ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2020

Obiectul cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 21 iulie 2017, S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.644.151,91 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin poprirea asiguratorie instituită asupra terțului poprit S.C. B. S.A., cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357, art. 1349, art. 219 alin. (2) și art. 221 C. civ. Prin sentința nr. 576 din 2 noiembrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, secția civilă. A reținut, în esență, că în situația acțiunii având ca obiect despăgubiri derivate din emiterea unui act de executare, natura litigiului este una pur civilă, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală, astfel încât competența materială și funcțională se determină potrivit reglementării generale cuprinse la art. 94 și următ. C. proc. civ. și nu conform normelor derogatorii din Legea nr. 554/2004.

Sentința pronunțată de tribunal. Tribunalul Olt, secția I civilă, prin sentința nr. 594 din 21 noiembrie 2018, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt.

Decizia pronunțată de curtea de apel. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia nr. 1240 din 25 aprilie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Calea de atac a recursului formulată în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.. Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea acesteia și, rejudecând apelul, să se admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor - pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului, apelului și recursului. În motivarea recursului, reclamanta a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - instanța de apel a făcut o greșită aplicare dispozițiilor art. 129 alin. (6) raportate la cele ale art. 136 alin. (7) și ale art. 148 alin. (8) și (9) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală anterior, însușindu-și în totalitate motivarea primei instanțe privind faptul că nu ar exista prevederi legale aplicabile care să instituie obligația terțului poprit de a vira sumele de bani ce au făcut obiectul popririi asiguratorii. În dezvoltarea criticii s-a arătat că ceea ce li se impută intimatelor - pârâte și nu a fost analizat de instanța de apel este pasivitatea de care au dat dovadă întrucât, deși au instituit poprire asiguratorie la terț asupra sumei de 1.644.151,91 RON prin comunicarea adresei de înființare a popririi, pe care și-a însușit-o, ulterior, respectiv de la data de 4 iulie 2014 și până la intrarea în insolvență a terțului poprit nu au mai făcut niciun fel de diligențe pentru a se asigura că suma cu privire la care s-a dispus poprirea este indisponibilizată la dispoziția acestora, respectiv că indisponibilizarea efectivă a sumelor s-a făcut de terțul poprit și că, în acest fel, nu există pericolul dispariției acestei sume. În opinia recurentei, intimatele - pârâte se puteau asigura de punerea în aplicare a popririi asigurătorii, fie prin transferarea sumei în contul de garanții al pârâtei AJFP Olt, fie prin confirmarea de către terț, în scris, că suma a fost efectiv indisponibilizată la dispoziția organului fiscal și poate fi încasată oricând de intimatele - pârâte dacă măsura asiguratorie ar fi devenit ulterior executorie. Precizează că motivele sale de apel nu au avut în vedere numai aplicabilitatea Ordinului nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, ci și împrejurarea că organul fiscal a stat în pasivitate în condițiile în care terțul poprit a încălcat dispozițiile art. 149 alin. (8) și alin. (9) lit. b) din Codul de procedură fiscală, respectiv nu a înștiințat organul de executare că a indisponibilizat sumele de bani. În acest context, organul fiscal avea obligația de a face aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) prin raportare la cele aplicabile executării silite, respectiv cele prevăzute de art. 136 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 întrucât, câtă vreme terțul poprit nu a înștiințat organul fiscal de faptul că a indisponibilizat sumele de bani, acesta avea obligația să constate că există pericolul evident de sustragere de la executare silită, situație față de care organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului putea proceda la indisponibilizarea și executarea silită a acestor sume de bani. Prin urmare, potrivit recurentei, instanța de apel trebuia să analizeze existența faptei ilicite a intimatelor - pârâte raportat la împrejurarea că organul fiscal nu s-a asigurat de faptul că terțul poprit, cu care a avut un raport juridic direct pentru implementarea acestei măsuri asigurătorii nu a indisponibilizat suma de bani datorată debitorului S.C. A. S.R.L. (care prin raportul de expertiză s-a constatat că era o sumă certă, lichidă și exigibilă). În opinia recurentei, fapta ilicită a intimatelor - pârâte constă în pasivitatea de care au dat dovadă și acceptarea conduitei nelegale, chiar achiesarea la conduita nelegală a terțului poprit, prin lipsa oricăror demersuri de a se asigura de indisponibilizarea sumelor poprite la terț, în contextul în care acest terț nu a confirmat organului fiscal indisponibilizarea sumelor de bani coroborat cu obligația intimatelor - pârâte ca, în lipsa acestei confirmări, să procedeze la indisponibilizarea și executarea acestei sume de bani. Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit dreptul organului fiscal de a proceda la indisponibilizarea și executarea sumelor poprite privește tocmai astfel de situații în care terțul poprit încalcă dispozițiile legale aplicabile, debitorul nu are niciun fel de pârghie pentru a determina aplicarea legii, iar creditorului fiscal i se instituie un drept în plus pentru asigurarea unor venituri urmăribile (sume pe care terțul poprit le-a folosit în interes propriu). Or, în acest context, raportat la definiția faptei ilicite, recurenta a susținut că în cauza pendinte este, în mod cert, vorba de o faptă ilicită săvârșită de intimatele - pârâte prin inacțiune, respectiv neîndeplinirea unor activități sau neluarea unor masuri atunci când aceasta activitate, potrivit legii, trebuia să fie întreprinsă de organele fiscale. Omisiunea reprezintă faptă ilicită ori de cate ori norma legală obligă ca o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, analizându-se cerința care nu a fost respectată, iar în situația în care omisiunea a provocat altuia o pagubă, în opinia recurentei, suntem în prezența clară a unei fapte ilicite. Argumentul instanței din considerentele hotărârii recurate privind faptul că a făcut referire la neîndeplinirea unor obligații de către terț sunt eronate, întrucât fapta ilicită a intimatelor - pârâte trebuie analizată raportat la faptul că terțul poprit nu a confirmat acestora că a dat curs adresei de înființare a popririi și, în acest context, omisiunea de a se asigura de indisponibilizarea sumelor de bani reprezintă o faptă ilicită ce trebuie sancționată. Pentru recurentă, indisponibilizarea sumei de bani de către terțul poprit nu presupune doar sistarea oricărei plăți din sumele datorate către debitor, cum eronat s-a reținut în considerentele hotărârii recurate, ci și ca organul fiscal care a dispus poprirea asiguratorie să se asigure că terțul poprit nu folosește sumele de bani indisponibilizate în alte scopuri. Aceasta este ipoteza pe care legiuitorul a avut-o în vedere la edictarea dispozițiilor art. 146 alin. (9) lit. b) teza finală, altfel, înființarea popririi nu ar avea finalitate decât pentru debitor, care la rândul său, primind adresa de înființare a popririi nu mai poate să încaseze de la terțul poprit nicio sumă de bani, lăsând la latitudinea terțului poprit folosirea sumelor de bani după bunul plac. Prin urmare, pentru recurentă, nu poate fi vorba de o reținere greșită în motivele de apel a faptului că nu s-ar fi indisponibilizat sumele de bani, așa cum s-a susținut în considerentele hotărârii recurate, întrucât, în cazul în care s-ar accepta că logica instanței este corectă, instituția popririi asigurătorii nu ar avea nicio însemnătate față de terțul poprit, deoarece conform celor reținute de instanța de apel indisponibilizarea ar consta doar în imposibilitatea terțului poprit de a mai face plăți către debitor (prin primirea ordinului din cuprinsul adresei de înființare a popririi), lăsând astfel suma de bani |a dispoziția terțului poprit fără nicio obligație (decât cea de a nu plăti debitorului). A susținut că la analiza faptei ilicite imputate intimatelor-pârâte, instanța de apel nu a cercetat dacă organul fiscal s-a asigurat că măsura dispusă de acesta a fost dusă la îndeplinire, întrucât, în caz contrar, dacă ar fi constatat că există un pericol evident de sustragere de la măsurile dispuse din partea terțului poprit (întrucât recurenta nu avea nicio pârghie legală prin care să poată să-și asigure indisponibilizarea creanței la dispoziția organului fiscal până la emiterea unui eventual titlu de creanță), exista posibilitatea indisponibilizării sumelor prin procedura executării silite a sumei de la terțul poprit pentru ca sumele poprite să poată ulterior fi utilizate potrivit scopului pentru care s-a dispus măsura sau să fie restituite debitorului. În concluzie, contrar susținerilor instanței, recurenta a arătat că existența faptei ilicite a intimatelor-pârâte constă în aceea că doar au procedat la instituirea popririi asigurătorii prin transmiterea adresei către terțul poprit însă, ulterior, nu s-au asigurat (inacțiune/omisiune) că această măsură a fost dusă la îndeplinire de terțul poprit, cu toate că, raportat la art. 149 alin. (9) lit. b), terțul poprit ar fi trebuit să înștiințeze organul de executare despre indisponibilizarea sumelor de bani, iar în lipsa acestei înștiințări, organul fiscal, constatând că măsura popririi nu a fost dusă la îndeplinire, să facă aplicarea dispozițiilor art. 136 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală constatând existența pericolului ca sumele poprite să dispară (cum de altfel s-a și întâmplat). - instanța de apel a făcut o greșită apreciere asupra aplicabilității Ordinului Președintelui ANAF nr. 2605/2010, cu referire particulară la dispozițiile pct. 5.15-5.16 din ordin. Recurenta a susținut că, în lipsa unor prevederi exprese, sumele de bani poprite pot fi asimilate bunurilor mobile (necorporale), prin trimitere la C. civ. care este aplicabil în temeiul art. 2 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 și, în acest context, organul de executare trebuia să solicite virarea acestora în contul său de la terțul poprit, iar în cazul în care ar fi considerat că sumele de bani trebuie lăsate la dispoziția terțului poprit, care capătă astfel calitatea de custode, această măsură ar fi trebuit aprobată de conducătorul organului fiscal de executare. În baza dispozițiilor legale anterior menționate organul fiscal de executare trebuia, fie să solicite virarea sumelor de bani (depozitarea) într-un cont al organului de executare, fie să ia măsuri de a oferi custodia acestor sume terțului poprit sau unui alt terț. Faptul că există două anexe separate la