ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1925/2019

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2012, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.500.000 USD, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtului C. la plata sumei de 643.310 USD, cu titlu de daune morale, precum și obligarea, în solidar, a pârâților B. și C. la plata sumei 150.000 euro, cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul cauzat prin afirmațiile făcute de primul pârât și, respectiv, preluate și publicate de cel de al doilea pârât, împreună cu propriile afirmații, într-un articol din ziarul Adevărul din data de 16 octombrie 2012. S-a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare depusă la data de 23 ianuarie 2013, reclamantul a solicitat ca, la soluționarea acțiunii, să fie avute în vedere, pentru aceleași argumente referitoare la prejudicierea onoarei și reputației sale din cererea introductivă și alte afirmații calomnioase făcute de pârâtul B., după depunerea cererii introductive de instanță, în cadrul unui interviu difuzat de televiziunea D. la data de 29 noiembrie 2012. Referitor la pârâtul C., reclamantul a arătat că și acesta i-a adus acuzații nefondate, fapta ilicită fiind reprezentată de publicarea afirmațiilor mincinoase ale pârâtului B., la care se adaugă o serie de alte afirmații mincinoase.

Prin Sentința civilă nr. 139 din 4 februarie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului C.; a admis în parte, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului B.; a obligat pârâtul B. la plata, către reclamant, a sumei de 30.000 USD daune morale (echivalent în RON la data plății); a respins cererea de obligare a pârâtului B. la plata de daune materiale; a obligat pârâtul B. la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat diminuat la suma de 10.910 RON și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în sumă de 10.892,35 RON și timbru judiciar de 5 RON.

Tribunalul a reținut în motivarea soluției sale că, față de datele producerii presupuselor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în cauză sunt incidente dispozițiile noului C. civ., iar reclamantul a indicat ca și temeiuri de drept incidente în cauză dispozițiile art. 252 și urm. din C. civ., cuprinse în Titlul V - "Apărarea drepturilor nepatrimoniale", care trebuie coroborate cu cele ale art. 58, art. 70, art. 72 și art. 75 din C. civ., ce vizează acele drepturi ale personalității a căror încălcare este afirmată, precum și limitele în care sunt permise atingerile aduse acestor drepturi.

Reclamantul acuză ca fapte ilicite, pe de o parte, afirmațiile pe care pârâtul B. le-a făcut în cursul anului 2012 cu privire la "participarea la activități de dare de mită având ca obiect sume de ordinul milioanelor de dolari", E. fiind indicată drept una dintre firmele de la care se primeau acești bani și, pe de altă parte, "publicarea afirmațiilor mincinoase ale pârâtului B., la care se adaugă o serie de alte afirmații mincinoase", imputată pârâtului C., căruia i se reproșează și faptul că nu a verificat informațiile publicate, precum și maniera în care a fost scris articolul. Niciunul dintre pârâți nu a negat faptele ce li se impută, astfel că instanța a verificat în ce măsură libertatea de exprimare și, în ceea ce îl privește pe pârâtul C., și libertatea de informare a publicului, vin în contradicție cu dreptul la demnitate al reclamantului.

Conținutul dreptului la demnitate este dat de prevederile art. 72 alin. (2) din C. civ., prin referirea la cele două aspecte ale sale: onoarea și reputația unei persoane. A considerat instanța că circumstanțele speței impun ca analiza potențialului ofensator al afirmațiilor pârâților să fie efectuată separat, iar în privința pârâtului C. a constatat că articolul vizat reprezintă un demers jurnalistic plasat în contextul unei teme de interes general public - scandalul financiar declanșat de plecarea din România a brokerului B., jurnalistul apreciind bizar faptul că "victimele păgubite cu milioane de euro nu depun plângeri penale". În acest context, este amintită o scrisoare trimisă presei de către pârâtul B. și, sub mențiunea "Acuzația", este redat un citat referitor la reclamant: "Referitor la A., acesta a fost acționar la F. din '98 până în 2001. I-am făcut eu cadou 5% din acțiuni.

După ce am văzut ce a făcut în campania electoral 2000, a trebuit să i le iau înapoi, evident contra cost. În 2000, prin contul pe care l-a avut la F. la banca G. a primit peste 1,5 milioane dolari și i-a distribuit politicienilor. Și-a oprit și pentru el 60.000 de dolari pe care i-a trimis fără nicio jenă direct în România pe contul soției la H.". Demersul jurnalistic vizează prezentarea unui număr de nouă documente ce ar fi fost furnizate de banca G. și care atestă efectuarea unor operațiuni bancare într-un cont x, în perioada octombrie 2000 - martie 2001, afirmându-se că este vorba despre un cont al F., ce ar aparține, potrivit surselor, reclamantului.

Sunt descrise operațiunile, este redată discuția purtată cu reclamantul în legătură cu aceste documente, căruia i s-a solicitat punctul de vedere, întrucât una dintre operațiunile bancare se referea la transferul sumei de 40.000 USD într-un cont deschis la H. pe numele I. și, în final, se afirmă că "nu este pentru prima dată când afacerile private ale lui A. explodează în spațiul public", context în care sunt amintite "scandaluri" în care, potrivit publicațiilor vremii, acesta ar fi fost implicat.

Articolul, apărut după ce documentele au fost făcute publice de reclamant, nu cuprinde nici cel puțin judecăți de valoare referitor la implicarea reclamantului în activitățile ilegale afirmate de pârâtul B. și nu se poate reține că s-au prezentat fapte de natură a edicta cu titlu de adevăr și certitudine existența unei legături între operațiunile bancare menționate în respectivele înscrisuri și mituirea, de către reclamant, a unor politicieni, astfel că nu poate fi reținută exercitarea cu rea credință a libertății de exprimare și de informare a publicului, scopul demersului jurnalistic nefiind acela de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului.

