ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2697/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Focșani la data de 31 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat in judecată pe pârâta Filiala de Distribuție a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. - Sucursala de Distribuție Focșani, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 162.000 RON, reprezentând daune interese, actualizată cu rata inflației, plus dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii, și în continuare, la echivalentul în RON a sumei de 1000 euro, cu același titlu, în fiecare lună, cât timp cât va folosi postul transformator situat pe proprietatea sa.

Pârâta a formulat întâmpinare, invocând excepția autorității de lucru judecat.

La data de 3 iunie 2016, reclamanta a completat cererea, solicitând și restituirea sumei de 108 RON, despre care a susținut că a fost deținută necuvenit de pârâtă, în perioada aprilie 2015 - mai 2016.

Prin sentința civilă nr. 1333/20 februarie 2017, Judecătoria Focșani a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, reținând că sunt incidente dispozițiile art. 94 lit. k) C. proc. civ., și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Vrancea, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 7/27 februarie 2019, Tribunalul Vrancea, secția a II - a civilă și de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Filiala de Distribuție a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. - Sucursala de Distribuție Focșani, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 159/A din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 159/A/13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata sumei de 36.000 euro (echivalentul a 162.000 RON), reprezentând daune interese, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expert B., și, în continuare, la plata sumei de 1000 euro lunar, în echivalent în RON, până la încetarea folosinței de către pârâtă a postului transformator situat pe proprietatea sa.

În subsidiar, a solicitat casarea sentinței civile nr. 7/27 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Vrancea, și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, primei instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a încălcat dispozițiile de procedură a căror încălcare este sancționată cu nulitatea, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A susținut recurenta-reclamantă că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au fost încălcate inclusiv de către instanța de apel, care nu s-a raportat la rigorile cu care ar fi trebuit să analizeze această critică adusă hotărârii primei instanțe, oricât de mult a încercat să suplinească lipsa motivării.

Considerentele hotărârii atacate nu reprezintă decât o preluare a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, fără ca instanța să facă o analiză proprie a susținerilor și apărărilor formulate cu privire la legalitatea și temeinicia actelor fiscale analizate prin prisma argumentelor și normelor de drept invocate de părți, decizia fiind doar în aparență motivată.

În plus, instanța nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar, care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și să permită realizarea controlului judiciar.

A mai arătat recurenta că instanța de fond trebuia să expună propriile motive de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând atât motivele pentru care au fost admise, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, față de dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că hotărârea trebuie să cuprindă partea introductivă, considerentele și dispozitivul, iar în cuprinsul considerentelor trebuie să fie arătate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, motivele pentru care s-au admis și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul. Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care sunt indicate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente sa fie examinate în mod efectiv.

A susținut recurenta că motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând pentru părți o garanție că cererile lor au fost analizate, în jurisprudența Înaltei Curți afirmându-se în mod constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, ca și o motivare necorespunzătoare.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților, sub rezerva aprecierii pertinenței acestora.

Obligația instanței de a răspunde în motivare argumentelor prezentate de părți este justificată întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției".

De asemenea, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit că instanța de fond a analizat toate probele administrate în cauză; pe de altă parte, a reținut că instanța de fond a expus propriile motive pentru care a înlăturat raportul de expertiză

Or, analizând motivarea sentinței apelate, se observă că aceasta este foarte succintă, ceea ce contrazice străduința instanței de apel de a pretinde că hotărârea instanței de fond ar fi, în realitate, motivată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la unele dispoziții legale invocate ca temei de drept al acțiunii, dar cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea criticii prin care a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la unele dispoziții legale invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a arătat că, în prima parte a analizei fondului cererii, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile generale (" C. civ. fiind o lege generală"), ci sunt incidente dispozițiile legii speciale, respectiv art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, respectiv art. 44 alin. (1) teza a II - a și art. 136 alin. (5) din Constituție, coroborate cu jurisprudența Curții Constituționale.

Procedând astfel, instanța de apel s-a raportat punctual la dispozițiile legii speciale, care, în parte, au fost invocate și de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, dar nu s-a raportat deloc la dispozițiile art. 621 alin. (1) C. civ. și ale art. 858 și 863 din același act normativ, respingând în bloc dispozițiile C. civ. ca fiind prevederi generale; de asemenea, nu s-a raportat nici la dispozițiile art. 46 din Constituția României.

