ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 775/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.06.2017, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B.-C., D. și E., solicitând obligarea pârâților D. și S.C. B. S.A., în solidar, la plata sumei de 9.135.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor sale nepatrimoniale, constând în dreptul la demnitate, la onoare, la reputație, la imagine și la viață privată; obligarea pârâtei E. la plata sumei de 4.567.500 RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor sale nepatrimoniale, constând în dreptul la demnitate, la onoare și la reputație; obligarea pârâților la prezentarea de scuze, în mod public, reclamantei; obligarea pârâtei S.C. B. S.A. și a pârâtului D. la redarea dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată, în cadrul emisiunii "F.". Prin încheierea din data de 15.01.2018, tribunalul a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, pentru neindicarea corespunzătoare a datelor reprezentantului convențional și pentru lipsurile prevăzute de art. 194 lit. c), d) și e) C. proc. civ. a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii, iar în privința timbrajului, s-a renunțat la susținerea excepției de către pârâta E., după ce i s-a pus în vedere reclamantei să completeze taxa de timbru corespunzătoare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 628/23.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamanta A. împotriva pârâților B. - C., D. și E. și a luat act că pârâta E. a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A.. Prin decizia civilă nr. 1203 A/19.10.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 628/23.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. - C. and C., D. și E.; a schimbat în tot sentința civilă atacată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea. Au fost obligați pârâții B. S.A. și D. la plata către reclamantă, în solidar, a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale. A fost obligat pârâta E. la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale. Au fost obligați pârâții B. - C. și D. la redarea dispozitivului prezentei hotărâri judecătorești, în cadrul emisiunii "F.", la momentul și sub condiția rămânerii definitive a acesteia. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la prezentarea de scuze reclamantei, în mod public, ca neîntemeiat. A fost respinsă cererea intimatei-pârâte E. de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate în apel, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs: Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. și pârâții E., S.C. B. S.A. și D.. 1. Prin recursul declarat de reclamanta A., s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. reclamanta solicitând admiterea căii de atac, casarea, în parte, a hotărârii recurate, exclusiv în ceea ce privește modalitatea de cuantificare a daunelor morale ce i se cuvin, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, în limitele casării, și cu menținerea tuturor celorlalte dispoziții ale hotărârii recurate. Recurenta a apreciat că, în contextul admiterii pretențiilor vizând obligarea pârâților la plata daunelor morale, instanța de apel a enunțat doar generic principiul potrivit căruia nivelul despăgubirilor trebuie să fie stabilit proporțional cu scopul urmărit, fără a motiva, în mod concret, modalitatea în care acest principiu a fost aplicat în speță ori modalitatea în care suma de 8.000 RON, acordată cu titlu de daune morale, ar avea un caracter suficient, echitabil și proporțional, în raport de importanța valorilor lezate prin fapta ilicită, precum și în raport de consecințele negative, suferite de reclamantă, ca urmare a săvârșirii faptelor ilicite. Din această perspectivă, în opinia recurentei, sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dat fiind faptul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele care au fundamentat modalitatea de cuantificare a daunelor morale. În acest context, deși s-a reținut că emisiunea "F.", în cadrul căreia au fost săvârșite faptele ilicite, are o largă audiență, la orele de vârf ale programelor de televiziune, instanța de apel nu a analizat, în mod concret șl real, criteriile care au stat la baza cuantificării daunelor morale și nici nu a argumentat, în nicio modalitate, cum daunele morale, în cuantum de 8000 RON, imputate pârâților, sunt de natură a repara, integral și în mod echitabil, prejudiciul moral pe care l-a suferit. Simpla invocare, în mod formal și generic, a unui principiu care, de altfel, nu este nici măcar suficient în cadrul operațiunii de cuantificare a daunelor morale, fără a prezenta, în mod concret, maniera de aplicare a acestui principiu în cauza dedusă judecății, nu poate fi apreciată ca reprezentând motivarea unei hotărâri judecătorești, în sensul reglementat de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Dintr-o altă perspectivă, recurenta a susținut că modalitatea în care instanța de apel a procedat la cuantificarea daunelor morale este rezultatul unei eronate interpretări și aplicări a dispozițiilor legale care reglementează obligația autorului faptei ilicite de a repara integral prejudiciul cauzat, urmare săvârșirii faptei ilicite, împrejurare care este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest sens, urmează a fi avut în vedere faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului este consacrat în cuprinsul dispozițiilor art. 1357, coroborate cu art. 1385 alin. (1) C. civ. În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, doctrina și practica judiciară în materie sunt constante în a aprecia că, deși nu sunt reglementate, în mod distinct/expres, criterii de