Reclamantul dă afirmațiilor cuprinse în articol un sens care nu transpare din acesta, iar tribunalul a apreciat ca fiind fondate susținerile pârâtului care arată că nu a făcut altceva decât să rezume unele dintre acuzațiile pârâtului B., exclusiv pentru a pune în contextul adecvat documentele pe care le-a obținut și a căror prezentare nu este de natură a afecta demnitatea reclamantului. Ceea ce pune în discuție articolul scris de pârâtul C. nu este darea de mită, ci relațiile care au existat între reclamant și pârâtul B., calitatea reclamantului de acționar al F. și existența unui transfer bancar într-un cont al cărui titular este indicat a fi soția reclamantului, (transfer ce a fost ordonat de pârâtul B., astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar în ședința publică de la 21 ianuarie 2014), fapte ce nu pot fi considerate nelegale sau neonorabile, iar maniera de prezentare a acestor informații se înscrie în doza de exagerare și de provocare acceptabile.

Tribunalul a constatat că nu poate fi reținută, așadar, încălcarea libertății de exprimare și libertatea presei, nefăcându-se dovada că aceasta a fost exercitată peste condițiile și limitele impuse de art. 30 alin. (3) din Constituție și art. 75 din C. civ., nefiind lezat, în opinia tribunalului, dreptul subiectiv al reclamantului la respectarea onoarei și reputației.

Nu aceeași este situația în privința afirmațiilor pârâtului B., deoarece persoana reclamantului este identificată exact și se afirmă clar, direct, că a fost intermediar al mitei pe care ar fi plătit-o compania E. (prin intermediul lui J.) către politicieni români - al căror potențial ofensator este indiscutabil în condițiile în care sunt menite să îl denigreze din punct de vedere al imaginii sociale și să-l supună oprobiului public, dar și să furnizeze instituțiilor specializate ale statului indicii care, dacă ar fi adevărate, ar genera cercetarea și condamnarea penală a reclamantului pentru fapte de o gravitate extremă - corupție. Având în vedere gravitatea faptei imputate reclamantului, era obligația pârâtului B. să furnizeze o bază reală suficientă și credibilă, or, din analiza mijloacelor de dovadă pe care a înțeles să le administreze în cauză, se constată că aceste afirmații sunt lipsite de suport probatoriu.

Înscrisurile depuse la dosar sunt ordine de plată date de pârât în numele F. pentru transferuri bancare în conturi aparținând unor persoane fizice, documente ce nu poartă confirmarea băncii plătitoare și nu sunt însoțite de un extras de cont care să ateste executarea ordinelor, minuta întâlnirii și hotărârile adoptate la data 29 iunie 2002 de acționarii F., acord al acționarilor F., din anul 2000, înscrisuri ce dovedesc că reclamantul a avut calitatea de acționar al F., dar care nu sunt apte să probeze, nici prin ele însele și nici coroborat cu răspunsurile date de reclamant la interogatoriu, săvârșirea, de către acesta din urmă, a vreunei fapte de dare de mită.

Fundamentul acuzelor formulate de pârâtul B. îl constituie afirmațiile lui J., fost director general al E., cercetat în Suedia pentru modul în care a utilizat fondurile E.. Acuzat de E. că, în perioada în care a ocupat funcția de director general al E., a transferat în conturi personale și și-a însușit fără drept bani ai companiei și fiind obligat, prin Hotărârea Comisiei de Arbitraj din Stockholm, la plata către E. a sumelor de 7.119.110 USD și 252.840 Euro, J. s-a apărat susținând că transferurile de bani s-au efectuat "pe de o parte într-un sistem pe care conducerea E. l-a creat pentru a-și asigura contracte printre altele în țările de est, pe de altă parte cu ajutorul unor plăți efectuate către persoane decidente, politicieni sau alte persoane care puteau asigura E. diferite tipuri de contracte pe piața actuală.

(...) Atunci când sumele de bani au ajuns la J., acesta a trebuit să îi folosească pentru a plăti oameni politici cu putere de decizie dar și alte persoane decidente, conform instrucțiunilor pe care le primea din când în când din partea conducerii K. (...) J. a executat aceste instrucțiuni și, astfel, nu a păstrat nici pentru el însuși nici pentru rude din respectivele sume de bani. Datorită naturii plăților, J. poate prezenta cu greu chitanțe de la oamenii politici cu putere de decizie cărora domnul J. le-a plătit mită din partea E.." (motivele apelului declarat la data de 5 iulie 2012 împotriva Hotărârii Comisiei de Arbitraj din Stockholm pct. 3.8) Circumstanțele în care J. susține s-ar fi desfășurat activitatea E. în România sunt descrise la punctele 4.29 - 4.37, arătându-se că în anul 1996, când a fost numit responsabil pentru activitatea E. în România, "această țară era una săracă și subdezvoltată, cu foarte multă corupție.

Corupția era răspândită la fiecare nivel al societății iar o condiție pentru a putea desfășura afaceri în România era aceea ca societatea care urma să desfășoare activități comerciale (spre exemplul E.) să fie pregătită să plătească mită nu doar oamenilor politici și altor persoane cu putere de decizie, ci și polițiștilor, secretarelor oamenilor cu putere de decizie, personalului oamenilor cu putere de decizie, etc.". Sunt indicate numele ministrului L. (pct. 4.37), al ministrului M. și al N. (pct. 4.44) și se susține că "plata acestor sume importante de bani către persoane cu putere de decizie în România au avut ca scop ușurarea activităților E. în țară." Pârâtul C. a depus la dosar un extras din Hotărârea Comisiei de Arbitraj din Stockholm, iar din cuprinsul acesteia se poate constata că apărările formulate de J. care "a înmânat informații generale despre cultura mitei din România", nu au fost primite, declarațiile sale demonstrând "inconsecvențe și contradicții", aprecierea Curții fiind că "J. nu a putut probabil să direcționeze fondurile din conturi spre plătirea mitelor",

conturile fiind "folosite pentru uzul personal de către J.". Apelul declarat de J. împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Svea la data de 22 aprilie 2013. În condițiile în care afirmațiile privind intermedierea mitei plătite de E. (singura companie menționată de pârât deși, în interviul acordat televiziunii islandeze a susținut că în anul 2000 reclamantul a primit bani de la "companii multinaționale") au fost reluate în mai multe declarații și au fost menținute și în fața instanței, în pofida faptului că hotărârile pronunțate de Curtea de Arbitraj și de instanța de judecată din Suedia le-au infirmat și, fără nicio explicație credibilă a faptului că, deși practic susține că plățile au fost efectuate prin intermediul său, nu a sesizat autoritățile, este îndeplinită și condiția vinovăției în săvârșirea faptelor imputate de reclamant.