În această manieră, practic, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, aceasta cu atât mai mult cu cât soluția s-a întemeiat pe dispoziții speciale - respectiv cele care privesc proprietatea publică - iar dispozițiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată din C. civ. și respinse de instanța de apel se refereau tocmai la cazul proprietății publice și al limitelor exercitării dreptului de proprietate publică (art. 858, art. 862 și art. 863 C. civ.)

A susținut recurenta-reclamantă că, în aceste condiții, instanța de apel și-a motivat soluția doar prin analiza dispozițiilor legale susceptibile sau nu a fi incidente în cauză (dispozițiile legale speciale privind proprietatea publică) și a lăsat neanalizate dispozițiile legale susceptibile sau nu a fi incidente în cauză, respectiv dispozițiile legale generale care statuează asupra limitelor dreptului de proprietate publică.

În dezvoltarea criticii prin care a susținut că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că sunt incidente dispoziții legale speciale, respectiv art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, coroborat cu art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 44 alin. (1) teza a II - a și art. 136 alin. (5) din Constituție, iar, pe de altă parte, că "dreptul reclamantei de a obține o despăgubire pentru limitele aduse dreptului de proprietate nu este exclus, aceasta având, însă, la îndemână calea dreptului comun"; cu alte cuvinte, este vădit contradictorie statuarea în sensul că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată pentru că sunt incidente dispozițiile legii speciale, iar nu cele de drept comun, însă, pentru a-și rezolva problemele de ordin juridic, reclamanta poate recurge la dispozițiile generale ale legii.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 621 alin. (1), art. 858 și art. 863 C. civ., art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 și art. 44 din Constituție.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15 februarie 1999 de BNP C., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 4948 mp, situat în Focșani, și a construcțiilor edificate pe acest teren.

Între aceste construcții se află și cea indicată prin reperul C15, având destinația de post de transformare, cu suprafața construită de 24,75 mp și dotată cu echipamente și utilaje de distribuire a energici electrice, conform declarațiilor foștilor reprezentanți ai societății de la care recurenta a cumpărat imobilul.

Așa cum rezulta din adresa pârâtei nr. 713/16 noiembrie 2015, fiind dotată cu echipament electric și cu mai multe cabluri electrice subterane, clădirea constituie o instalație electrică exploatată de aceasta, postul de transformare având instituită prin lege o zonă de protecție de aproximativ 2 m de jur-împrejur.

Prin art. 12 și art. 49 din Legea nr. 123/2012 au fost instituie limite ale dreptului de proprietate al reclamantei. Astfel, aceasta este obligată să respecte dreptul de uz al pârâtei pentru asigurarea funcționarii instalației electrice, pentru revizii și pentru reparații, dar și dreptul de servitute de trecere subterană pentru cablurile instalate în subteran și de acces la utilitățile publice; de asemenea, are obligația să nu efectueze săpături ori să edifice construcții de orice fel în zona de siguranță a punctului de transformare și trebuie să mențină permanent accesul liber la instalația electrică pentru echipajele de intervenție ale pârâtei.

Prejudiciul cauzat reclamantei derivă din împrejurarea că, prin poziționarea sa, construcția în litigiu împiedică orice inițiativă de modernizare și retehnologizare a incintei și a activității de producție a S.C. A. S.R.L. și de exploatare a spațiului afectat efectiv instalației electrice, dar și a spațiului situat la etaj (format din două încăperi), a instalației sanitare și a scării de acces la acestea, care nu pot fi folosite decât cu nesocotirea zonei de siguranță a instalației electrice.

În opinia recurentei, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe dispozițiile art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, potrivit cărora terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la data intrării în rigoare a acestei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului, text de lege care nu este aplicabil în speță.

Astfel, în speță, nu s-a făcut dovada că statul a dobândit vreo porțiune din proprietatea reclamantei, în vreuna din modalitățile prevăzute de lege.

Recurenta-reclamantă a redat dispozițiile art. 621, 858 și 863 din C. civ., ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 și ale art. 44 din Constituție și a conchis că, din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor legale în materie, rezultă dreptul la despăgubiri al reclamantei, precum și faptul că dispoziția legală invocată de pârâtă se referă la dreptul de proprietate al statului asupra terenurilor concesionate pentru exploatarea rețelelor electrice pe toată durata de existență a acestora.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

A susținut intimata-pârâtă că recursul nu este fondat, deoarece desfășurarea activității în sectorul energiei electrice este reglementată de legi speciale (Legea nr. 318/2003 și Legea nr. 123/2012), care instituie pentru titularii licențelor de distribuție a energiei electrice un drept de uz și o servitute legală gratuită asupra proprietăților afectate de capacități energetice.

