ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1004/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Analizând recursul, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la 6.04.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Comuna Mehadia, prin primar și Consiliul Local al Comunei Mehadia, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 56.700 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 73 din 29.09.2016 a Consiliului Local al Comunei Mehadia, reprezentând contravaloarea redevenței aferente contractului de arendare nr. 603 din 3 martie 2010 pentru un teren ce nu a putut fi folosit, precum și obligarea pârâților la plata sumei de 1.235.138,86 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din neexecutarea contractului de arendare nr. 603 din 3 martie 2010, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3416 din 17 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 134 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3416 din 17 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut incidența în cauză doar a dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru plata subvențiilor de către A.P.I.A.

În opinia recurentului, normele de drept care reglementează plata subvențiilor solicitate prin acțiunea introductivă de instanță sunt cuprinse în O.U.G. nr. 125/2006, Legea nr. 1/2004, Ordinul nr. 243/2006 al Ministrului Agriculturii, H.G. nr. 273/23-03-2011, O.U.G. nr. 74/2009, Ordinul MADR nr. 41/2010, Ordinul MADR/MMP nr. 30/147/2010 și Ordonanța nr. 15 din 26 august 2009 și, doar prin coroborarea dispozițiilor acestor acte normative, se pot stabili condițiile de plată a subvențiilor sau cele de sancționare a fermierului.

Se consideră că dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, invocate de instanța de apel, reprezintă doar condiții generale care se cer a fi îndeplinite, în majoritate, la constituirea dosarului către APIA, iar cerințele acestor prevederi legale sunt nerelevante față de cele ale art. 58 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1122 din 30 noiembrie 2009 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului, precum și de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 al aceleiași instituții.

În concluzie, consideră că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, reținând că expertul desemnat în cauză nu a analizat cerințele prevăzute de aceste dispoziții și nu a explicat pentru fiecare în parte dacă au fost îndeplinite sau nu de către recurent, pentru a justifica răspunsul la obiecțiunea nr. 3 la raportul de expertiză.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimați au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au cerut respingerea recursului, ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 21 octombrie 2019 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa ECRIS aflată la dosarul de recurs.

Prin rezoluția din 24 octombrie 2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru nr. 4, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 25 februarie 2020, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la 28 mai 2020, în camera de consiliu, pentru analiza admisibilității în principiu a recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a invocat excepția nulității, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ reglementează, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate.

În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, instanța de apel a reținut că apelantul reclamant a invocat faptul că pârâții nu și-au îndeplinit obligația ce le revenea din contractul de arendare nr. x/03.03.2010 și nu i-au pus la dispoziție suprafața de 270 ha, motiv pentru care a suferit un prejudiciu cuantificat prin expertiza judiciară efectuată în dosar, întrucât s-a constatat o supradeclarare a terenului în litigiu.

Aceeași instanța de apel a constatat că prima instanță a respins acțiunea reclamantului, astfel cum a fost modificată, cu motivarea că neexecutarea obligației contractuale de către pârâți nu poate fi reținută drept cauză unică a producerii prejudiciului invocat, îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute în contractul cu APIA neputând fi verificate, întrucât excedează învestirii instanței.

S-a mai reținut în motivare că, pentru a dovedi existența prejudiciului material cert invocat, reclamantul trebuia să probeze, conform art. 10 alin. (1) și art. 249 C. proc. civ., faptul că, din cauza pârâților care i-au arendat un teren ce se suprapunea cu terenul aflat în proprietatea comunei învecinate, nu a primit subvențiile de la A.P.I.A., conform cererii de plată pe care a adresat-o instituției menționate, iar împrejurarea calculării de către expert a cuantumului prejudiciului pretins de reclamant nu îl scutește pe acesta de obligația de a dovedi producerea unui prejudiciu cert.

Or, subvențiile plătite de către A.P.I.A. reprezintă un sprijin financiar acordat în vederea desfășurării activității agricole, în cazul în care sunt îndeplinite toate cerințele prevăzute de art. 7 din O.U.G. nr. 125 din 2006 (aplicabil la data formulării de către reclamant a cererii de plată).

Împrejurarea că expertul a constatat în urma studiului dosarului A.P.I.A. al reclamantului și a adresei A.P.I.A. nr. x/29.10.2018, că unicul motiv pentru nedarea în plată a sumelor cuvenite a fost supradeclararea suprafețelor solicitate la plată, respectiv a suprafeței de 270 ha, nu duce automat la concluzia că A.P.I.A. a analizat toate celelalte condiții necesare și prevăzute de lege și le-a considerat a fi îndeplinite. Expertul nu a făcut o analiză a celorlalte cerințe legale necesare pentru obținerea subvențiilor și nu a explicat pentru fiecare în parte dacă au fost sau nu îndeplinite de reclamant pentru a justifica răspunsul la obiecțiunea nr. 3, iar, din decizia nr. x din 10 februarie 2012, emisă de A.P.I.A. rezultă doar că, observând supradeclararea terenurilor, A.P.I.A. a constatat că aceasta constituie motiv de neplată a subvențiilor solicitate.

S-a apreciat, astfel, că argumentul primei instanțe, în sensul că îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute în contractul cu A.P.I.A. nu a putut fi verificată, este justificat, cu atât mai mult cu cât este evident că obținerea subvențiilor A.P.I.A. nu depinde exclusiv doar de deținerea unor suprafețe de teren.

Concluzionând, instanța de apel a constatat că, în mod corect, tribunalul a considerat că reclamantul nu a dovedit că prejudiciul pretins prin acțiunea modificată a fost determinat exclusiv de către pârâte ca urmare a neexecutării contractului de arendare, astfel cum a susținut prin motivele de fapt ale acțiunii.

Analizând memoriul de recurs formulat de reclamantul A., Înalta Curte constată că acesta nu a formulat critici de nelegalitate care să vizeze argumentele deciziei recurate și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin hotărârea atacată.

Recurentul consideră că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, reținând că expertul desemnat în cauză nu a analizat cerințele prevăzute de aceste dispoziții și nu a explicat pentru fiecare în parte dacă au fost îndeplinite sau nu de către recurent pentru a justifica răspunsul la obiecțiunea nr. 3 la raportul de expertiză.

Instanța de apel, analizând apelul din prisma criticilor formulate de părți, a probelor administrate de prima instanță, precum și a dispozițiilor art. 478-480 C. proc. civ., a apreciat că nu s-a făcut dovada prejudiciului de către recurent, iar concluzia expertului potrivit căreia unicul motiv pentru nedarea în plată a sumelor cuvenite a fost supradeclararea suprafețelor solicitate la plata, respectiv a suprafeței de 270 ha, nu duce automat la concluzia că A.P.I.A. a analizat toate celelalte condiții necesare și prevăzute de lege și le-a considerat a fi îndeplinite.

În recurs, recurentul nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la cele reținute de instanța de apel, menționând că dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 reprezintă doar condiții generale care se cer a fi îndeplinite, în majoritate, la constituirea dosarului către A.P.I.A., aspecte care nu vizează argumentele Curții de Apel Timișoara.

Sub un alt aspect, se reține că interpretarea probelor administrate de instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie cazurilor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța de apel a apreciat că raportul de expertiză întocmit în cauză este relevant sau nu pentru soluționarea pricini.

Înalta Curte constată că recurentul a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel și a dedus judecății aspecte care nu vizează argumentele deciziei recurate, invocând formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nesocotind reglementarea și conținutul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Reținând că recurentul-reclamant nu a prezentat nicio critică ce poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 489 alin. (5) din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 134 din 19 iunie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2020.