Cu privire la condiția existenței unui prejudiciu, s-a reținut că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în legătură directă cu încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare și reputație, prin imputarea în mod repetat a desfășurării activităților ilegale anterior menționate, prin mijloace de informare a publicului larg, fiind adusă atingere demnității, credibilității sale ca jurnalist și formator de opinie, acuzațiile, de o gravitate extremă, fiind de natură a induce în conștiința publică imaginea sa ca infractor de cel mai înalt nivel. Condiția referitoare la legătura de cauzalitate dintre acțiunea ilicită și prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârșirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituționale și internaționale.

Sub aspectul întinderii prejudiciului, tribunalul a apreciat ca justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, suma de 30.000 USD, reprezentând o reparație echitabilă pentru fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului. La stabilirea acestei sume, tribunalul a avut în vedere nu atât articolele din presa scrisă, care au preluat afirmațiile denigratoare ale pârâtului B., cât mai ales faptul că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în lunile octombrie și noiembrie 2012, aceste afirmații s-au repetat în interviurile acordate unor posturi de televiziune din România și Islanda și jurnalistului O., care l-a publicat pe internet.

În ceea ce privește prejudiciul material afirmat de reclamant, tribunalul a apreciat că, în condițiile în care nu a fost prezentată și oferta făcută reclamantului, declarația dată de P., în sensul că scandalul mediatic provocat de declarațiile pârâtului B. a determinat compania să anuleze oferta privind încheierea unui contract de consultanță politică în valoare de 200.000 Euro, nu dovedește că aceasta a existat. Pe de altă parte, în declarație se arată că s-a luat decizia de anulare a ofertei "până când situația urma să se clarifice", astfel că este vorba numai despre o amânare a ofertei, or, în lipsa altor probe privind paguba suferită de reclamant prin neîncheierea contractului la data la care ar fi fost propus, instanța a constatat că nu se poate reține existența vreunui prejudiciu material.

În temeiul art. 274 alin. (3) și art. 276 din C. proc. civ., având în vedere respingerea cererii formulate împotriva pârâtului C. și admiterea numai în parte a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul B., instanța a admis, în parte, cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, obligând pârâtul B. la plata sumei de 10.910 RON, reprezentând onorariu de avocat și a respins cererea de acordare a cheltuielilor, reprezentând taxă judiciară de timbru în sumă de 10.892,35 RON și timbru judiciar în sumă de 5 RON, datorate pentru pretențiile privind daunele materiale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin Decizia civilă nr. 43 A din 3 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus admiterea apelului formulat de pârâtul B., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot acțiunea și cererea de cheltuieli de judecată a reclamantului și a luat act că pârâtul B. nu a solicitat cheltuieli de judecată la fond și în apel, iar reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.. Prin Decizia civilă nr. 2562 din 17 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând în motivarea acestei hotărâri următoarele considerente: Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră prin art. 10 libertatea de exprimare a individului, pe care o privește din dublă perspectivă: drept fundamental al persoanei, pe de o parte, și de îndatorire și responsabilitate supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, necesară într-o societate democratică pentru protecția inter alio a reputației și drepturilor altora, pe de altă parte.

Libertatea de exprimare cuprinsă în principiul constituțional prevăzut de Art. 30 din textul fundamental nu este una absolută, fiind limitată conform alin. (6), în sensul că: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine." Încălcarea acestora prin depășirea granițelor sferei liberei exprimări deschide persoanei a cărei demnitate, onoare, viață particulară sau propria imagine au fost prejudiciate calea în justiție pentru repararea prejudiciului astfel creat. Repararea prejudiciului creat unei persoane cu depășirea acestor limite se poate realiza antrenând răspunderea civilă delictuală în condițiile art. 1349 și următoarele C. civ..

Din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 C. civ. rezultă că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Prima instanță, analizând întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu privire la pârâtul C., a reținut că nu au fost depășite limitele libertății de exprimare dat fiind, printre altele, și poziția sa de jurnalist. Reclamantul nu a formulat apel cu privire la soluția pronunțată de instanță, așa încât, statuarea tribunalului în sensul respingerii acțiunii față de pârâtul C. a intrat în puterea lucrului judecat.

Învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâtul B., instanța superioară de fond a ajuns la soluția contrară, fără însă a analiza condițiile răspunderii civile delictuale, apreciind că există o bază factuală suficientă și că legitimitatea aducerii faptelor la cunoștința publicului este dată de statutul de persoană publică a reclamantului, ziarist și analist politic. În susținerea soluției pronunțate instanța a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Numai că, așa cum rezultă din conținutul deciziei recurate, instanța a apelat la o bogată jurisprudență CEDO cu referire la "specificitatea activității presei", omițând faptul că pârâtul B. nu este ziarist. Practic, hotărârea din apel, deși laborioasă, este nemotivată, câtă vreme argumentele instanței izvorâte din jurisprudența instanței europene se referă la ziariști, ori la funcționari publici.

