ÎCCJ, Decizia nr. 43/2020

Ședința publică din data de 24 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

La 1 august 2017, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, cererea de revizuire formulată de A., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împotriva Deciziei nr. 881 din 30 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2016, solicitând anularea acesteia motivat de faptul că încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 812 din 26 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 3998 din 12 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A., pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este incident atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, fiind astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri, legiuitorul sancționând nelegalitatea celei de-a doua hotărâri, precum și imposibilitatea executării acesteia. Deși nu prevede condiția triplei identități de cauză, de obiect și de părți, textul consacră vechea jurisprudență, în sensul că este mai clar reglementată necesitatea ca, prin a doua hotărâre, să nu se încalce autoritatea de lucru judecat, reglementată de art. 430 și art. 431 din C. proc. civ. potrivit cărora "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Instanța de revizuire a reținut că sentința nr. 1092/2016, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 812 din 26 iunie 2017 a Curții de Apel Pitești, a fost pronunțată într-un litigiu ce a vizat anularea Raportului de evaluare a performantelor profesionale individuale în perioada 01.01.2015 - 31.12.2015 și anularea Deciziei nr. 5/15.01.2016 de eliberare a reclamantei din funcția publică deținută, emisă ca urmare a calificativului "satisfăcător" acordat prin raportul de evaluare menționat, în timp ce dosarul nr. x/2016 a avut ca obiect Decizia nr. 4/15.01.2016 prin care a fost aplicată revizuentei sancțiunea disciplinară constând în "mustrare scrisă", astfel că nu se poate vorbi despre o identitate de obiect.

Revizuenta reclamă faptul că a fost sancționată de două ori pentru aceleași fapte, în condițiile în care presupusele abateri disciplinare săvârșire în anul 2015 ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2016 au fost incluse și în Raportul de evaluare a performanțelor profesionale individuale în perioada 01.01.2015 - 31.12.2015, anulat în dosarul nr. x/2016. Or, aceste motive, încadrate doar formal în textul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constituie o repunere în discuție a judecății din dosarul nr. x/2016.

Totodată, deși textul de lege nu prevede expres, jurisprudențial s-a consacrat și condiția ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată și soluționată în primul litigiu, această împrejurare rezultând din interpretarea textului prin raportare la regulile care guvernează autoritatea de lucru judecat, o hotărâre definitivă neputând fi cenzurată sub aspectul legalității și temeiniciei soluției date cu privire la excepția autorității de lucru judecat, această soluție beneficiind la rândul său de autoritate de lucru judecat.

Nici această condiție nu este îndeplinită, întrucât în cuprinsul Deciziei nr. 881/R-CONT din 30 iunie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a analizat excepția puterii de lucru judecat.

Totodată, instanța de revizuire a observat că anularea pe cale judiciară a raportului pentru motive ce nu țin de fondul acestuia, ci de un conflict de interese, nu produce niciun efect asupra sancțiunii disciplinare aplicate prin Decizia nr. 4/15.01.2016, care are la bază o altă procedură disciplinară.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părții nemulțumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluției pronunțate în primul proces.

Împotriva deciziei menționate la pct. 2 a declarat recurs revizuenta A., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ. și invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători sub nr. x/2019.

În esență, recurenta susține că, prin decizia recurată, a fost nesocotită autoritatea lucrului judecat a Deciziei nr. 812 din 26 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2016, căreia nu i s-a dat eficiență cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 881 din 30 iunie 2017 în dosarul nr. x/2016, deși instanța care a pronunțat decizia a cărei revizuire o solicită a amânat inițial judecata până la pronunțarea primei hotărâri definitive în dosarul nr. x/2016, pe considerentul că respectiva decizie avea legătură cu obiectul dosarului.

Astfel, se susține că au fost date două soluții definitive contrare în dosare diferite. Dacă prin prima hotărâre a fost anulat, în integralitate, Raportul de evaluare a performantelor profesionale individuale în perioada 01.01.2015-31.12.2015 (în care era menționată și abaterea disciplinară) cu consecința anulării și a sancțiunii disciplinare aplicate prin Decizia nr. 4/15.01.2016, cea de-a doua hotărâre definitivă a menținut sancțiunea disciplinară ce i-a fost aplicată prin Decizia nr. 4/15.01.2016.

Cele două dosare au același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, deoarece au avut ca obiect anularea actelor administrative prin care recurenta a fost sancționată disciplinar, părți fiind recurenta și Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea.