acest ordin (Anexa nr. 4 și Anexa nr. 6), care fiecare se referă pe rând la bunuri mobile și la sumele de bani poprite, nu este de natură să conducă la concluzia că dispozițiile punctelor 5.15 și 5.16 care privesc și bunurile mobile (deci și bunurile mobile necorporale) nu sunt aplicabile. În acest sens, dacă instanța considera că nu există dispoziții legale procedurale fiscale aplicabile, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prevederile acestuia se completează cu cele ale C. proc. civ., în cauză devenind incidente dispozițiile art. 970-971 raportat la cele ale art. 954-959, inclusiv raportat la art. 955 alin. (3). Contrar susținerilor instanței, în situația în care ar fi constatat că terțul poprit nu a indisponibilizat sumele de bani, organul fiscal, asimilat organului de executare în considerarea pericolului dispariției sumelor poprite, avea obligația de a înscrie poprirea asiguratorie în Arhiva de Garanții Reale Mobiliare care ar fi făcut opozabilă poprirea asiguratorie tuturor terților și astfel, chiar și în contextul în care s-a deschis procedura de insolvență, reclamanta ar fi beneficiat de o creanță garantată. Este cert că dacă intimatele-pârâte s-ar fi asigurat că suma a fost indisponibilizată la dispoziția acestora, această sumă ar fi trebuit să se regăsească la dispoziția lor chiar și în situația în care terțul poprit a intrat în procedură de insolvență. De altfel, interdicția instituită de organul fiscal prin decizia de masuri asigurătorii, a blocat raportul juridic al recurentei cu terțul poprit, intimatele-pârâte subrogându-se în drepturile sale și, din momentul transmiterii adresei de înființare a popririi, doar intimatele-pârâte au devenit responsabile de indisponibilizarea sumelor poprite și asigurarea acestora, în contextul în care inclusiv expertiza fiscală a dovedit că aceste sume erau certe, lichide și exigibile la momentul instituirii popririi la terțul poprit și că, în lipsa popririi, recurenta putea să încaseze oricând sumele de bani de la terțul poprit. Cu toate acestea, deși terțul poprit a sistat orice plată către recurentă motivat de obligativitatea indisponibilizării sumei de 1.644.151,91 RON, ca sumă la dispoziția creditorului bugetar ANAF-AJFP Olt, în realitate, urmare a neaplicării dispozițiilor legale anterior menționate de către intimatele-pârâte, sumele nu au fost indisponibilizate și nici nu s-a întreprins vreo altă măsură, precum înscrierea sumei în AEGRM sau virarea sumelor în contul de garanții al intimatelor-pârâte. Pe cale de consecință, raportat la argumentele invocate anterior și la probele administrate la fond, în special expertiza judiciară fiscală (care a fost înlăturată în mod nejustificat de instanță pe considerentul că expertul fiscal nu poate emite opinii proprii cu privire la interpretarea legislației fiscale, deși acesta are această specializare), a considerat că existența faptei ilicite, justificarea prejudiciului dar și existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu au fost probate în totalitate. Sub nicio formă, a susținut recurenta, nu se poate reține că există doar o culpă a terțului poprit (așa cum a încercat instanța de apel să motiveze hotărârea), întrucât, atât cererea de chemare în judecată cât și criticile din apel vizează răspunderea civilă delictuală a intimatelor-pârâte (nu a terțului poprit) și încălcarea dispozițiilor procedurale fiscale aplicabile ca urmare a faptului că acestea nu s-au asigurat de indisponibilizarea sumelor de bani (bunuri mobile necorporale). În lipsa unei prevederi exprese la sumele de bani poprite în cuprinsul ordinului a considerat că devin aplicabile dispozițiile punctelor 5.15 -5.16 care se referă la bunurile mobile care, așa cum a reținut și instanța, în înțelesul C. civ. includ și bunurile mobile necorporale (sumele de bani). Interpretarea instanței cu privire la fapta ilicită este nelegală întrucât nu se poate accepta că, dacă terțul poprit nu a dus la îndeplinire măsura popririi și nu a indisponibilizat sumele de bani, nu poată fi tras la răspundere și nu se poată lua nicio măsură împotriva sa de către organul fiscal de executare, în contextul în care debitoarea - recurentă nu poate întreprinde nicio măsură împotriva terțului poprit. În contextul în care, după 5 ani de litigii, s-a constatat definitiv că recurenta nu datora intimatelor-pârâte nicio sumă de bani din cele imputate, nerespectarea de către acestea a dispozițiilor legale anterior menționate a condus la pierderea sumei de 1.644.151.91 RON, care reprezintă un prejudiciu cert.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a solicitat respingerea recursului, arătându-se că hotărârile primelor instanțe sunt temeinice și legale. A considerat că, întrucât motivele de recurs sunt o reluare într-o formă mai amplă a motivelor de apel, nu au fost formulate critici care să conducă la anularea raționamentului judecătoresc. În afara termenului legal, s-au înregistrat întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, precum și răspunsul acesteia la întâmpinarea intimatei - pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală. Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Procedura de filtru. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 ianuarie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 11 martie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează: Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, într-o primă teză, că soluția instanței de apel este rezultatul greșitei aplicări în cauză a dispozițiilor art. 129 alin. (6) raportat la art. 136 alin. (7) și a dispozițiilor art. 148 alin. (8) și (9) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală anterior. Reproșând instanței de apel neanalizarea faptei pe care o impută intimatelor-pârâte, recurenta a susținut, de o manieră complet diferită descrierii faptelor imputate prin cererea de chemare în judecată, că acestea se fac vinovate de nerealizarea niciunei diligențe, în intervalul cuprins între 4.07.2014 (data emiterii Deciziei nr. x/2014 de instituire a măsurilor asiguratorii) și 18.06.2015 (data intrării în insolvență a terțului poprit, B. S.A.), în a se asigura că suma cu privire la care s-a dispus poprirea asiguratorie a fost efectiv indisponibilizată la dispoziția lor, pentru a nu exista pericolul dispariției sale. În viziunea recurentei, diligențele necesare ar fi presupus fie transferarea sumei în contul de garanții al pârâtei OJFP Olt (faptă imputată și prin cererea de chemare în judecată), fie confirmarea în scris de către terțul poprit a indisponibilizării sumei la dispoziția organului fiscal, confirmare în absența căreia intimatele erau datorate ca, în temeiul art. 129 alin. (6) coroborat cu art. 149 alin. (8) și (9) lit. b) și cu art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003, să procedeze la indisponibilizarea și executarea silită a sumei de bani poprite asigurătoriu, dat fiind riscul dispariției acesteia, despre care se afirmă că ar fi fost utilizată de terțul poprit în alte scopuri (faptă nouă imputată în apel). Așadar, în mod repetat, recurenta a declarat că reproșează intimatelor pasivitatea, inacțiunea în declanșarea procedurii instituite prin dispozițiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003, în absența confirmării din partea terțului a indisponibilizării sumelor vizate prin poprirea asiguratorie, dar și acceptarea conduitei nelegale, chiar achiesarea lor la o pretinsă conduită nelegală a terțului poprit, care ar fi utilizat sumele afectate proprii asiguratorii unor alte scopuri. Criticile recurentei, subsumate acestei prime teze a recursului său nu pot fi primite. În primul rând, acestea relevă indubitabil o deplasare (parțială) a cauzalității producerii prejudiciului de la faptele imputate prin acțiune, la fapte care nu au fost cercetate până în prezent (etapa recursului) în proces, fiind afirmate prin chiar motivele de recurs. Astfel, se reține că prin cererea de chemare în judecată (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal) reclamanta a acuzat o tergiversare nejustificată a procedurii inspecției fiscale de fond, cu consecința instituirii și menținerii unor măsuri asiguratorii ce depășeau cu mult (de 8 ori) un debit supraestimat (care, s-a dovedit ulterior, că nici nu exista, decizia de stabilire a obligațiilor fiscale fiind anulată în instanță), în contextul în care terțul poprit nu a virat în contul de garanții "indicat de organul fiscal" sumele vizate de măsura popririi asigurătorii, acesta a intrat în procedura insolvenței la data de 18.06.2015, organele fiscale nu au uzat de posibilitatea legală a înscrierii la masa credală cu creanța lor bugetară, în timp ce reclamanta înscrisă fiind la aceeași masă cu creanța de 1.644.151,91 RON, a invocat imposibilitatea recuperării acesteia, dat fiind caracterul neprivilegiat al creanței sale. Așadar, dată fiind imposibilitatea reclamantei de a recupera de la terțul poprit suma poprită asigurătoriu de organele fiscale, de 1.644.151,91 RON, și care era certă, lichidă, și exigibilă la data de 7.07.2014, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, pentru "maniera defectuoasă de a pune în aplicarea o măsură asiguratorie pe care chiar ele au instituit-o și au menținut-o". Deși a renunțat la a mai susține caracterul ilicit al acțiunilor organelor fiscale constând în tergiversarea procedurii de control fiscal ori instituirea măsurii popririi asiguratorii pentru un debit supraestimat, în calea de atac a apelului reclamanta și-a extins acuzațiile inițiale, prin indicarea ca ilicită a faptei pârâtelor ce ar fi îmbrăcat forma omisiunii de a se asigura că terțul poprit a indisponibilizat suma de bani la dispoziția lor și de a declanșa procedura executării silite a acesteia în temeiul art. 149 alin. (8) și (9) lit. b) coroborat cu cele ale at. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003. În calea de atac a recursului, fapta ilicită astfel descrisă prin memoriul de apel, a fost circumstanțiată, în plus, prin indicarea neînștiințării organului fiscal de către terțul poprit asupra indisponibilizării sumei de bani la dispoziția acestuia, în aplicarea prevederilor art. 149 alin. (9) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 ("să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înștiințând despre aceasta organul de executare") ceea ce demonstra, în optica recurentei, existența pericolului evident de sustragere (prin fapta terțului poprit) de la executarea silită și obliga/îndreptățea organul fiscal la indisponibilizarea și executarea silită a sumei de bani. De asemenea, elementul circumstanțial de noutate a inclus și atribuirea unei conduite nelegale terțului poprit care nu ar fi indisponibilizat sumele la dispoziția organelor fiscale, ci le-ar fi utilizat în alte scopuri neprecizate, dar și asocierea pârâtelor acestei conduite, prin acceptarea sau achiesarea lor la conduita nelegală a terțului poprit. Or, atribuirea terțului poprit S.C. B. S.A. (care nici nu este parte în proces) a unei conduite nelegale constând în neindisponibilizarea sumelor poprite asigurător la dispoziția organelor