Referirile instanței la statutul pârâtului sunt minime, omițând situația particulară a acestuia și anume faptul că este acuzat de varia infracțiuni, printre care și cea de spălare de bani. Cu alte cuvinte, instanța avea obligația de a verifica/analiza susținerea constantă a reclamantului în sensul că pârâtul a dezvoltat campania de presă împotriva sa, cu rea-credință, în scopul îndepărtării interesului public față de persoana sa. De altfel, astfel cum se arată în deciziile Curții Europene invocate în decizia recurată (Gabriel Andreescu vs. România, Q. vs. România ș.a.) este necesar ca informarea publicului să fie făcută cu bună-credință. S-a mai reținut că statuările instanței de apel privind baza minimă factuală se bazează pe aproape aceleași elemente de fapt reținute de prima instanță, ceea ce ar fi obligat-o să evalueze probatoriul cu mai multă acuratețe și nu prin referiri cu titlu de generalitate, extrase din jurisprudența Curții.

În cauza Albina vs. România s-a precizat că instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Față de aceste considerente, s-a constatat existența unor motive străine cauzei precum și faptul că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce a împiedicat efectuarea controlului de legalitate. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 29 februarie 2016, sub nr. x/2012*.

În rejudecare, prin Decizia nr. 1390A din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâtul B., a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat apelantul pârât să plătească intimatului reclamant suma de 6.546,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Sub un prim aspect, s-a considerat a fi nefondată critica apelantului pârât în ce privește principiile continuității și nemijlocirii, ambele fiind respectate la soluționarea procesului de prima instanță conform dispozițiilor procesuale aplicabile lui (C. proc.

civ. 1865 și Regulamentul de organizare administrativă a instanțelor). Nefiind sesizate de pârât înlocuiri nelegale în compunerea completului de judecată, ci numai nemulțumiri ale acestuia pentru că au intervenit cazuri de înlocuire, nu se poate concluziona decât în sensul respectării principiului continuității, cum de altfel s-a motivat și detaliat în cea dintâi decizie de apel, pe aspectul acestui principiu, motivare care nu a fost înlăturată de decizia de recurs, aceasta trasând cu claritate limitele rejudecării, respectiv, examinarea elementelor instituției răspunderii civile delictuale în apelul pârâtului B.. Instanța a apreciat că nici principiul nemijlocirii nu a fost afectat, în procesul civil român, prin probele administrate la prima instanță, conform C. proc.

civ. 1865, incident cauzei, înțelegându-se ca probele să fie administrate în fața unui judecător, nu în fața unui anumit judecător, tocmai deoarece, pentru principiul continuității, este obligatorie desfășurarea dezbaterilor finale, pe fondul cauzei, după administrarea probelor, în fața aceluiași judecător care a pronunțat soluția, ceea ce în speță s-a și întâmplat, apelantul necontestând aceste aspecte. S-a reținut că explicațiile date în apărare de pârât, la care se referă apelantul în cererea de apel, nu puteau fi reținute ca probe contra reclamantului, regula procesuală de principiu fiind aceea că, cel care face o susținere în proces, fie ea și explicativă, cum o numește apelantul, trebuie să o dovedească prin probe, neconstituind probe simplele susțineri ale unei părți față de o altă parte.

Legătura reclamantului cu bancherul R., invocată de apelant, cu referire la proba prejudiciului material respins irevocabil de sentința apelată, nu a fost dovedită de nicio parte, respectiv, încasarea nejustificată de reclamant în contul soției a sumei de 60.000 USD, precum și participarea reclamantului la infracțiuni de dare de mită cu alte sume bănești. Așa cum, corect a reținut prima instanță, afirmațiile imputate de reclamant pârâtului în cererea de chemare în judecată completată, vătămătoare asupra onoarei și reputației sale, supunându-l oprobiului public cu privire la însușirea prin contul soției a unei sume de 60.000 USD de la F. și la participarea la infracțiuni de corupție (dare de mită) cu alte sume bănești, nu au fost necontestate.

S-a reținut că, într-adevăr, în articolul publicat pe portalul cotidianului "Adevărul" din 16 octombrie 2012, au fost citate declarațiile apelantului-pârât cu privire la faptul că intimatul-reclamant "a primit peste 1,5 milioane de dolari" în conturile sale de la G. "și i-a distribuit politicienilor", împrejurarea că intimatul-reclamant "și-a oprit pentru el 60.000 dolari pe care i-a trimis fără nicio jenă direct în România pe contul soției la H.", precum și faptul că, într-un articol publicat pe portalul cotidianului "Adevărul" din 31 octombrie 2012, au fost reproduse afirmațiile apelantului-pârât potrivit cărora, "în anul 2000, concernul E. a fi dat mită unor politicieni români, ca să obțină contractul de 40 de milioane de dolari pentru implementarea serviciului de urgență 112 în România.

Plățile au fost făcute de către jurnalistul A., prin conturile companiei F., care, ulterior, a virat banii în conturile politicienilor implicați". De asemenea, la data de 29 noiembrie 2012, în cadrul unui interviu difuzat la D., pârâtul B. a făcut noi afirmații privindu-l pe reclamant. Curtea a pus în dezbatere, prin încheierea de ședință de la primul termen din rejudecarea apelului, împrejurarea că soluția primei instanțe privind acțiunea reclamantului contra pârâtului C. nu a fost apelată, iar criticile din apelul pârâtului nu vizează o coparticipare procesuală, deoarece fiecare pârât a fost chemat în judecată pentru fapte proprii, distincte, iar nu pentru o faptă comună. S-a constatat că pârâtul B. a apelat sentința primei instanțe exclusiv cu privire la măsurile dispuse împotriva sa, în antrenarea răspunderii sale civile delictuale pentru daune morale, ca urmare unor declarații (afirmații) proprii vizând onoarea și reputația reclamantului.