De asemenea, în timp ce prima hotărâre a anulat definitiv sancțiunea destituirii recurentei din funcția publică, ce conținea printre alte elemente și abaterea disciplinară ce face obiectul mustrării scrise, ulterior, prin decizia atacată cu revizuire, a fost menținută sancțiunea disciplinară a mustrării scrise ce a contribuit la destituire.

În dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta a invocat, prin cererea de recurs, excepția de neconstituționalitate a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Se susține că motivarea instanței conform căreia "textul de lege nu prevede expres, iar jurisprudențial s-a consacrat condiția ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată și soluționată în primul litigiu", îi prejudiciază recurentei drepturile legale prin imposibilitatea de a i se asigura dublul grad de jurisdicție.

Deși cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de revizuire a respins cererea pe considerente de jurisprudență cu motivarea că "textul de lege nu prevede expres".

Prin urmare, recurenta apreciază că situația reținută de instanța de revizuire reprezintă o încălcare a prevederilor art. 21 și 129 din Constituție și sunt întrunite condițiile legale pentru sesizarea Curții Constituționale. Acest demers se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională a statuat anterior, prin Decizia nr. 500/2012, garantarea dublului grad de jurisdicție în materie civilă, cât și nerespectarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării în cazul suprimării căii de atac.

În consecință, solicită sesizarea Curții Constituționale, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocate.

Intimatul a depus întâmpinare la recurs în care face referire și la excepția de neconstituționalitate invocată, fără a oferi un punct de vedere cu privire la soluționarea acesteia.

Prin încheierea din 9 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a respins cererea formulată de A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru considerentele arătate în continuare.

Examinând condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 47/1992, instanța a reținut că argumentele invocate de recurentă în susținerea excepției de neconstituționalitate nu reprezintă propriu-zis critici de neconformitate a textului legal cu anumite norme constituționale sau convenționale, ci vizează, în fapt, o clarificare a normei, respectiv un mod concret în care dispozițiile legale criticate să fie interpretate și aplicate de către instanțe.

Astfel, aspectul principal invocat de recurentă constă în nemulțumirea acesteia față de modul cum a interpretat și aplicat instanța de revizuire dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta considerând că interpretarea dată de instanță textului legal invocat este neconstituțională, iar nu că norma legală a cărei neconstituționalitate o solicită ar fi neconformă cu anumite norme constituționale.

Or, aceste aspecte, ce vizează interpretarea ori aplicarea legii, sunt exclusiv de competența instanțelor judecătorești și excedează competența instanței de contencios constituțional, deoarece, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

Prin urmare, nu este îndeplinită prima condiție de admisibilitate, referitoare la obiectul excepției de neconstituționalitate, ceea ce face de prisos analiza celorlalte condiții prevăzute de dispozițiile menționate din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii menționate la pct. 6 a declarat recurs A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală și pct. 8 din C. proc. civ. și criticile expuse în cele ce urmează.

Prin hotărârea atacată în mod nelegal s-a reținut că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este incomplet și ar trebui completat cu jurisprudența care prevede îndeplinirea unor cerințe suplimentare, care nu sunt stipulate în Cod. Prin aceste considerente se încalcă art. 5 alin. (1)-(2) din C. proc. civ. și principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, întrucât instanța a restrâns aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar a apreciat că o anumită jurisprudență a Înaltei Curți, neidentificată, produce efecte juridice, deși textul nu cuprinde o prevedere în acest sens.

Prin respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța în mod greșit a recunoscut jurisprudența ca izvor de drept, contrar dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 5 alin. (1)-(2) și art. 7 din C. proc. civ. și art. 1 alin. (5) din Constituție, care prevăd aplicarea legii și supremația acesteia. De asemenea, prin recunoașterea faptului că textul criticat se aplică numai prin raportare la jurisprudență, recurenta susține că este vătămată în dreptul de a i se asigura un dublu grad de jurisdicție, reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 500/2012 în condițiile în care jurisprudența nu este izvor de drept.

În consecință, se susține că soluția atacată încalcă dispozițiile art. 21 și art. 129 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție și folosirea căilor de atac, și se afirmă că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

II. Considerentele Înaltei Curți cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale

Cu titlu prealabil, se reține că prezenta cale de atac, exercitată în temeiul art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992, nu reprezintă un recurs în sensul dispozițiilor art. 483 - 502 din C. proc. civ., ci o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie, în cadrul căreia se verifică legalitatea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 (Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017, pct. 21-22).