Cu referire la criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată nu a fost motivată din perspectiva dispozițiilor legale aduse de aceasta în argumentare, intimata-pârâtă a arătat că nu sunt fondate întrucât instanța de apel a menționat în decizie că, în speță, au fost avute în vedere prevederile legilor speciale, respectiv O.U.G. nr. 63/1998, Legea nr. 318/2003, Legea nr. 13/2007 și Legea nr. 123/2012, iar nu legea generală, reprezentată de C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea din 1 octombrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159A din 13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică, la 10 decembrie 2020, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Examinând criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest motiv de recurs devine incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța care a pronunțat hotărârea atacată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-reclamantă a dezvoltat în susținerea acestui motiv de recurs, atât critici care pun în discuție modalitatea în care prima instanță a îndeplinit exigențele de motivare a hotărârii judecătorești, cât și critici privitoare la modalitatea în care instanța de apel a cenzurat criticile aduse, sub acest aspect, sentinței care a făcut obiectul controlului judiciar în apel.

Având în vedere că obiectul recursului este reprezentat de hotărârea pronunțată în apel, Înalta Curte va examina criticile de nelegalitate care pun în discuție încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile privitoare la modalitatea în care prima instanță a dat eficiență acestor dispoziții neputând face obiectul controlului judiciar în recurs.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, din examinarea cererii de apel rezultă că apelanta-reclamantă a formulat, în faza procesuală anterioară, critici privitoare la nemotivarea sentinței și la aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În esență, curtea de apel a reținut, sub acest aspect, că sentința pronunțată de tribunal răspunde exigențelor impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deși motivarea este foarte concisă, pe alocuri chiar lapidară, întrucât instanța de fond a analizat pretențiile reclamantei, prin raportare la probele administrate în cauză, și a arătat argumentele pentru care a înlăturat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

De asemenea, a reținut instanța de apel că este real că în cuprinsul sentinței a fost preluată o bună parte din concluziile raportului de expertiză, dar acest lucru nu îi este interzis judecătorului câtă vreme acesta a arătat și propriile motive pentru care, în final, le-a înlăturat.

Or, apelanta-reclamantă, susținând că argumentele avute în vedere de judecătorul fondului sunt eliptice și eronate, și-a exprimat, în realitate, nemulțumirea față de faptul că nu s-a ținut cont de expertiza dispusă și efectuată în cauză.

A conchis curtea de apel că presupusa netemeinicie a argumentelor avute în vedere la motivarea soluției nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel că nu se poate reține încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În plus, curtea de apel a apreciat că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului și solicitarea expresă formulată de reclamantă în sensul de a fi reanalizate în calea de atac toate susținerile făcute prin cererea de chemare în judecată, susțineri care au fost reluate și prin motivele de apel, poate suplini considerentele care susțin soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că, prin decizia pronunțată, curtea de apel a expus în considerente toate elementele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. această instanță a reținut în mod corect că motivarea hotărârii presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea, cu examinarea probelor administrate, cerință care în cauză a fost îndeplinită.

În plus, așa cum a reținut și instanța de apel, criticile prin care apelanta-reclamantă a învederat că argumentele tribunalului care susțin soluția adoptată în cauză sunt neîntemeiate, nu se subsumează în concret conceptului de nemotivare a hotărârii, ci pun în discuție temeinicia acesteia.

Prin urmare, modalitatea în care au fost dezlegate criticile din apel sub aspectul motivării sentinței nu sunt de natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Examinând, în continuare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese derivate din existența unui punct de transformare a energiei electrice într-o construcție amplasată pe terenul aflat în proprietatea sa, daune interese echivalente contravalorii lipsei de folosință.

Aceasta a afirmat, întemeindu-se pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15 februarie 1999 de BNP C., că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 4948 mp, situat în Focșani, și a construcțiilor edificate pe acest teren, inclusiv asupra construcției în care este amplasat punctul de transformare aflat în litigiu.

Recurenta-reclamantă a învederat că, în temeiul actului juridic menționat, este proprietară și asupra construcțiilor edificate pe teren, inclusiv asupra construcției care reprezintă reperul C15, având destinația de post de transformare, cu suprafața construită de 24,75 mp, care este dotată cu echipamente și utilaje de distribuire a energici electrice și care constituie o instalație electrică exploatată de pârâtă.