cuantificare a daunelor morale, aceste daune urmează a fi stabilite prin raportare la consecințele negative suferite de persoana vătămată, atât în plan fizic, cât și psihic, prin raportare la importanța valorilor lezate și proporția în care aceste valori au fost lezate; dar și prin raportare la măsura în care situația familială, profesională și socială a persoanei vătămate a fost afectată, urmare săvârșirii faptei ilicite. Toate aceste criterii de evaluare a prejudiciului și, implicit, a cuantumului daunelor morale, se circumscriu principiilor consacrate de jurisprudența CEDO, respectiv principiului statuării în echitate asupra despăgubirilor și principiului proporționalității prejudiciului cu despăgubirea acordată. În aplicarea acestor principii, nu este acceptat ca daunele morale să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să asigure persoanei vătămate o satisfacție echitabilă, de natură a compensa, în mod integral și just, prejudiciul moral suferit de către aceasta. După expunerea largă a obligațiilor încălcate de către pârâții D. și B. S.A., ce prezintă elementele constitutive ale faptelor ilicite săvârșite de aceștia, s-a concluzionat de către recurenta reclamantă că, în speță, prejudiciul moral nu este integral reparat, ceea ce echivalează cu o aplicare greșită a normelor legale care reglementează efectele antrenării răspunderii civile. 2. Recurenții-pârâți S.C. B. S.A. și D. au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea normelor de drept material și a principiilor care reies din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la exercitarea dreptului la liberă exprimare care au valoare normativă, potrivit prevederilor articolului 20 din Constituția României. În cauză, instanța de apel, în mod greșit, a exclus din aria de reglementare și protecție a libertății de exprimare informațiile prezentate în cadrul emisiunii "F.", astfel cum acestea sunt definite de art. 10 al Convenției, precum și din jurisprudența CEDO. Astfel, instanța de apel a reținut, în cadrul considerentelor deciziei recurate, că reclamanta nu este o persoană publică, ci o persoana privată, ce se bucura de notorietate, atât din perspectiva faptului că este fosta soție a lui G., cât și din perspectiva faptului că, la rândul sau, este cunoscută în spațiul public ca activând în domeniul afacerilor. În plus, în timpul emisiunii, au fost difuzate imagini cu reclamanta deplasându-se prin București, s-a permis pârâtei E. să expună aspecte ce priveau înmormântarea fostului soț al reclamantei, dosarul de divorț dintre cei doi soți, toate acestea fixând chestiuni ce țin în mod exclusiv de viața privată a reclamantei". Or, recurenții consideră că, atât în stabilirea caracterului privat al imaginilor difuzate în cadrul emisiunii, care o înfățișau pe intimata în timp ce se deplasa prin oraș, însoțită de mai multe gărzi de corp, cât și în stabilirea caracterului exclusiv privat al informațiilor privind funeraliile lui G. și al acțiunii de divorț continuate de moștenitorii acestuia împotriva intimatei, instanța de apel a făcut o greșit aplicare a prevederilor CADOLF, ignorând practica relevantă a CEDO care a statuat că, la momentul soluționării unui conflict dintre viața privată și libertatea de exprimare, trebuie avute în vedere inclusiv aspectele referitoare la publicarea prealabilă a unor imagini cu persoana în cauză și la modul în care aceasta s-a poziționat față de public sau de presă în trecut. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, s-a stabilit că: "Acceptând să dea interviuri, o persoană nepublică a ieșit în arena publică, astfel că nivelul de toleranță a criticii contra sa este mai ridicat." "Comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare". Or, în cauza de față, este evident, aspect reținut, de altfel, de prima instanța, faptul că imaginile și informațiile referitoare la intimata A. erau, la momentul difuzării emisiunii "F.", de notorietate, fotografiile fiind preluate din spațiul public, de pe internet, unde fuseseră publicate de către alte entități aparținând mass-media, fără ca intimata sa le fi contestat sau să se fi arătat lezată, în orice fel, până la momentul formulării acțiunii introductive de către acestea, iar informațiile privind decesul și funeraliile lui G. fuseseră amplu dezbătute în presă, la nivel național, într-un mod similar cu cel din cadrul emisiunii, prin prisma conflictului dintre moștenitori asupra succesiunii și a acțiunii de divorț continuate, în numele defunctului, împotriva intimatei, dezbateri de care intimata nu s-a ferit cu adevărat, oferind pe această temă comunicate de presă sau scrisori deschise publicului, admițând, astfel, interesul manifestat de presă și publicul larg față de aceste informații. Recurenții au considerat, așadar, că, în condițiile în care, prin conduita sa anterioară, reclamanta nu numai că nu a încercat împiedicarea difuzării în public a unor aspecte privind viața sa privată, ba mai mult, a contribuit la dezbaterea unor astfel de informații, o simplă declarație, conform căreia nu i-ar plăcea să discute chestiuni legate de acțiunea de divorț la televizor, ori nu ar dori să comenteze, deocamdată, pe marginea acestui subiect, nu poate nega deschiderea manifestată în trecut față de public și presă și, implicit, acceptarea interesului față de aceste informații, precum și că, în consecință, conform practicii CEDO, aceasta și-a limitat speranța legitimă de a-i fi protejată eficient viața privată, în legătura cu dezbaterea informațiilor prezentate în emisiunea "F.", iar demersurile jurnaliștilor sunt circumscrise protecției mai ample oferite presei de către art. 10 al Convenției și de jurisprudența Curții de la