Astfel fiind, urmează a fi analizată legalitatea încheierii atacate în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar nu exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală și pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurentă.

În circumstanțele cauzei, analizând legalitatea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj constituțional; (ii) excepția să fie ridicată cu privire la neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; (iii) dispozițiile ce formează obiectul excepției să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; (iv) excepția să fie ridicată de una dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial ori de procuror, în cauzele la care acesta participă; (v) excepția să nu fie invocată cu privire la dispoziții constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată cu privire la dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform cărora:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

În cauză, sunt îndeplinite cerințele pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale, după cum urmează: (i) excepția este invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători; (ii) excepția vizează dispoziții care sunt în vigoare, cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (iii) excepția este ridicată de una dintre părțile cauzei, respectiv de către recurenta A.; (iv) dispozițiile criticate nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

De asemenea, este îndeplinită și cerința referitoare la legătura dispozițiilor contestate cu soluționarea cauzei în stadiul procesual în care a fost invocată excepția, întrucât Completul de 5 judecători era învestit, în dosarul nr. x/2019, cu recursul declarat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ. împotriva unei decizii pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți, prin care a fost soluționată o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Având în vedere considerentele deciziei recurate și criticile din recurs, problema de drept supusă dezlegării vizează, în principal, interpretarea și aplicarea dispozițiilor ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate sub aspectul cerinței ca, în litigiul în care a fost pronunțată a doua hotărâre, respectiv hotărârea a cărei revizuire se cere, să nu fi fost invocată excepția autorității de lucru judecat ori, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra acesteia.

Pentru considerentele arătate, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeași lege, va admite cererea recurentei și va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstitționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [...]

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 din C. proc. civ., astfel:

"Art. 430. - Autoritatea de lucru judecat

(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

(5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Potrivit art. 431 din C. proc. civ.:

"Art. 431. - Efectele lucrului judecat

(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În esență, criticile de constituționalitate vizează încălcarea dispozițiilor art. 21 și art. 129 din C. proc. civ., prin prisma faptului că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe cale jurisprudențială s-a reținut cerința de a nu fi fost invocată în al doilea litigiu autoritatea de lucru judecat ori, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra acesteia. Subsecvent, autorul excepției susține că, prin această interpretare și aplicare a dispozițiilor criticate este lipsit de dublul grad de jurisdicție, contrar acelorași dispoziții constituționale menționate și jurisprudenței Curții Constituționale reprezentată de Decizia nr. 500/2012.

Referitor la criticile vizând cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că această chestiune nu poate face obiectul controlului de neconstituționalitate, în condițiile în care o astfel de cerință izvorăște din însăși natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare, nu de reformare, iar examinarea acestei condiții este o problemă de aplicabilitate a legii, iar nu de constituționalitate.

Totodată, a accepta modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. propusă de autorul excepției de neconstituționalitate echivalează cu transformarea de plano a căii de atac a revizuirii dintr-o cale de atac de retractare într-una de reformare, câtă vreme ar putea fi repusă în discuție autoritatea de lucru judecat invocată și analizată în recurs. De altfel, în recurs, conform art. 432 coroborat cu art. 497 și art. 498 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate fi invocată și analizată în mod direct.

În ceea ce privește critica vizând încălcarea dublul grad de jurisdicție, se apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 500/2012, invocată de autorul excepției, este de observat că, prin decizia respectivă, a fost sancționată eliminarea singurei căi de atac - în speță, recursul - împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță în soluționarea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor în materia circulației pe drumurile publice. Or, nu există nicio similaritate între modalitatea de interpretare și aplicare a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ipoteza prezentei cauze și dispozițiile analizate din perspectiva constituționalității prin decizia menționată a Curții Constituționale.

În circumstanțele excepției de neconstituționalitate în discuție, lipsa de fundament a criticii vizând dublul grad de jurisdicție este reliefată elocvent de următoarele considerente ale Curții Constituționale din Decizia nr. 778/2019:

"24. [...] accesul liber la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, Curtea Constituțională a statuat, cu valoare de principiu, că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva încheierii din 9 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2019.

Casează încheierea atacată și, rejudecând, admite cererea formulată de recurenta A. în dosarul nr. x/2019 și sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2020.