fiscale și utilizarea lor în alte scopuri, faptă care ar fi fost posibilă - în susținerile recurentei - prin neglijența/omisiunea pârâtelor de a se asigura asupra indisponibilizării sumei și eventuala recurgere la procedura indisponibilizării și executării silite a acesteia (instituită prin dispozițiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003), constituie în mod clar o modificare a cauzalității prejudiciului, astfel cum se regăsește aceasta descrisă inițial în cererea de chemare în judecată. De altfel, în opoziție cu cele afirmate prin memoriul de recurs, în cererea dedusă judecății, reclamanta preciza că, de la momentul comunicării înființării măsurii asiguratorii a popririi, B. S.A. i-a plătit doar operațiunile comerciale care au depășit suma de 1.644.151,91 RON, motivat de obligativitatea indisponibilizării acesteia la dispoziția creditorului ANAF -AJFP Olt. Așadar, în descrierea faptelor potrivit cererii de chemare în judecată, terțul poprit este prezentat într-o conduită conformă măsurii asigurătorii a popririi instituită prin Decizia nr. x/4.07.2014 a organelor fiscale, contrar susținerilor actuale din memoriul de recurs. În plus, nici relațiile furnizate în dosar de însăși reclamanta până în această ultimă etapă procesuală nu susțin această nouă cauză a prejudiciului pretins a fi reparat, nerezultând că la deschiderea procedurii insolvenței împotriva terțului poprit (B. SA) nu s-ar fi găsit asupra acestuia niciun fel de sume/lichidități care să fie aduse la masa credală în vederea îndestulării creditorilor. Dimpotrivă, înscrisurile depuse la dosarul Tribunalului Olt nr. 1366/54/2017 relevă că astfel de sume au existat, întocmindu-se, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 85/2014, tabelul preliminar de creanțe în care a fost înscrisă și creanța reclamantei în sumă de 1.644.151,91 RON, ca și creanță chirografară, care nu a putut dobândi o cauză de preferință legală similară ipotecii ori gajului prin faptul indisponibilizării sale prin poprirea asiguratorie, (chiar) în beneficiul unui creditor fiscal (astfel cum se arată în notele scrise depuse de administratorul judiciar în dosarul nr. x/1371/201/a41 al Tribunalului Specializat Mureș). Prin urmare, rezultă din toate datele litigiului că nu o pretinsă conduită nelegală a terțului poprit (care nu ar fi indisponibilizat suma la dispoziția organului fiscal, ci ar fi dispus în alte moduri de aceasta), căreia să-i fi fost asociată neglijența prin omisiune a organului fiscal, stă la baza imposibilității recuperării creanței de către reclamantă, ci caracterul neprivilegiat al creanței sale și circumstanțele în care poate fi în prezent valorificată aceasta, dată fiind intrarea în insovență a debitorului său (terț poprit în raporturile cu organele fiscale), prin suportarea concursului unor eventuali creditori privilegiați, așa cum, de altfel explica aceasta (și) prin cererea dedusă judecății. În al doilea rând, criticile reclamantei își mențin caracterul nefondat chiar și în contextul noilor circumstanțe invocate în recurs. Contrar susținerilor recurentei, ceea ce s-a imputat intimatelor-pârâte prin cererea de apel, chiar cu caracter de noutate (potrivit precizărilor anterioare) a fost analizat de instanță, care a reținut corect că niciuna din dispozițiile legale a căror aplicare greșită a pretins-o în speță (art. 129 alin. (6), (13)6 alin. (7), (14)9 alin. (8) și (9) lit. b) din O.G. nr. 92/2003) nu instituia obligația organului fiscal de a transfera suma poprită asigurător de la terțul poprit într-un cont propriu și nici de a lua alte măsuri pentru a se asigura că această sumă nu este folosită de terțul poprit; tot astfel, reține în mod corect că recurgerea la procedura instituită prin dispozițiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 de către organul fiscal nu poate fi imputată pârâtelor de vreme ce pericolul înstrăinării sau sustragerii bunurilor, din care creditorul bugetar urma să-și realizeze creanța, nu a existat până la data intrării terțului poprit în incapacitate de plată. Deși inclusiv în recurs indică obligația organului fiscal de transfer al sumei asupra căreia s-a instituit măsura popririi asigurătorii, în contul de garanții al pârâtei AJFP Olt, ca mijloc de asigurare a indisponibilizării acesteia la dispoziția sa, reclamanta nu indică și sursa legală a unei atare obligații ori a dispoziției normative care ar reglementa o procedură care să permită un atare transfer. Așa cum corect au reținut ambele instanțe de fond, abia prin dispozițiile noului Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) a fost reglementată o atare posibilitate, respectiv în cuprinsul art. 236 alin. (9) lit. c), însă ca obligație care incumbă terțului poprit, iar nu organului fiscal, în timp ce sub reglementarea Codului de procedură fiscală anterior, o atare obligație impusă - de asemenea - terțului poprit exista și devenea efectivă doar după începerea executării silite, când poprirea asigurătorie se transforma în poprire executorie prin constituirea/emiterea titlului executoriu și comunicarea acestuia terțului poprit (art. 149 alin. (7), (8) și 9 din O.G. nr. 92/2003). Prin urmare, atunci când afirmă că "organul fiscal nu a luat nicio măsură împotriva terțului poprit S.C. B. S.A., cu toate că știa că acesta nu a virat în contul indicat de organul fiscal nicio sumă de bani", reclamanta se raportează la o legislație neincidentă raporturilor dintre părți prin simplul fapt că nici nu fusese adoptată la data producerii faptelor analizate. Cât privește neînștiințarea