Strasbourg. Totodată, s-a invocat faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea de constatare a răspunderii delictuale, încălcând principiul potrivit căruia: "pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declarațiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui sa fie admisă decât dacă exista motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru", principiu constant enunțat de CEDO. In schimb, instanța, în mod greșit, a reținut aplicabilitatea unor norme administrative, ca temei al răspunderii civile. Este de netăgăduit faptul că sancționarea civilă a jurnaliștilor a fost pronunțată în condițiile în care informațiile stabilite de instanță ca fiind vătămătoare pentru reclamanta A. au avut ca punct de pornire declarațiile intimatei E., instanța de apel reținând următoarele: "Dintr-o altă perspectivă, a inacțiunilor părâtului D., Curtea reține în cauză incidența dispozițiilor art. 40 din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Național al Audiovizualului privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual". În concret, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (4) și (5) din decizia menționată, moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea, precum și să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență. Din proba video administrată în cauză, se constată că, pe parcursul interviului acordat de pârâta E., în cuprinsul căruia, s-au făcut afirmații de natură să aducă atingere atât dreptului la viața privată, cât și dreptului la demnitate al reclamantei, pârâtul D. nu a acționat în sensul dispozițiilor cuprinse în art. 40 alin. (4) și (5) din Decizia nr. 220/2011 a CNA, inacțiune care, contravenind acestor dispoziții legale, intră în sfera delictului, de natură să cauzeze un prejudiciu susceptibil de a fi reparat. "Cu privire la apărările susținute de acest pârăt, în sensul că, dată fiind natura normelor din Decizia nr. 220/2011, de drept administrativ, încălcarea acestora nu poate conduce la un delict civil și, astfel, nu este posibilă atragerea răspunderii civile delictuale, Curtea urmează să le înlăture. Reține în acest sens faptul că, deși este necontestată natura deciziei nr. 220/2011, de a fi un act administrativ, aceasta nu înseamnă că este exclusă atragerea răspunderii civile a autorului faptei. Dimpotrivă, câtă vreme legea nu exclude o astfel de posibilitate, câtă vreme fapta imputata îmbracă forma faptei ilicite, este posibilă angajarea răspunderii civile, nefiind exclus ca, pentru aceeași faptă, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, să atragă și alte sancțiuni din sfera dreptului administrativ". Astfel, recurenții susțin că au fost sancționați inclusiv pentru faptul că, în cadrul programelor lor, o terță persoană, care nu era prepus al societății de televiziune, și-a exercitat în mod independent dreptul la exprimare, aspect care, coroborat cu o presupusă încălcare a unor norme administrative, reprezentată de o inacțiune din partea lor, ar fi dus la lezarea drepturilor personal nepatrimoniale la demnitate și onoare ale reclamantei. Or, în măsura în care intimații au fost chemați să răspundă pentru presupusa săvârșire a unor fapte ilicite, prin care se susține că au fost încălcate drepturi subiective, civile, personal nepatrimoniale, consideră că, în mod greșit, au fost interpretate și aplicate dispoziții materiale de drept administrativ, precum cele prevăzute de Decizia nr. 220/2011 a CNA, privind conținutul audiovizual și de Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, întrucât obligațiile cuprinse în aceste acte normative sunt obligații administrative, iar constatarea încălcării acestora se face prin acte juridice unilaterale, emanate de o autoritate publică, ce are competența exclusivă de a constata și sancționa anumite fapte contravenționale, respectiv de către Consiliul National al Audiovizualului, ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat, deși intimata s-a adresat în mod expres autorității indicate, depunând înscrisuri în acest sens la dosarul cauzei. Astfel, în măsura în care art. 88 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului reglementează faptul că "supravegherea respectării, controlul îndeplinirii obligațiilor și sancționarea încălcării prevederilor prezentei legi, precum și a deciziilor și instrucțiunilor cu caracter normativ emise în baza și pentru aplicarea acesteia revin Consiliului!", iar în ceea ce privește emisiunea "F.", ce a făcut obiectul analizei instanțelor anterioare și al CNA, nu au fost constatate încălcări ale legislației audiovizuale de către autoritatea special abilitată de lege în acest sens, recurenții apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile art. 40 alin. (4) și (5) din Decizia nr. 220/2011 a CNA, constatând ca inacțiunea recurentului D. ar fi reprezentat un delict civil și atrăgând, astfel, răspunderea civilă delictuală a acestuia, în solidar cu cea a intimatei B. S.A.. Suplimentar, pronunțarea unei astfel de hotărâri, prin intermediul căreia este atrasă răspunderea civilă delictuală a unui jurnalist, pentru inacțiunea de a opri declarațiile unui terț, contravine inclusiv principiului CEDO, potrivit căruia un jurnalist nu poate fi sancționat pentru că a diseminat afirmațiile unei alte persoane. Aplicarea principiului mai sus enunțat se regăsește inclusiv în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că proba verității în ceea ce privește afirmațiile unui terț este o sarcina imposibil de îndeplinit: "în cauza Thorgeirson c/Islandei, Curtea Europeana a apreciat că, în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la alții, stabilirea adevărului respectivelor afirmații constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă". Nu în ultimul rând, instanța de apel a interpretat în mod eronat principiile CEDO referitoare la minima bază factuală, necesară pentru emiterea unor judecați de valoare și pe cele referitoare la dreptul jurnaliștilor de a prezenta publicului și informații cu caracter negativ, reținând, în schimb, că prezentarea informației privind modul inexplicabil de lent în care are loc cercetarea fiului intimatei de către DNA a fost realizata cu rea-credință. În măsura în care jurnaliștii beneficiază, în temeiul art. 10 din Convenție, în exercitarea propriului drept la libera exprimare și al îndeplinirii obligației de informare a publicului cu privire la aspecte de interes general, de o mai mare protecție, recurentul D. a emis câteva judecați de valoare, sub forma unor întrebări privind posibila influență și protecție de care s-ar putea bucura, în prezent, intimata A. și, implicit, fiul ei H., având ca baza factuală un document privind cercetarea penală a acestuia, ca urmare a săvârșirii unor grave infracțiuni de natură fiscală. Informația a fost, astfel, supusă atenției publicului, în contextul discutării influenței de care s-a bucurat G., prin raportare la imensa sa avere și la rapiditatea notorie cu care sunt, în mod normal, instrumentate dosarele penale de către DNA, în baza unui document penal oficial, descoperit de intimata E., printre actele din dosarul penal, în cadrul căruia G. fusese condamnat. Deși documentul a fost integral prezentat, sub forma de imagine, publicului, din cadrul acestuia, a fost citată, pe cale orală, numai informația relevantă dezbaterii emisiunii în acel moment, respectiv aceea că, de aproximativ doi ani, ancheta privindu-l pe fiul intimatei, H., nu cunoscuse nicio evoluție. Considerând că acest mod de prezentare al informației a fost realizat cu rea-credința, instanța de apel a înlăturat baza factuală a celor supuse atenției publice privind posibila influență pe care intimata ar fi căpătat-o, odată cu averea lui G., ignorând astfel principiile statuate de CEDO și reluate chiar în practica Înaltei Curți, conform cărora libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor cu caracter negativ care pot șoca statul sau orice parte a comunității. 3. Recursul declarat de pârâta E. a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. aceasta solicitând casarea hotărârii atacate, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond, ca temeinică și legală. Recurenta pârâtă a susținut că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Conform cererii de chemare în judecată, reclamanta intimată A. (Palade) a sesizat instanța de judecată cu patru capete de cerere, prin capătul al doilea al cererii, solicitând obligarea pârâtei E. la plata sumei de 4.567.500 RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, constând în dreptul la demnitate, la onoare și la reputație. Art. 9 C. proc. civ. consacră principiul disponibilității, în baza căruia instanța va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată. În speță, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, se poate reține că instanța de apel a nesocotit acest principiu procedural, având în vedere că a soluționat apelul, pe motiv că, prin intervenția sa la emisiunea "F.", difuzată de B., la data de 02.03.2017, ar fi adus atingere vieții private, cu toate că reclamanta nu a învestit instanța cu un asemenea capăt de cerere, în ceea ce o privește. Cauza este percepută ca fiind temeiul legal al unei acțiuni, fiind definită ca situația de fapt calificată juridic, reprezentând instituția de drept material care se raportează la expunerea motivelor de fapt și de drept ce se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Astfel, raportat la art. 9 C. proc. civ., instanța nu poate, cu de la sine putere și peste voința celui care are calitate de reclamant, schimba cauza acțiunii dedusă judecății. Prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat și dreptul la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenția Europeană, art. 6 C. proc. civ. și art. 21 pct. 3 din Constituția României, ca o componentă a principiului asigurării preeminenței dreptului într-un stat de drept, având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența CEDO și, în special, la cauza Von Hannover împotriva Germaniei, dând o cu totul altă interpretare acestei hotărâri, întrucât Curtea Europeană, prin hotărârea menționată, a apreciat că, în speță, nu a fost încălcat art. 8 din Convenția Europeană ce vizează dreptul la viață privată. În baza principiului echității, instanța de apel trebuia să analizeze nu numai aplicabilitatea dispozițiilor art. 74 din C. civ. și reglementările stabilite de art. 75 din C. civ., ci, în primul rând, proporționalitatea între respectarea vieții private, a dreptului la demnitate al reclamantei și dreptul la libera exprimare prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană și art. 30 din Constituție. Ignorarea analizei principiului libertății de exprimare, raportat la speță, a condus la situația în care principiul echității nu a fost respectat și aplicat de instanța de apel. Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) Instanța de apel, în considerente, a apreciat că instanța de fond a analizat raportul între dreptul la respectarea vieții private și dreptul la libertatea de exprimare, drepturi ce au fost pe larg redate, dar această din urmă instanță a înlăturat întreaga jurisprudență CEDO, avută în vedere de instanța de fond, reducând totul la hotărârea Curții Europene din 07.