În apel nu poate fi schimbată cauza juridică a cererii de chemare în judecată (situația de fapt calificată juridic). Astfel, s-a constatat că nu pot fi reținute noile susțineri invocate de intimatul-reclamant, în apelul pârâtului, cu privire la modul în care afirmațiile pârâtului l-au afectat în privința prejudiciului moral (art. 294 C. proc. civ.). În cererea de chemare în judecată completată, cu care a învestit prima instanță, reclamantul s-a plâns cu privire la prejudiciul moral, exclusiv ca simplu particular, lăsând la o parte orice calități specifice ale acestuia, de afectare a demnității sale sub ambele sale aspecte, intern, al stimei de sine, respectiv extern, al reputației, pentru faptul că pârâtul l-a expus oprobiului public.

În apărările formulate în apelul pârâtului, în rejudecare, intimatul reclamant a pretins că, în afară de aceste imputări, privind participări la fapte de corupție, privind încasarea prin conturile soției a unei sume de 60.000 USD de la F., pârâtul apelant i-ar fi afectat demnitatea și prin imputarea de finanțări nelegale ale partidelor politice. Or, cu o asemenea calificare a situației de fapt nu a învestit prima instantă, astfel că nu poate fi reținută în apelul pârâtului, cu atât mai mult cu cât situația unei părți nu poate fi îngreunată în propria cale de atac (art. 496 C. proc. civ.).

În același sens, al imposibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, direct în apel, și îngreunării situației unei părți în propria cale de atac, instanța a constatat că nu poate fi reținută nici apărarea intimatului-reclamant, în sensul că afirmațiile pârâtului ar fi dus la diminuarea invitațiilor reclamantului la posturile publice de televiziune, unde acesta ar fi avut anterior frecvent prezență, activitate din care realiza venituri, afectându-i astfel și dreptul garantat de art. 45 din Constituție (libertatea economică). Făcând referire la diminuarea de venituri, reclamantul vădește că dorește a fi inclusă nelegal în reparația prejudiciului moral și o parte corespunzătoare a reparării unui prejudiciu material (constând în diminuarea de venituri), ceea ce nu este legal permis, cele două categorii de prejudicii fiind distincte, neconfundându-se din punct de vedere juridic.

S-a apreciat că, totuși, prejudiciul moral, la a cărui reparare a fost obligat pârâtul, trebuie avut în vedere în limitele criticilor din cererea de apel, sens în care s-a avut în vedere că, în această privință, pârâtul a invocat art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la libera exprimare, susținând că, acțiunile reclamantului, care a abuzat de calitatea sa de jurnalist pentru a obține avantaje în firmele în care avea calitatea de om de afaceri, ar fi fost deja publice pe o serie de site-uri invocate de apelant în cererea de apel, precum și faptul că, anterior, în noiembrie 2009, S. îi retrăsese calitatea de jurnalist reclamantului, recomandând instituțiilor de presă și jurnaliștilor să nu-l mai prezinte pe reclamant ca jurnalist, pentru a nu compromite această profesie, deoarece acesta oferise servicii de influență, abuzând de calitatea de jurnalist în cadrul dialogului cu președintele ANI de la acel moment, T.. În acest sens, pârâtul C. a depus la prima instanță adresa pe care a primit-o pe e-mail, cu poziția S.. Instanța a apreciat că apărarea nu poate fi înlăturată, întrucât a fost preluată de pârâtul apelant de la celălalt pârât al cauzei, fată de care acțiunea s-a respins, avându-se în vedere că această împrejurare a fost irevocabil și obligatoriu eliminată (art. 315 C. proc.

civ.) prin decizia de casare a ICCJ, în sensul că garanțiile de care se bucură presa, aceea de câine de pază al democrației, nu s-ar putea extinde și asupra pârâtului, care nu este jurnalist (nici scriitor, nici politician, nici actor, calități expuse de prima decizie de apel din jurisprudența CEDO), fiind irevocabil dezlegat că, în privința sa, trebuie avută în vedere circumstanța personală a sa. Instanța a reținut că, în apel, apelantul tinde să-și schimbe parțial apărarea de la prima instanță, cu privire la suportul probator al veridicității afirmațiilor, pretinzând că ar avea cunoștință de la o alta persoană, J., că reclamantul ar fi promis mită, această persoană fiind implicată, de altfel, în judecata finalizată cu hotărârile pronunțate în defavoarea sa, de Curtea de Arbitraj și de instanța de judecată din Suedia.

Curtea de Apel a considerat că schimbarea acestei apărări a pârâtului, în apel, nu duce la respingerea ei de plano, astfel că, cercetând-o, a reținut ca fiind nefondată, deoarece afirmațiile nu au fost făcute de pârât ca și când ar fi fost preluate de la J., ci ca și cunoscute direct de pârât. Totodată, cu privire la schimbarea apărărilor pârâtului apelant în cursul procesului, Curtea a reținut că, prima instanță a respins legal, ca inutilă, proba cu martori, bazându-se pe răspunsurile acestuia la interogatoriu.

Astfel, apărându-se ca acționând în baza unui contract de mandat, pârâtul însuși, care a emis cele 16 ordine de plată depuse în copie la dosarul primei instanțe, emise pe numele a mai multor persoane, nu doar pe numele a două persoane, care ar fi dat bani reclamantului, cum invocase pârâtul în întâmpinare, firesc apărea ca pârâtul să depună la dosar acel contract de mandat sau măcar să indice elemente de individualizare a lui și vreo persoană care îl deține sau care l-a autentificat eventual, spre a-i putea fi cerut, ceea ce nu a făcut. Așa fiind, proba cu martori apărea evident inutilă la prima instanță, de vreme ce pârâtul susținea că un înscris, respectiv, un contract de mandat, i-ar susține apărarea.