organului fiscal de către terțul poprit asupra indisponibilizării sumei vizată de măsura popririi asigurătorii (ca obligație ce revenea acestuia în temeiul art. 148 alin. (9) lit. b) din O.G. nr. 92/2003), se reține, pe de o parte, că, fiind prima oară invocată în recurs, constituie o împrejurare necercetată și nestabilită de instanțele de fond. În plus, eventuala cercetare și stabilire a acesteia este relativă, dat fiind că vizează conduita unui subiect ce nu e parte în proces. Pe de altă parte, neînștiințarea organului fiscal de către terțul poprit nu poate avea semnificația pe care, în mod forțat și lipsit de orice bază legală și factuală, i-o atribuie reclamanta. Potrivit legii - art. 129 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 - măsurile asigurătorii (sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător) asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se dispun când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Măsurile asigurătorii, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată durata executării silite, fără îndeplinirea altor formalități (art. 129 alin. (3). Măsurile asigurătorii se dispun prin decizia emisă de organul fiscal competent și se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător (art. 129 alin. (4) și (6). Poprirea asigurătorie se consideră înființată din momentul primirii adresei de înființare de către terțul poprit (art. 149 alin. (8) din O.G. nr. 92/2003), așadar independent de îndeplinirea sau nu a obligației terțului poprit (care este una ulterioară, după înființarea popririi, potrivit alin. (9) al art. 149) de înștiințare a organului fiscal asupra indisponibilizării bunurilor mobile necorporale. Principala obligație care revine în temeiul legii (art. 149 alin. (9) lit. b) terțului poprit este aceea de indisponibilizare a bunurilor mobile necorporale poprite, obligație îndeplinită în cauză de către B. S.A. care, potrivit propriilor susțineri ale reclamantei din cuprinsul acțiunii, ulterior înființării popririi asigurătorii i-a plătit doar operațiunile comerciale care au depășit suma de 1.644.151,91 RON, motivat de indisponibilizarea acesteia la dispoziția creditorului ANAF-AJFP Olt. În acest context, neînștiințarea despre aceasta a organului fiscal (deși norma legală se referă în mod specific la organul de executare) de către terțul poprit, și reală de ar fi fost (s-a arătat anterior că nu e vorba de un element al situației de fapt stabilit în cauză, ci doar afirmat prin motivele de recurs) constituie un aspect absolut nerelevant în economia speței și în niciun caz nu poate dobândi semnificația atribuită de reclamantă, a demonstrării existenței unui "pericol evident de sustragere de la executarea silită a sumelor de bani datorate de către S.C. A. S.R.L.", situație față de care, potrivit acesteia, "organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului putea proceda la indisponibilizarea și executarea silită a acestor sume de bani" în temeiul dispozițiilor art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003. Deși, cum s-a reținut în cele de mai sus, pe baza dispozițiilor art. 129 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, măsurile asigurătorii se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, corelarea pe care recurenta o face între măsurile asigurătorii și dispozițiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003, pentru a deduce existența în sarcina organelor fiscale a unor obligații (de indisponibilizare și executare silită a sumei de bani poprită asigurătoriu) a căror neîndeplinire le-o reproșează este eronată, greșit realizată. Aceasta întrucât, potrivit dispozițiile legale care le reglementează - art. 129 alin. (3) teza finală corelat cu cele ale art. 149 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 - măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în caz de neplată. În concret, poprirea înființată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terțului poprit și înștiințarea despre aceasta a debitorului. Dispozițiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 - a căror nepunere în aplicare de către organele fiscale o reproșează acestora, ca faptă ilicită prin omisiune - nu consacră un caz de excepție de la situația legală în care are loc transformarea măsurilor asigurătorii în măsuri executorii, respectiv pentru ipoteza pericolului evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor și veniturilor urmăribile ale debitorului (când, potrivit reclamantei, organul de executare de la domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la indisponibilizarea și executarea silită a acestora), după cum sugerează reclamanta. În mod evident, în raport de conținutul său concret, norma alin. (7) a art. 136 este incompatibilă măsurilor asigurătorii reglementate în Codul de procedură fiscală dar și celei a popririi asigurătorii adoptată de organele fiscale în cauză pentru simplul fapt că are ca situație premisă o executare silită începută (care, în acord cu art. 145 din același cod, debutează prin comunicarea unei somații însoțită de un exemplar al titlului executoriu) în raport de care survine pericolul de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor și veniturilor urmăribile ale debitorului. Or, în cauză, titlul executoriu a fost constituit abia la 22.04.2016, pe baza Deciziei nr. 85/11.03.2016 (așadar, ulterior deschiderii procedurii insolvenței a terțului poprit, care a avut loc la 18.06.2015, moment în care s-a pus în discuție situația valorificării creanței reclamantei). Prin urmare, nu