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei. Este de reținut că instanța de apel nu a făcut o analiză riguroasă a acestei decizii care a statuat, de fapt și de drept, o cu totul altă situație decât cea reținută de instanța de apel, întrucât, prin dezlegarea dată, CEDO a confirmat că fotografiile publicate și editarea lor nu aduc atingere vieții private, așa cum aceasta este reglementată de art. 8 din Convenție. În același context, instanța de apel a apreciat că informațiile privind cercetarea penală a fiului reclamantei reprezintă un subiect de interes general și a recunoscut că i se permite presei chiar "exagerarea, alegerea unor modalități de exprimare care să șocheze, o astfel de îngăduire fiind impusă de ideea de pluralism, toleranță și mentalitate deschisă", cu toate acestea, simplul fapt că un document din dosarul penal ar fi fost prezentat, fără a fi subliniat cu roșu mențiunea de extindere a urmăririi penale, ar reprezenta, în opinia acestei instanțe, o dezinformare a publicului. Față de prevederile art. 425 C. proc. civ., se poate constata că, în considerentele deciziei atacate, există contradicții, întrucât instanța de apel a considerat acțiunea promovată de reclamantă ca fiind neîntemeiată, iar prin prisma altor aspecte, acțiunea este întemeiată. Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebui să motiveze soluția dată, fiind necesar ca, prin această motivare, părțile să cunoască raționamentul care a condus la pronunțarea hotărârii, iar prin coroborare cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., părțile trebuie să cunoască motivele pentru care au fost înlăturate cererile lor. Or, prin întâmpinarea formulată, precum și prin apărările efectuate în faza de apel, atât ea, cât și ceilalți pârâți au expus faptul că, în speță, nu se regăsesc elementele vreunei răspunderi delictuale, în accepțiunea art. 1373 C. civ., au relatat, pe larg, jurisprudența CEDO și, cu toate acestea, instanța de apel nu a adus argumente privind motivele înlăturării acestor apărări și, în primul rând, a înlăturarii jurisprudenței CEDO invocate. O altă critică a vizat faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.). Instanța de apel s-a axat numai pe considerentul că emisiunea "F." din 02.03.2017 și intervenția sa la această emisiune ar fi adus atingere vieții private a reclamantei, fără, în schimb, a analiza dacă, în speță, sunt întrunite sau nu cerințele răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art. 1349 C. civ. Or, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie îndeplinite, cumulativ, condițiile impuse de art. 1357 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, înregistrarea unui prejudiciu cert și actual, existența vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Atât din cronologia evenimentelor, cât și din situația de fapt prezentată, rezultă fără dubiu că instanța nu a analizat aceste condiții, dimpotrivă, a ignorat total dreptul la liberă exprimare drept, consacrat de art. 10 din Convenția Europeană și art. 30 din Constituția României, precum și art. 75 C. civ. Raportat la împrejurările cauzei, instanța de apel a ignorat total faptul că, anterior emisiunii difuzate de B., însăși reclamanta, din propria voință, a expus public situația sa familială și, în acest mod, a acceptat ca viața sa personală să fie cunoscută public. În acest sens, recurenta a făcut referiri la publicația J. din 29 septembrie 2015, Jurnalul. Ro din 26 ianuarie 2017, ziarul on-line "K.", din 30 ianuarie 2017, L. din 31 ianuarie 2017. În consecință, nenumărate publicații și posturi de televiziune au difuzat imagini și informații privind cazul M. și atitudinea ostilă a reclamantei față de fostul soț și față de familia acestuia. Acest aspect ar conduce la concluzia că reclamanta s-ar afla într-un real conflict cu nenumărate publicații și posturi TV din România, numai pentru că mass-media își face datoria de a informa publicul. Evident că recurenta cunoștea că, pe rolul instanței, se află înregistrat dosarul de divorț și cunoștea soluția dată în acest dosar, în sensul că instanța a dispus ca reclamanta să revină la numele avut anterior, acela de N., și, astfel, susținerile făcute privind divorțul și revenirea la numele avut de către reclamantă, anterior căsătoriei, erau reale, fapt consemnat și public pe portalul instanțelor, exemplu dosarul nr. x/2015. Anterior, în anul 2016, au fost, de asemenea, nenumărate informații în mass-media, din care rezultă că reclamanta a promovat acțiunea de divorț împotriva soțului său, imediat după ce acesta a fost condamnat, prin urmare, în cele mai dramatice momente din viața acestuia. În prezent, este deja de notorietate că reclamanta este cercetată penal, sub control judiciar, fiind cercetată pentru delapidare și evaziune fiscală, prejudiciul fiind estimat la 43.000.000 RON. Or, intervenția intimatei la emisiunea moderată de D. a avut loc în anumite circumstanțe, sub imperiul unor emoții generate de tragedia suferită, urmare a decesului lui G., care era bunicul celor trei copii ai săi și ai fiului defunctului, astfel că nu se regăsesc elementele răspunderii delictuale, neexistând o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, atât timp cât era de notorietate publică atitudinea abordată de reclamantă față de fostul său soț, față de fiul acestuia și, desigur, în raport cu pârâta. Modalitatea în care reclamanta a acționat, prezența sa la IML, preluarea trupului neînsuflețit al defunctului G., s-a efectuat fără consimțământul familiei, reclamanta neputând, și din punct de vedere moral, să se prezinte în aceste momente tragice, dacă se are în vedere faptul că, anterior, aceasta a fost cea care a promovat acțiunea de divorț, în condițiile deja descrise. Astfel, s-a dovedit că situația descrisă nu s-a limitat la o bază factuală minimă, ci o bază factuală relevantă, ce nu justifica admiterea apelului de către instanța de apel. Ceea ce a ignorat instanța de apel a fost nesocotirea dreptului la libertatea de exprimare, drept ce aparține tuturor persoanelor și, în mod special, jurnaliștilor, drept prevăzut de art. 30 din Constituția României, art. 10 din Convenția Europeană și art. 75 C. civ. Nu se pot reține ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pentru ca lipsește fapta ilicita, deoarece cele relatate în emisiunea "F." din 02.03. 