În apel, nu a mai invocat existența vreunui asemenea contract de mandat, ci a solicitat proba testimonială, fiind audiați martorii U. (prima judecată a apelului) și V. (în rejudecarea apelului). Mai întâi, cu referire la cele 16 ordine de plată depuse în copie la dosarul primei instanțe de pârât ca înscrisuri din care ar rezulta că persoane din F. retrăgeau de mai multe ori pe zi sume de bani, s-a reținut că ele nu fac decât proba că apelantul pârât însuși, ca reprezentant al F., menționat și semnat pe ordine, a dispus plata către numiții W., X., Y., Z., AA., BB.

și U., în calitate de beneficiari, a unor diverse sume de bani la datele de 10 noiembrie 2000, 20 noiembrie 2000, 26 octombrie 2000 și 14 noiembrie 2000, cu titlu de "transfer bancar" (U. 10.000 USD la 10 noiembrie 2000, 20.000 USD la 20 noiembrie 2000, 10.000 USD la 26 octombrie 2000 și 20.000 USD la 14 noiembrie 2000; W. 20.000 USD la 14 noiembrie 2000, 10.000 USD la 26 octombrie 2000, 20.000 USD la 20 noiembrie 2000, 10.000 USD la 10 noiembrie 2000, X. 10.000 USD la 10 noiembrie 2000, 20.000 USD la 20 noiembrie 2000, 20.000 USD la 14 noiembrie 2000; Y. 10.000 USD la 26 octombrie 2000; Z. 10.000 USD la 26 octombrie 2000; AA. 30.000 USD la 26 octombrie 2000; BB.

10.000 USD la 10 noiembrie 2000, 10.000 USD la 20 noiembrie 2000), iar martorul U., propus de apelantul pârât și audiat de instanța de apel, nu a confirmat nici în cea mai mică măsură afirmațiile acuzatoare făcute de pârât la adresa reclamantului, ci doar a arătat că a fost agent de bursă aproape 10 ani la societatea CC., că l-a cunoscut pe intimatul pârât în urmă cu aproximativ 15 ani față de data audierii, precum și faptul că, în contul său bancar a primit, din dispoziția pârâtului, sume de bani, pe care le-a dat reclamantului, în perioada 1999-2000, întâlnindu-se cu acesta de 5 - 6 ori pentru a-i da diverse sume, de circa 10.000 USD.

Martorul a precizat că nu are cunoștință ca firma E. să fi plătit vreo mită către WBS, că nici nu știe să fi existat relații comerciale între WBS și E., precum și că martorul nu a avut nicio legătură cu firma F.. Martorul V., încuviințat ca probă apelantului-pârât, conform încheierii din 7 decembrie 2016, a arătat că, prin anii 2012 - 2013, a aflat din presă că apelantul-pârât ar fi dat niște bani intimatului-reclamant, dar nu cunoaște din alte împrejurări aceste lucruri. A arătat că nu cunoaște nici ca firma E., prin intimatul-reclamant, să fi făcut plăți către persoane cu putere de decizie. De asemenea a arătat că nu știe dacă prin intermediul firmei F. ar fi fost efectuate plăți în numerar către intimatul-reclamant și că nici nu îl cunoaște pe U. Deși propus de apelantul-reclamant în susținerea apărării sale, acest martor nu a confirmat în nicio măsură afirmațiile denigratoare și acuzatoare deduse judecății.

S-a reținut că și martorul DD., audiat de prima instanță, la cererea pârâtului C., martor căruia apelantul pârât B. i-ar fi dat copiile unor înscrisuri pe care apelantul-pârât le-a depus în copie la dosarul primei instanțe, a arătat că nu a discutat niciodată cu B. că A. ar fi folosit bani pentru a da mită unor politicieni, iar când i-a dat copiile înscrisurilor, B. i-a spus că ele vizează o relație de afaceri pe care a avut-o cu A. și că a derulat operațiuni financiare prin WBS.

La termenul din 7 decembrie 2016 intimatul-reclamant a susținut, prin avocata sa, că s-a adresat băncii cu privire la care apelantul-pârât susținuse că i-a comunicat adresa intitulată "relații", cu privire la contul nr. x F. emisă la 25 iunie 2015 și pe care o depusese în copie la dosarul de recurs al ICCJ, pentru a-i solicita, în numele intimatului-reclamant, o serie de lămuriri pentru a le depune la dosar, menționând că le va depune la dosar dacă banca i le va comunica, ulterior nedepunând niciun fel de răspuns al băncii.

Tot la termenul din 7 decembrie 2016, la cererile intimatului-reclamant pentru prezentarea originalelor, apelantul-pârât a susținut că nu se opune depunerii înscrisurilor care sunt comunicate de la bancă și există copii depuse la dosar, precum și că deține documentele originale, care atestă operațiunile bancare, urmând să le depună, sens în care instanța a încuviințat amânarea judecății, însă nu a prezentat la niciun termen din cele acordate originalul pretins de intimatul-reclamant al adresei intitulată "relații", cu privire la contul nr. x F. eliberată la 25 iunie 2015, pe care o depusese în copie, certificată pentru conformitate cu originalul prin avocat, la dosarul de recurs al ICCJ. Or, potrivit art. 139 C. proc.

civ. "partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la ședință originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ține seama de înscris". Cum apelantul-pârât nu a prezentat originalul adresei intitulată "relații", cu privire la contul nr. x F. eliberată la 25 iunie 2015, în ciuda solicitării încuviințate de Curte intimatului-reclamant la termenul din 7 decembrie 2016, nedepunând nici măcar din arhiva băncii emitente, al cărei prim vicepreședinte susține că a emis-o, o copie certificată de aceasta, pentru conformitate cu originalul, în condițiile art. 139 C. proc. civ., Curtea a decis că nu poate ține seama de acest înscris.

În consecință, față de prevederile art. 139 C. proc. civ., Curtea nu a reținut, ca reală, nici apărarea apelantului-pârât că, în data de 12 martie 2001, din contul xB de la G., s-a efectuat transferul sumei de 40.000 USD către contul deschis la H. SA Bucharest, aparținând I., soția reclamantului. Apărarea intimatului-reclamant, care a pretins apelantului pârât prezentarea originalului adresei intitulată "relații", cu privire la contul nr. x F. eliberată la 25 iunie 2015, fiind fondată în condițiile art. 139 C. proc. civ., a făcut inutilă pretinderea intimatului reclamant să fi depus extras bancar prin intermediul/pe baza acordului expres al soției sale, de la H., unde a recunoscut că aceasta, printr-o firmă a ei, avea deschis cont, pentru a se stabili încasarea sau nu a sumei de 40.000 USD de aceasta, de vreme ce această adresă nu poate fi reținută în speță, din cauza neprezentării originalului ei.

Așadar, s-a reținut că toate cele patru afirmații, făcute de apelantul-pârât la adresa intimatului reclamant erau lipsite de o bază factuală, atrăgând răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât pentru prejudicierea morală a intimatului reclamant.

Curtea a constatat că, în mod corect a stabilit prima instanță că afirmațiile pârâtului privind intermedierea mitei plătite de E. (companie nominalizată de pârât) au fost reluate în mai multe afirmații și au fost menținute și în fața primei instanțe, în pofida faptului că hotărârile pronunțate de Curtea de Arbitraj și de instanța de judecată din Suedia le-au infirmat, și că pârâtul nu a prezentat nicio explicație credibilă a faptului că, deși practic a susținut că plățile au fost efectuate prin intermediul său, sau cel puțin cu complicitatea sa, fie morală, fie materială, nu a sesizat autoritățile (fie din Elveția, unde deja era cercetat penal pentru spălare de bani, fie din România), fiind îndeplinită și condiția vinovăției în săvârșirea faptelor imputate de reclamant, element al răspunderii civile delictuale ce constituie cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

Apărările apelantului pârât bazate pe credibilitatea pierdută a intimatului reclamant, ca jurnalist, sau pe negarea de intimatul-reclamant a fostei sale calități de acționar la F. nu au fost primite, în sensul afirmațiilor apelantului-pârât, ele nedovedind că ar fi dispus reclamantul plata unei sume necuvenite de 60.000 USD în contul soției sale, din fondurile F. sau că ar fi participat reclamantul la infracțiuni de dare de mită.

Afirmațiile făcute în public sub forma unor imputări fără bază probatorie factuală întemeiată, de pârâtul apelant, cu rea-credință, în sensul de a-l expune pe reclamant disprețului public, în mod legal au fost stabilite de prima instanță ca reprezentând faptă ilicită civilă în formă continuată a pârâtului apelant, atrăgând, pe baza lor, răspunderea civilă delictuală a acestuia pentru daunele morale produse reclamantului; pârâtul apelant nu a uzat de vreo calitate de jurnalist pentru a da expresie libertății de exprimare prin aducerea în dezbatere a unor probleme de interes public, ci, însuși cercetat într-o procedură penală în Elveția, pentru spălare de bani din contul firmei F., doar a făcut afirmații denigratoare și acuzatoare menite să afecteze stima de sine și reputația reclamantului, sub aspectele vieții private și sociale a acestuia, fiind indiferent dacă, pe lângă urmărirea evidentă a denigrării reclamantului, scopul afirmațiilor a cuprins și încercarea de abatere a atenției presei românești de la cercetarea apelantului-pârât, sub aspect penal în altă țară sau încercarea de temporizare a procedurii de cercetare penală a sa, din Elveția, pentru spălare de bani.

În condițiile răspunderii civile delictuale s-a avut în vedere că prejudiciul moral adus de pârâtul apelant reclamantului intimat, constând în afectarea demnității reclamantului pârât sub aspectul său intern, subiectiv, al modului cum orice persoană se apreciază (aspectul de insultă/lezare a stimei de sine prin fapta civilă ilicită constând în afirmațiile denigratoare) și, respectiv, extern, obiectiv, al imaginii sale în societate (aspectul de calomnie/lezare a reputației păgubitului în viața socială în general și profesională în special, adică în societate, prin faptele civile ilicite constând în afirmațiile denigratoare făcute publice de pârâtul apelant). În această privință, s-a constatat a fi fondată critica apelantului pârât, în sensul că instanța nu a motivat stabilirea întinderii dezdăunării prejudiciului moral, sub aspectul luării în considerare a unor criterii de cuantificare a întinderii dezdăunării.

Din punct de vedere juridic, reparația patrimonială pentru prejudiciile morale (daunele morale) are caracter compensatoriu, de alinare a suferințelor, pentru că, fiind diferite de prejudiciile materiale, acestea nu pot fi evaluate în bani, reparația patrimonială în cazul lor având doar rolul de a compensa suferințele, fiind apreciată în echitate, în raport cu întinderea și intensitatea suferințelor produse celui prejudiciat. În privința comentariilor/articolelor ulterioare televizate/scrise ale unor terți, s-a reținut că acestea nu au nicio legătură cu obiectul judecății de față, care privește fapte ilicite ale apelantului pârât, nu ale unor terți cu legături directe de cauzalitate în alte prejudicii morale, ce nu fac obiectul cererii completate ce a investit prima instanță în procesul de față.

Afirmațiile denigratoare și acuzatoare ale pârâtului apelant, care fac obiectul judecății, sunt cele din octombrie și noiembrie 2012, deduse judecății primei instanțe de către reclamant prin cererea de chemare în judecată completată. (art. 129 alin. (6) C. proc. civ..) Prin prisma art. 1349 C. civ., afirmațiile repetate ale pârâtului reprezintă fapta ilicită în formă continuată care a cauzat reclamantului un prejudiciu moral, în sensul afectării demnității acestuia sub ambele sale aspecte, intern-al stimei de sine, respectiv extern-al reputației în societate. În cererea de chemare în judecată introductivă și completată, reclamantul, în afară de mențiunea, necontestată de pârâtul B., că afirmațiile grave ale acestuia, deduse judecății, au fost emise în contexte ce asigurau o largă audiență, nu a făcut nicio altă circumstanțiere asupra intensității suferințelor pricinuite acestuia de afirmațiile pârâtului, ci doar a pretins că pârâtul i-a lezat onoarea și reputația.