s-ar putea argumenta printr-un text destinat fazei executării silite a creanțelor fiscale, situații care să fie incidente măsurilor asigurătorii (care sunt instituite anterior începerii acesteia și chiar anterior emiterii titlului de creanță - art. 129 alin. (3), cum s-a întâmplat în speță). În realitate, cazul reglementat în dispozițiile art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 este destinat stabilirii competenței organului care face executarea și care, prin excepție de la regulile instituite anterior la alin. (5), (5) 1 -5 3 și 6 ale aceluiași articol (ce trimit la organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile și la un organ coordonator al executării silite), este cel de la domiciliul fiscal al debitorului, indiferent de locul în care se găsesc bunurile, în cazul de excepție al pericolului evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor și veniturilor urmăribile ale debitorului. Așadar, norma art. 136 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 nu poate fi pusă în corelare cu măsura asigurătorie a popririi instituită de organul fiscal prin Decizia nr. x/4.07.2014 pentru a deduce existența în orice fel de împrejurare (iar nu doar a celei afirmate de recurentă, constând în conduita nelegală a terțului) a obligației pârâtelor de indisponibilizare și executare silită a sumei vizată de măsura popririi asigurătorii. În mod evident, textul legal supus analizei nu instituie un caz de excepție de la situația reglementată, a transformării măsurilor asigurătorii în măsuri executorii, nu instituie obligații în sarcina organului de executare ci creează posibilități (concluzie dedusă din utilizarea sintagmei "organul de executare (…) poate") și, precum s-a reținut și de instanța de apel, ipoteza de excepție avută în vedere, a pericolului evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la executare silită a bunurilor debitorului nu a existat în speță. De altfel, toată această argumentație, conferă și un caracter contradictoriu acțiunii deduse judecății întrucât reclamanta - cea care se plânge prin cererea de chemare în judecată de instituirea unei măsuri asigurătorii abuzive și inutile, disproporționate față de valoarea debitului estimat, în privința căruia demonstrează în final că nici nu a existat (prin sentința civilă nr. 409/2018 a Tribunalului Olt și decizia civilă nr. 3106/2018 a Curții de Apel Craiova fiind definitiv anulată decizia de impunere nr. x/11.03.2016 emisă de AJFP Olt - Activitatea de Inspecție Fiscală) - ajunge în calea de atac a recursului să reproșeze pârâtelor (ca faptă ilicită prejudiciabilă) inacțiunea de a nu fi transformat măsura asigurătorie inițială, în una mult mai energică, cea executorie, prin trecerea la executarea silită a sumelor poprite asigurător, chiar mai înaintea obținerii de către organul fiscal a unui titlu de creanță împotriva sa, sub justificarea existenței unui "pericol al dispariției sumei" dedusă din lipsa înștiințării organului fiscal de către terțul poprit asupra indisponibilizării sumei. Într-o a doua teză, de asemenea întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita interpretare a dispozițiilor Ordinului Președintelui ANAF nr. 2605/2010 prin hotărârea instanței de apel, atunci când s-a stabilit că reglementările acestuia cuprinse în art. 5.15-5.16 nu pot fi incidente decât în cazul măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor imobile sau mobile corporale, iar nu și în cazul sumelor de bani. Deși critică o greșită apreciere asupra aplicabilității acestor dispoziții normative, recurenta nu indică și argumentele care îi susțin critica, rezumându-se să facă trimitere la dispozițiile echivalente în materia măsurilor asigurătorii din reglementarea de drept comun a C. proc. civ., respectiv art. 970-971, 954-959 și, în mod specific, a art. 955 alin. (3) a căror incidență a inovat-o în baza normei de trimitere a art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003. Ceea ce omite recurenta invocând aceasta, este că nici instanța de apel nu a exclus de la aplicare normele C. proc. civ., ca drept comun, dar a observat că atât în reglementarea acestuia, ca, de altfel, și a Codului de procedură fiscală aplicabil raporturilor dintre părți (O.G. nr. 92/2003) se face distincția și există reguli diferite după cum măsurile de executare ori cele asigurătorii privesc bunuri imobile, bunuri mobile corporale ori sume de bani ale debitorului, neputându-se împrumuta reguli aplicabile măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor mobile, măsurilor asigurătorii instituite asupra sumelor de bani, cât timp fiecare dintre acestea beneficiază de reguli distincte edictate în cuprinsul aceluiași act normativ. Cu referire distinctă la dispozițiile art. 955 din C. proc. civ. destinat executării măsurii asigurătorii (a sechestrului asigurator și, în mod corespunzător, a popririi asigurătorii), instanța de apel sesizează corect că aceasta presupune inclusiv asigurarea formalităților de publicitate după cum se reglementează în cuprinsul alin. (3), publicitate care, însă, nu poate să privească decât bunurile imobile (în cazul cărora publicitatea se asigură prin cartea funciară) și bunurile mobile corporale sau incorporale (în cazul cărora publicitatea se asigură prin Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare și Registrul Comerțului), dar nu și sumele de bani care, în acord cu dispozițiile art. 18 din C. civ., nu sunt supuse formalităților de publicitate. Deși trimiterea la dispozițiile echivalente ale C. proc. civ. o realizează