2017, precum și intervenția sa vizau informarea publicului cu aspecte ce erau deja cunoscute acestuia, or, dacă lipsește elementul ilicit, desigur că nu se poate vorbi de fapte ce ar genera prejudiciu. În speță, faptele expuse au o bază factuală suficientă, iar opinia exprimată cu privire la acestea a fost făcută cu bună-credință, în exercițiul libertății de exprimare și pentru informarea publicului. Întreaga acțiune se rezumă la simplele susțineri ale reclamantei, cu atât mai mult cu cât o dezbatere în spațiul public nu necesită probe ca în fața instanței, jurisprudența CEDO nu reliefează faptul că dreptul la libera exprimare trebuie sa fie întemeiat pe dovezi clare, ci că afirmațiile trebuie să aibă o bază factuală minimă, condiție întrunită în speța, baza factuală fiind pe deplin dovedită, cu dovezi de necontestat, dosare pe rolul instanțelor, declarații publice ale reclamantei, imagini filmate, unde reclamanta apare în spațiul public, însoțită de gărzi de corp etc. Astfel, niciuna din afirmațiile la care face referire reclamanta, prin cererea formulată, nu dovedește săvârșirea vreunei fapte ilicite. Atacul pornit de reclamantă împotriva pârâtei, dovedite prin trimitere la publicațiile unde i-au fost aduse acuze grave de către aceasta, atacurile împotriva fiului defunctului G., O., tatăl copiilor săi, nepoții defunctului G., au fost făcute în spațiul public, ce a generat, desigur, și un drept de apărare, pentru a contracara atitudinea reclamantei împotriva familiei defunctului G., atacul împotriva jurnaliștilor de la B.. Reclamanta nu a făcut nicio dovadă, din care să rezulte că ar fi suferit vreun prejudiciu, chiar de ordin moral, întrucât, în situația în care o persoană este afectată de un demers jurnalistic, în mai multe jurisdicții europene, probele medicale sunt evaluate în scopul evaluării prejudiciului moral, constituind o posibilitate de a se constata un eventual prejudiciu. Or, reclamanta a rămas în continuare beneficiara unei averi pe care puține femei o pot avea, inclusiv la nivel internațional, nu s-a izolat de spațiul public, social, dimpotrivă, a dat nenumărate interviuri presei, dând dovadă că nu a suferit nicio traumă de natură psihică, dimpotrivă, la data respectivă, era deosebit de activă în acțiunile întreprinse, cu scopul de a păstra beneficiile obținute, urmare a căsniciei avute cu defunctul. Pornind de la premisa caracterului incontestabil de interes public al demersului jurnalistic și de la obligația jurnaliștilor de a răspândi informații și idei, în scopul îndeplinirii misiunii activității jurnalistice, pe care instanța de contencios european o caracterizează ca având rolul de "câine de pază al democrației", în cazul reclamantei, ca persoana care s-a expus public, limitele unei critici admisibile sunt mai largi. În cadrul emisiunii de la B., din data de 02.03. 2017, D., prin imaginile prezentate și documentele arătate, s-a referit la fapte concrete ce s-au petrecut în spațiul public, și nu în interiorul casei unde locuiește reclamanta, veridicitatea informațiilor fiind dovedite, prin preluarea imaginilor și a comentariilor și de la alte publicații media, cazul fiind de notorietate. Relevant este că, la solicitarea reclamantei, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), cu adresa nr. x/25.07.2017, depusă la dosar de reprezentantul reclamantei, s-a comunicat un extras din procesul-verbal al ședinței din 23.05.2017, iar în ceea ce privește Rapoartele de monitorizare ale Direcției de monitorizare, s-a menționat că propunerea de amendare a postului B., pentru emisiunea din 02.03.2017, nu a întrunit numărul legal de voturi. Reclamanta a formulat o plângere la CNA, plângere ce nu a fost soluționată pozitiv, cu toate că s-a reluat votul pentru sancționarea postului B., pe motiv că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 40 alin. (1) și ar. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului. Prin respingerea plângerii formulate de reclamantă, s-a constatat, de către CNA, că, prin emisiunea difuzată, nu au fost încălcate prevederile prevăzute de articolele menționate, ceea ce demonstrează inexistența vreunei fapte ilicite.

Apărările formulate în cauză: La data de 2 mai 2019, reclamanta A. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de pârâții S.C. B. S.A. și D. și la cel promovat de intimata E., solicitând respingerea acestora, ca nefondate, respectiv, ca inadmisibil, cu privire la motivul de recurs, fundamentat pe prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Recurenta intimată E. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă A., solicitând respingerea acestuia. Intimata S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de A., invocând inadmisibilitatea recursului dedus judecății, întrucât, în realitate, acesta cuprinde exclusiv critici privind greșita reținere și interpretare a stării de fapt, critici care nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 noiembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâții E., D. și B. - C. împotriva deciziei civile nr. 1203 A/2018 din data de 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 22 ianuarie 2020, cu citarea părților. În etapa procesuală a recursului, a fost administrată proba cu înscrisuri, solicitată de recurenta reclamantă.