, ar conduce la afectarea totală a dreptului său de proprietate și, că, această limitare ar echivala cu o expropriere de fapt. În niciun caz, o asemenea limitare a proprietății, nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a dreptului de proprietate privată afectat de exercitarea dreptului de folosință, ci impune un control rezonabil și lipsit de arbitrariu al folosirii bunului. Dreptul de proprietate al recurentei chiar dacă este limitat de exercitarea dreptului în discuție, existent la momentul dobândirii imobilului de către recurentă, acesta rămâne în circuitul civil, recurenta, în calitate de titular al dreptului asupra imobilului afectat de capacitatea energetică, având prerogativa de a-l vinde, dona, ceda, ipoteca etc.

În contextul circumstanțial expus, susținerile recurentei referitoare la greșita interpretare a dispozițiilor art. 12 alin. (6) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, pe motiv că textul de lege se referă doar la terenurile afectate de exercitarea dreptului de uz și servitute de către titularii de licențe și autorizații, iar nu și de construcții, cum este cazul de față, se vădesc a fi nefondate.

După cum s-a arătat în precedent, fiind vorba de incidența în cauză a normelor legale care au format obiectul recursului în interesul legii, soluționat prin decizia sus evocată și urmând regulile de interpretare logico-juridică, rezultă că și în chestiunea litigioasă de față, cum este cazul spațiului construit, în care este amplasat postul de transformare TRAFO PTCZ, se impune aceeași soluție, de vreme ce dezlegarea problemei de drept prin intermediul mecanismului procedural de unificare jurisprudențială a vizat aspectul referitor la limitările instituite asupra bunurilor proprietatea privată a persoanelor fizice ori juridice, afectate de existența unor rețele electrice de transport ori de distribuție și, întrucât, există aceeași rațiune a legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), argumentele reținute de instanța supremă, în decizia precitată, își găsesc pe deplin aplicabilitatea.

În contextul expus, faptul că instanța de apel a făcut referire la împrejurarea că terenul afectat de postul de transformare, pentru care este emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu putea fi folosit de reclamantă pentru realizarea obiectului său de activitate, acest aspect constituie un argument suplimentar, iar nu unul decisiv în soluționarea cererii de despăgubiri, fiind circumstanțiat răspunsului dat apărărilor de fond formulate de pârâta-intimată. Trebuie, însă, remarcat că instanța de apel a evidențiat, în cuprinsul raționamentului care justifica soluția de admitere a apelului pârâtei, ce a avut drept consecință respingerii acțiunii, aspectul că, la data dobândirii dreptului de proprietate, reclamanta cunoștea de existența și amplasarea postului de transformare în incinta complexului hotelier și de sarcinile ce erau impuse de utilitatea publică a respectivei rețele electrice de distribuție, potrivit legislației în vigoare la momentul instituirii acesteia.

Nici susținerile referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a deciziei recurate nu sunt întemeiate, pentru a atrage incidența cazului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.

Contrar celor arătate de recurentă, hotărârea instanței de apel fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său, soluția care a justificat admiterea apelului, critica nefiind nici sub incidența ipotezei de modificare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluție față de cea dispusă în dispozitiv). Faptul că instanța de apel a apreciat a fi întemeiate criticile pârâtei și a înlăturat apărările inimatei-reclamante nu însemnă că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau cuprinde o motivare contradictorie, din moment ce instanța de prim control judiciar și-a prezentat argumentele care reflectă soluția în raport de aplicarea și interpretarea normelor legale înscrise în Legea energiei electice și a gazelor naturale nr. 123/2012 și circumstanțele factuale specifice cauzei.

Contrar susținerilor formulate, instanța de apel a argumentat, în considerentele hotărârii pronunțate, motivul pentru care nu pot fi încuviințate despăgubirile solicitate de reclamantă pentru limitarea dreptului său de proprietate. Curte de Apel a arătat că situația de fapt descrisă de reclamantă și reținută în cauză nu echivalează cu o expropriere de fapt, reclamanta având prerogativa de a dispune de bunul său, iar îngrădirea în exercitarea dreptului de proprietatea apare ca fiind necesară pentru a asigura valorificarea unui bun public, de interes național, această sarcină fiind constituită și cunoscută de reclamantă la momentul dobândirii proprietății.

Întrucât instanța de apel a examinat detaliat susținerile și apărările ce i-au fost supuse atenției, în conformitate cu dispozițiile legale speciale incidente în cauză, Înalta Curte reține că, prin aceste măsuri, au fost pe deplin respectate garanțiile procesuale ale părților impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie și protejează dreptul la un proces echitabil.

Așa fiind, criticile recurentei se vădesc a fi nefondate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., urmând a se constata că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor legale în materie, fiind în acord cu decizia în interesul legii nr. 27/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție relativ la interpretarea unor dispoziții legale din domeniul energiei referitoare la unele limitări ale dreptului de proprietate în exercitarea, de către titularii autorizațiilor de înființare și titularii licențelor, a drepturilor de uz și servitute.

În consecință, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 1041 din 27 februarie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2020.