Nici nu a propus probe care să se refere la intensitatea suferințelor care i-au fost pricinuite de pârât sub aspectul daunelor morale, asemenea probe neputând fi cerute nici din oficiu de Curte intimatului-reclamant în apelul pârâtului, tocmai deoarece potrivit art. 129 alin. (5) 1 C. proc. civ. nici părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Deoarece sentința apelată a acordat reclamantului o sumă disproporționată, 30.000 USD, ca dezdăunare pentru prejudiciul moral rezultat din afirmațiile pârâtului apelant, cuantumul daunelor morale a fost luat în considerare de Curte pe baza unui raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă demnității, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite (onoare și reputație), gravitatea și intensitatea atingerilor adusă acestora de paratul apelant, în limitele cererii de apel și respectiv în limitele cererii de chemare în judecată completate, ce a învestit prima instanță. Față de aceste considerente, Curtea a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat corespunzător admiterii în parte a pretențiilor bănești.

Conform art. 274 și 276 C. proc. civ., a fost obligat apelantul pârât să plătească intimatului reclamant suma de 6.546,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Împotriva menționatei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele susțineri: 1. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii atunci când nu a analizat temeinic înscrisurile depuse la dosar, vizând transferurile efectuate de la banca din Elveția. Astfel, instanța a făcut aplicarea art. 139 C. proc. civ. 1865, reținând că nu a fost depus originalul documentului de transfer către I.. Or, la dosar se află listingul original emis de către vicepreședintele băncii G., ce conține mențiunea expresă cu privire la data, contul și suma transferată, deci, un document original care atestă că operațiunea a avut loc.

Instanța a reținut că martorul U. "nu a confirmat în nici cea mai mică măsură afirmațiile acuzatoare făcute de pârât la adresa reclamantului", or, o simplă lectură a depoziției duce la concluzia că documentele corespundeau realității (retragerile în numerar erau reale) și, în repetate rânduri, aceste sume de bani au fost înmânate reclamantului. Mai mult, martorul U. a arătat că este vorba despre acele documente pe care judecătorul i le-a prezentat. Susține recurentul că o probă nu poate fi privită în mod izolat, nu poate fi scoasă din contextul probator, iar convergența "coincidențelor" privind operațiunile aflate la limita legii dau o altă consistență întregului material probator. Instanța, însă, a procedat la evaluarea probelor singularizându-le, izolându-le de întregul material probator, astfel încât rezultanta nu a putut duce la o concluzie temeinică și legal fundamentată.

2. Cu privire la depoziția extrajudiciară a martorului J., instanța nu a indicat motivele pentru care, în raport de întreg materialul probator, nu a înțeles să o ia în considerare. Faptul că în Suedia, J. a pierdut procesul intentat de compania mamă E. se datorează faptului că respectiva cauză era de natură comercială (între E. compania mama și E.), astfel încât chestiunile privind plățile făcute cu titlul de "mită" nu au fost avute în vedere în dimensiunea lor penală, nuanța de "lobby" fiind în mod delicat utilizată ca eufemism pentru respectivele plăți. 3. Pe parcursul derulării litigiului, reclamantul A. a negat vehement calitatea de asociat în cadrul F. Ulterior, pus în fața documentelor depuse de către pârâtul B., care erau de natură să stabilească legătura dintre el și transferurile efectuate, reclamantul a avut o reacție de vădită rea credință.

Astfel, după ce la interogatoriu, la întrebarea 2, reclamantul a negat asocierea cu B. în F., la întrebările următoare din același interogatoriu, văzând documentul semnat în adunarea generală, a răspuns că semnătura "ar putea să fie, ar putea să nu fie." Înscrisurile, coroborate cu răspunsurile la interogatoriu, dau cel puțin măsura relei credințe a reclamantului, pe de o parte, și, pe de altă parte, credibilitatea apărărilor pârâtului B., concluzia instanței fiind greșită, în sensul că probele "nu sunt apte să probeze săvârșirea vreunei fapte de dare de mită." 4. Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii în privința incidenței art. 10 din Convenția Europeană Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentul susține că instanța nu a luat în considerare baza factuală evidentă, respectiv reaua-credință a reclamantului pe întreg parcursul procesului, încercând să denatureze adevărul implicării sale în F. Instanța nu a coroborat probele existente la dosar, ce conturează profilul public al reclamantului, care are antecedente notorii, dezvăluite în media în 2009, în acest sens fiind depus un înscris datat 19 noiembrie 2009, emis de S. Mai susține recurentul că, dacă ar fi coroborat toate elementele rezultate din probele administrate, instanța ar fi constatat că afirmațiile pârâtului B. au cel puțin o minimă bază factuală, în sensul avut în vedere de art. 10 din Convenția Europeană Drepturilor Omului.

Libertatea de exprimare cu privire la chestiunile de interes public este protejata in rem și nu in personam, motiv pentru care instanța a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când, constatând în mod corect că afirmațiile pârâtului C. se circumscriu limitelor libertății exprimare, nu face același lucru în privința paratului B., față de care nu aplică aceleași reguli. Susține recurentul că materialele de presă vizează conduita, firmele și contractele reclamantului, și au apărut în dezbatere publică, cu mult timp înainte de afirmațiile pârâtului B., iar reclamantul A. nu a acționat în judecată autorii articolelor respective, în care acuzațiile sunt punctuale și deosebit de virulente și în mod evident documentate.

Reclamantul nu a acționat în judecată nici S. pentru decizia unanimă de excludere din categoria profesională a jurnaliștilor pentru oferirea de "servicii de influență". Subliniază recuren