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale interne și convenționale, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevante în această materie, Înalta Curte reține următoarele: Reclamanta A. a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, având ca obiect obligarea pârâților E., D. și B. - C. la plata daunelor morale pentru prejudiciul adus vieții private, dreptului la demnitate, onoare și demnitate, precum și imaginii sale, prin afirmațiile făcute de pârâți în cadrul emisiunii "F." din data de 2 martie 2017. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituția României și cele ale C. civ. care reglementează dreptul la viață privată și dreptul la libertatea de exprimare, art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, text care se coroborează cu prevederile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. care consacră regula de principiu, potrivit căreia fiecare om răspunde direct și nemijlocit pentru faptele sale ilicite, precum și pe dispozițiile Legii audiovizualului nr. 504/2002, republicată. Prima instanță a respins, ca neîntemeiată, acțiunea dedusă judecății, constatând că nu există nicio faptă de natură ilicită a cărei săvârșire să poată fi imputată vreunuia dintre pârâți și niciun prejudiciu produs reclamantei, nefiind întrunite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților. Astfel, în ceea ce privește pretinsa imixtiune în viața privată a reclamantei, prin prezentarea aspectelor referitoare la persoana sa, la conduita acesteia, în perioada ulterioară decesului lui G., și a reportajului video în care aceasta este înfățișată în deplasări prin București, însoțită de gărzi de corp, s-a reținut faptul că, deși în emisiunea difuzată în data de 02.03.2017, au fost discutate aspecte care țin de viața privată a reclamantei, respectiv relația sa cu defunctul G., anterior și ulterior decesului acestuia, relația cu familia acestuia, dezbaterea subiectelor menționate a fost făcută de o asemenea manieră, încât nu se poate reține reaua - credință a pârâților persoane fizice și nici o imixtiune în drepturile reclamantei care să nu fie permisă de lege și care să fie disproporționată, în raport de dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, acceptând că reclamanta nu este o persoană publică, prin prisma activității proprii pe care o desfășoară, tribunalul nu a ignorat faptul că aceasta a ajuns în atenția publicului larg, prin prisma relației pe care a avut-o cu defunctul G., om de afaceri care, în ultima perioadă a vieții, a fost intens mediatizat, date fiind condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate pentru fapte de corupție, declinul afacerilor sale în domeniul asigurărilor, cu impact asupra unui număr mare de persoane, precum și acuzele referitoare la condițiile precare de care ar fi avut parte în sistemul penitenciar, în timpul executării pedepsei cu închisoarea, fiind astfel justificat interesul publicului pentru persoana acesteia, mai ales că toate afirmațiile pretins incriminatoare vizează acea parte a vieții reclamantei care are o strânsă legătură cu G. și cu familia acestuia. Astfel, din examinarea emisiunii, pretins a fi denigratoare, tribunalul a constatat că prezentarea aspectelor referitoare la viața privată și de familie a reclamantei, de către cei doi pârâți persoane fizice, s-a făcut cu bună credință, în exercitarea libertății de exprimare și, totodată, în vederea asigurării dreptului cetățenilor la informare, aspectele prezentate în cadrul emisiunii, chiar dacă priveau viața privată și de familie a unei persoane fizice, fiind de interes general și prezentând, astfel, un interes public justificat, în contextul în care, în perioada respectivă, în presa națională, erau ample discuții referitoare la decesului omului de afaceri G. și la succesiunea acestuia, fiind amplu dezbătute subiectele referitoare la procesul de divorț în care acesta era implicat, la modul în care reclamanta a înțeles să se ocupe de funeraliile defunctului, precum și în privința averii rămase de pe urma acestuia, soarta afacerilor pe care defunctul le avea în domeniul imobiliar, bancar, presă sau asigurări prezentând relevanță pentru un număr mare de persoane, fie că aceștia erau angajați, parteneri de afaceri sau simpli clienți, fiind îndeplinită astfel și condiția reglementată de art. 33 alin. (4) din Decizia C.N.A. nr. 220/2011, referitoare la existența unei legături semnificative și clare între viața privată și de familie a reclamantei și interesul public justificat. În ceea ce privește cauza penală ce îl vizează pe fiul reclamantei, H., prima instanță a reținut că acesta este un subiect de interes general, câtă vreme în discuție este modul în care organele de anchetă penală cercetează cauzele penale ce privesc potențiala săvârșire a infracțiunii de spălare de bani și evaziune fiscală. Cu privire la acuzația referitoare la ținerea vieții private a reclamantei sub observație, s-a reținut că aceasta nu poate fi imputată pârâților chemați în judecată, reportajul înfățișând-o pe reclamantă în deplasările sale prin București, însoțită de gărzi de corp, fiind realizat de către o altă entitate media, chiar în imaginile difuzate fiind menționat și numele realizatorului, preluarea și difuzarea unor imagini, care deja fuseseră făcute publice anterior, neputând fi considerată o ținere a vieții private sub observație, în sensul art. 74 alin. (1) lit. C). civ. Curtea de apel, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, a admis calea de atac exercitată în cauză, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe și obligării