cu titlu subsidiar, respectiv "dacă instanța considera că nu există dispoziții legale procedurale fiscale aplicabile" (în discuție fiind cele care ar stipula un transfer în contul creditorului fiscal a sumelor poprite asigurătoriu la terțul poprit ori de încredințare a custodiei acestora unui subiect determinat), recurenta nu indică totuși care dispoziții ale dreptului comun dintre cele la care a făcut trimitere ar reglementa astfel de proceduri pentru cazul măsurii popririi asigurătorii asupra sumelor de bani. Dimpotrivă, Înalta Curte reține că la nivel de conținut al reglementării, situația din dreptul comun actual (Noul C. proc. civ.) nu este cu nimic diferită de cea a vechii reglementări din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003) sub aspectul analizat, efectele pe care le produce înființarea popririi asigurătorii fiind acelea al autorizării (și, totodată, suprimării dreptului) terțului poprit de a nu plăti creanța pe care debitorul poprit o are asupra sa și al indisponibilizării sumelor datorate debitorului poprit. În materia popririi asigurătorii nu se produce și efectul specific exclusiv executării silite, respectiv obligația terțului poprit de a consemna la dispoziția executorului judecătoresc (echivalentul executorului fiscal din procedura fiscală) suma de bani datorată debitorului, aspect subliniat ca atare de doctrină și reglementat în mod similar în cuprinsul O.G. nr. 92/2003. Așa cum s-a arătat anterior, în acord cu dispozițiile art. 149 alin. (7) și (9) din O.G. nr. 92/2003, poprirea înființată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terțului poprit, și înștiințarea despre aceasta a debitorului. După înființarea popririi, terțul poprit este obligat să plătească, de îndată sau după data la care creanța devine exigibilă, organului fiscal, suma reținută și cuvenită, în contul indicat de organul de executare, aspect care a fost în mod corect subliniat și în cuprinsul hotărârii atacate. Or, în datele speței, acest lucru s-a întâmplat abia la 10.05.2016 când ANAF-AJF Olt a înaintat S.C. B. S.A. titlul executoriu nr. x/22.04.2016 obținut împotriva A. S.R.L., și adresa de indicare a contului în care urma a fi făcute plățile din sumele datorate de terț debitorului său fiscal, așadar ulterior deschiderii procedurii de insolvență a S.C. B. S.A. (la data de 18.06.2015) când, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, a avut loc suspendarea oricăror măsuri de executare împotriva acesteia. Pe toată durata cuprinsă între data instituirii măsurii popririi asigurătorii și ce a deschiderii procedurii insolvenței terțului poprit, se reține că pârâtele nu dețineau nici măcar o creanță împotriva reclamantei (măsura popririi asigurătorii fiind instituită, astfel cum se arată în chiar cuprinsul Deciziei nr. x/4.07.2014, în ipoteza art. 129 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, așadar înainte de emiterea titlului de creanță), astfel că nu poate fi vorba despre existența unei obligații a organului fiscal de a realiza o înscriere a popririi asigurătorii în Arhiva de Garanții Reale Imobiliare, măsura asigurătorie în discuție nefiind supusă unei atare forme de publicitate. De altfel, atunci când pretinde îndeplinirea unei atare formalități organului fiscal arătând că astfel ar fi beneficiat și ea de o creanță garantată, reclamanta face o confuzie între propria creanță pe care o deține împotriva S.C. B. S.A., care este și rămâne una chirografară (după cum ea însăși afirmă prin acțiune), și creanța bugetară în vederea realizării căreia a fost instituită măsura asigurătorie de către organele fiscale, eventualele garanții sau rangul prioritar al acesteia din urmă netransferându-se (și) creanței asupra căreia s-a instituit poprirea asigurătorie. În sfârșit, instanța de apel a stabilit corect că nu are a analiza conduita terțului poprit față de măsura popririi asigurătorii instituită de organele fiscale - acesta nefiind parte în proces, iar reclamanta necontestându-i această conduită prin acțiunea dedusă judecății - astfel că nu poate fi luată în discuție ipoteza propusă de recurentă, aceea a analizei care s-ar fi impus dacă s-ar fi făcut o atare constatare, respectiv a obligațiilor care ar fi revenit organului fiscal de a face opozabilă terților poprirea asigurătorie, obligație a cărei sursă legală din nou nu a fost arătată de către reclamantă. Înalta Curte mai reține că, și atunci când invocă o greșită interpretare și aplicare în cauză a normelor legale relevante (cele mai sus analizate, din cuprinsul O.G. nr. 92/2003 și cele ale Ordinului nr. 2605/2010 al Președintelui ANAF), dar și atunci când pretinde o eronată înțelegere de către instanța de apel a efectelor indisponibilizării produse de măsura asigurătorie instituită în cauză (care, potrivit părții, nu ar presupune doar sistarea plăților făcute de terțul poprit către ea), reclamanta dovedește că atribuie popririi asigurătorii înțelesul și efectele unei veritabile cauțiuni reale (similară celei regăsite actual în legislația procesual fiscală), înțeles și efecte care însă nu caracterizau această măsură asigurătorie sub reglementarea Codului de procedură fiscală aplicabil raportului juridic dintre părți, neputându-se reține că prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat prin acțiune este rezultatul pretinselor fapte ilicite săvârșite prin acțiune sau omisiune de către organele fiscale. În consecință și în considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat în cauză este nefondat, Înalta Curte îl va respinge. PENTRU ACESTE MOTIVE,