Cu referire la această construcție, instanța de apel a reținut că reclamanta este proprietara terenului în suprafață de 4948 mp situat in Focșani, precum și a construcțiilor edificate pe teren, imobilul fiind dobândit de reclamantă în anul 1999 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15 februarie 1999.

Între construcțiile cumpărate, se află și cea indicată prin reperul C15 - post transformare, cu suprafața construită de 24,75 mp.

Cum postul de transformare situat pe strada x nr. 4 a fost identificat în evidențele pârâtei, în inventarul mijloace fixe, sub nr. x (conform înscrisului aflat la dosar fond), fiind pus în funcțiune la data de 01 septembrie 1977, instanța de apel a conchis că postul de transformare exista la data la care reclamanta a cumpărat terenul și construcțiile.

De asemenea, instanța de apel a reținut că încadrarea prin lege organică (Legea nr. 123/2012) a terenurilor pe care se situează rețelele energetice de distribuție în categoria terenurilor cu destinație specială, precum și reglementarea unui regim juridic special al acestora, propriu domeniului public al statului, se justifică prin caracterul de bun public de interes național al fondului energetic și corespunde pe deplin regimului constituțional de protecție a proprietății, legiuitorul făcând distincție între capacitățile energetice edificate anterior Legii nr. 13/2007 și cele edificate ulterior acestei legi și optând pentru varianta folosinței gratuite a terenurilor pe care sunt amplasate capacitățile energetice edificate anterior Legii nr. 13/2007 (și respectiv Legii nr. 123/2012, care a abrogat Legea nr. 13/2007).

Cum de la data edificării capacității energetice, până la intrarea în vigoare a Legii 13/2007 și apoi a Legii 123/2012, au intervenit modificări legislative referitoare la terenurile ocupate de capacități energetice, reclamanta nu poate pretinde despăgubiri în baza legii speciale (legea energiei electrice).

În examinarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere că problema de drept dedusă judecății a făcut obiectul unui recurs în interesul legii care a fost admis prin Decizia nr. 27/11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 25 februarie 2020, prin care Înalta Curte de Casației și Justiție a statuat în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) și (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare, că:

"Titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacitățile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune.

Titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizațiilor de înființare și de titularii licențelor, în exercitarea drepturilor de uz și de servitute, indiferent de momentul realizării capacității energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007).

Dispozițiile art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012 se opun ca titularii dreptului de proprietate privată afectați de rețelele electrice de transport ori de distribuție existente la data intrării în vigoare a legii să obțină indemnizare pentru lipsa de folosință de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situează respectivele capacități energetice, întemeiată pe această cauză".

Având în vedere dezlegările cuprinse în Decizia nr. 27/2019, sus-menționată, și dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care dispun în sensul că dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia dată în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte reține că nu pot fi primite criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 621 alin. (1), art. 858 și art. 863 C. civ., art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 și art. 44 din Constituție.

Astfel, Înalta Curte reține că prin decizia cu caracter obligatoriu, pronunțată în mecanismul de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte a reținut că:

"90. (...) de la data intrării în vigoare a Legii nr. 318/2003 și până la adoptarea Legii nr. 13/2007, legiuitorul a decis ca drepturile de uz și servitute să fie exercitate cu titlu gratuit. În acest sens se cuvin reiterate dispozițiile cuprinse în art. 16 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 318/2003, potrivit cărora "Exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora".

În cauză, conform situației de fapt reținute de instanțele de fond, postul de transformare a fost înregistrat în evidențele pârâtei, în inventarul mijloacelor fixe, sub nr. x, și a fost pus în funcțiune la data de 01 septembrie 1977, așadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007.

Prin urmare, instanța de apel a făcut corecta aplicare în cauză a dispozițiilor legii speciale și a reținut că exercitarea de către pârâtă a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit.

Cu referire la raportul dintre norma generală și norma specială, Înalta Curte reține că, în aceeași decizie de recurs în interesul legii, s-a menționat că: "98. Subliniind, din nou, distincția pe care Legea nr. 13/2007 și Legea nr. 123/2012 o fac între indemnizație și despăgubire, (…), se constată că atât timp cât domeniul energetic este reglementat prin legi speciale, persoanele interesate nu pot recurge la normele de drept comun, căci specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală).

În raport de aceste statuări cu caracter obligatoriu, incidente în cauză, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că, în virtutea dispozițiilor art. 621, 858 și 863 din C. civ., ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 și ale art. 44 din Constituție, este îndreptățită la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului afectat de amplasarea postului de transformare, întrucât C. civ. reprezintă norma generală; art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 nu este incident având în vedere data edificării capacității energetice aflate în discuție.

Cu referire la dreptul de proprietate asupra construcției C15, Înalta Curte reține că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, întrucât acest text de lege dispune cu referire la terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a acestei legi (în sensul că sunt și rămân în proprietatea publică a statului); or, în speță, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 4948 mp, situat în Focșani, și a construcțiilor edificate pe acest teren, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15 februarie 1999, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007.

Cu toate acestea, așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu poate pretinde plata unei indemnizații pentru lipsa de folosință, întrucât capacitatea energetică a fost realizată anterior intrarii în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007, caz în care exercitarea drepturilor de uz și de servitute se face de către pârâtă cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune.

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la unele dispoziții legale invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv că instanța de apel s-a raportat punctual la dispozițiile legii speciale, dar nu s-a raportat deloc la dispozițiile art. 621 alin. (1) C. civ. și ale art. 858 și art. 863 din același act normativ (respingând în bloc dispozițiile C. civ. ca fiind prevederi generale) și nici la dispozițiile art. 46 din Constituția României, Înalta Curte reține că nu pot fi primite.

În aceast sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a menționat în cuprinsul deciziei recurate că dispozițiile art. 621 alin. (1) C. civ. și ale art. 858 și 863 din același act normativ au caracter de norme generale care sunt înlăturate de la aplicare de dispozițiile speciale cuprinse în Legea nr. 123/2012; art. 46 din Constituție (privitor la dreptul la moștenire) nu este, prin ipoteză, incident.

De asemenea, nu sunt fondate criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, în sensul că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că sunt incidente dispoziții legale speciale, respectiv art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, coroborat cu art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 44 alin. (1) teza a II - a și art. 136 alin. (5) din Constituție, iar, pe de altă parte, că "dreptul reclamantei de a obține o despăgubire pentru limitele aduse dreptului de proprietate nu este exclus, aceasta având, însă, la îndemână calea dreptului comun", respectiv că este vădit contradictorie statuarea în sensul că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată pentru că sunt incidente dispozițiile legii speciale, iar nu cele de drept comun, însă, pentru a-și rezolva problemele de ordin juridic, reclamanta poate recurge la dispozițiile generale.

Astfel, Înalta Curte constată că decizia care face obiectul controlului judiciar nu conține considerente contradictorii de natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este real că instanța de apel a menționat în decizie că apelanta-reclamantă ar putea solicita contravaloarea lipsei de folosință pe ultimii 3 ani pentru terenul pe care se află transformatorul electric în situația existenței unui prejudiciu cu ocazia reparării acestuia sau a rețelei electrice, însă aceste considerente au în vedere, în realitate, dreptul reclamantei de a obține o despăgubire pentru prejudiciile cauzate în exercitarea drepturilor de uz și de servitute.

Or, dreptul la despăgubiri pentru acest tip de prejudiciu este distinct de indemnizația solicitată pentru exercitarea dreptului de uz și de servitute și poate fi solicitat pe calea dreptului comun, neexistând, din această perspectivă, considerente cu caracter contradictoriu.

De altfel, Înalta Curte a reținut în decizia nr. 27/2019 că: "109. În ceea ce privește despăgubirile, urmează a se statua că titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizațiilor de înființare și de titularii licențelor, în exercitarea drepturilor de uz și de servitute, indiferent de momentul realizării capacității energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007), întrucât, de la data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/1998 și până în prezent, toate actele normative au recunoscut un asemenea drept persoanelor prejudiciate prin pagube produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz și servitute. Se cuvine din nou să fie subliniat că dreptul la despăgubiri este distinct de cel la indemnizare, primul dintre ele fiind legat în mod expres de producerea unei pagube, noțiune în categoria căreia nu intră și cea derivată din lipsa de folosință. În acest context, se impune a reitera că prejudiciile trebuie să fie produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz și/sau servitute, pentru a putea da naștere dreptului la despăgubiri, simpla exercitare a dreptului de uz și servitute nefiind aptă să producă, ea însăși, pagube, deoarece exercitarea unui drept în limitele legii nu vatămă pe nimeni."

Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159A din 13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

De asemenea, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-pârâtă Filiala de Distribuție a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. - Sucursala Focșani prin întâmpinare, ca neîntemeiată, reținând că intimata-pârâtă nu a depus la dosar dovada efectuării unor asemenea cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159A din 13 noiembrie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-pârâtă Filiala de Distribuție a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. Sucursala Focșani.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2020.