pârâților la plata daunelor morale în favoarea reclamantei, respectiv obligării pârâților B. - C. și D. la redarea dispozitivului prezentei hotărâri judecătorești, în cadrul emisiunii "F.", la momentul și sub condiția rămânerii definitive a acesteia. Contrar celor reținute de prima instanță, instanța de apel a apreciat că numai discuțiile purtate în cadrul emisiunii "F.", cu privire la modul de desfășurare a anchetei penale referitor la o cauză penală ce îl privește și pe fiul reclamantei, H., pot fi considerate ca fiind de interes general, dat fiind dreptul publicului de a fi informat cu privire la cauzele penale în desfășurare, cu impact asupra societății. De asemenea, pot fi considerate de interes general și pot fi spuse dezbaterii chestiunile ce-l privesc pe omul de afaceri G., dată fiind condamnarea sa pentru o infracțiune de corupție și domeniile în care își desfășura activitatea (asigurări, imobiliar). În schimb, viața privată a reclamantei, chiar dacă aceasta este fosta soție a lui G., nu poate reprezenta un subiect de interes general. În timpul emisiunii incriminate, au fost difuzate imagini cu reclamanta deplasându-se prin București, s-a permis pârâtei E. să expună aspecte ce priveau înmormântarea fostului soț al reclamantei și dosarul de divorț al soților Adamescu, toate acestea fiind chestiuni ce țin, în mod exclusiv, de viața privată a reclamantei. În același sens, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu este o persoană publică, ci se poate reține că este o persoană privată ce se bucură de notorietate, atât din perspectiva faptului că este fosta soție a lui G., cât și din perspectiva faptului că, la rândul său, este cunoscută, în spațiul public, ca activând în domeniul afacerilor. În plus, a constatat că aspectele aduse la cunoștința publicului vizează exclusiv viața privată, în discuție fiind decesul fostului soț, dosarul de divorț în care cei doi erau implicați, atitudinea reclamantei față de fostul soț, în perioada în care acesta din urmă se afla în executarea unei pedepse privative de libertate, iar starea de sănătate a acestuia era una precară, acțiuni ale reclamantei în legătura cu înhumarea fostului soț. Cât privește spațiul în care au fost realizate fotografiile cu reclamanta, instanța de apel a reținut că nu se poate aprecia ca un aspect al vieții private numai ceva ce se desfășoară în condiții de izolare spațială. Cu privire la toate aspectele invocate, pârâții au susținut, în apărare, existența unei baze factuale pentru cele spuse sau difuzate în timpul emisiunii. Instanța de apel a respins însă toate aceste apărări, din perspectiva încălcării dreptului la viață privată, astfel cum el este reglementat de art. 74 din C. civ., reținând că nu prezintă importanță veridicitatea afirmațiilor făcute și că este lipsit de relevanță a se susține dacă există sau nu o minimă bază factuală, câtă vreme imaginea reclamantei, în timp ce se deplasa prin București, și aspectele ce țin exclusiv de viața privată a reclamantei nu sunt destinate publicului, simpla lor difuzare reprezentând o încălcare, fără a mai conta dacă ele sunt reale sau nu, sau dacă au bază factuală. Asupra recursurilor exercitate de recurenții pârâți E., D. și B. - C.: Sub un prim aspect, trebuie reținut că, prin recursurile formulate, recurenții pârâți tind la a demonstra o situație de aplicare nelegală, în cauză, a unor norme de drept substanțial, respectiv a prevederilor art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253 și art. 1349 și 1357 C. civ., precum și a art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, văzute prin prisma art. 20 din Constituția României, aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, criticând soluția instanței de apel, prin prisma dispozițiilor menționate, recurenții D. și B. susțin, în esență, că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a principiilor consacrate de jurisprudența Curții Europene, prin raportare la condițiile și limitele exercitării dreptului la libertatea de exprimare, context în care se apreciază că, în mod greșit, instanța de apel ar fi exclus din sfera de protecție a libertății de exprimare informațiile prezentate în cadrul emisiunii "F." din data de 02.03.2017, cu privire la o persoană care s-a expus anterior publicului; că, în mod eronat, instanța de apel a dispus sancționarea jurnalistului pentru fapta proprie și, consecutiv, a trustului de presă, în calitate de comitent, pentru mediatizarea declarațiilor ce aparțin unei terțe persoane, respectiv pentru afirmațiile din interviul luat E.; că, în mod nelegal, aceeași instanță a reținut aplicabilitatea, în speță, a unor norme de drept administrativ, deși CNA, sesizată fiind de reclamantă, nu a sancționat faptele imputate; și că, în egală măsură eronat, instanța de apel a înlăturat minima bază factuală, aferentă judecăților de valoare, promovate de recurentul D., în calitate de moderator, în cadrul emisiunii anterior menționate. Recurenta pârâtă E. a invocat și încălcarea dispozițiilor legale privind obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, precum și nerespectarea regulilor de procedură relativ la principiul disponibilității, susținând că reclamanta nu ar fi învestit instanța cu un capăt de cerere privind încălcarea vieții sale private, în contradictoriu cu această parte litigantă. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, precum și a motivării acestei hotărâri, ca o garanție a procesului echitabil, reglementat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va expune următoarele considerații: Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpetării conforme. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica