ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1872/2019

Deliberând asupra cauzei prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, sub nr. x/2009, reclamanții A. și B. au chemat în judecata pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului Statului român, respectiv nelegalitatea preluării prin naționalizare, în baza Decretului - Lege nr. 92/1950, a următoarelor imobile: apartamentul nr. x, demisol, situat în Timișoara, str. x, înscris în CF ind. nr. x Timișoara, nr. top x, CF col. x; apartamentele nr. x și y, situate în Timișoara, str. x, înscrise în CF col. x Timișoara și CF x Timișoara, nr. top x; apartamentele nr. x, situate în Timișoara, str. x, înscrise în CF col. x Timișoara și CF x Timișoara, nr. top x; să dispună rectificarea corespunzătoare a CF nr. x Timișoara, nr. top x, CF col. x Timișoara și CF x Timișoara, nr. top x, CF col. x Timișoara, nr. top x și CF x, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului român și restabilirii situației anterioare, pe numele foștilor proprietari, și să dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilelor menționate.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilele menționate au fost proprietatea lui C. și a soției sale, precum și a fiilor acestora D. și E., iar reclamanții, conform certificatului de moștenitor depus la dosar, sunt singurii moștenitori ai proprietarilor imobilelor.

S-a mai arătat că aceste imobile au fost preluate de către Statul român, în baza Decretului nr. 92/1950, cu titlu de naționalizare, și că înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului s-a făcut în temeiul unui titlu nevalabil.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 36 pct. 1 și urm. din Legea nr. 7/1996, art. 34 lit. a) și urm. din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 111 C. proc. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.

În motivare, pârâtul a arătat că antecesorul reclamanților s-a prevalat de prevederile Legii nr. 10/2001, depunând notificare în termenul prevăzut de lege cu privire la imobilul în speță și a renunțat la notificările depuse pentru toate cele trei imobile.

S-a mai arătat că toate spațiile solicitate sunt închiriate în baza unor contracte de închiriere, iar, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2003, modificat prin actul adițional nr. x/17.03.2004, încheiat în baza Legii nr. 550/2002, s-a vândut către SC F. SRL imobilul x 13, situat în Timișoara, str. x, iar pentru x 12 situat în Timișoara, str. x, s-a încheiat cu numitul G. contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2003, modificat prin actul adițional nr. x/30.07.2003, încheiat în baza Legii nr. 550/2002.

La termenul de judecata din data de 19.04.2010, reclamanții au formulat precizare de acțiune, prin care și-au micșorat câtimea obiectului cererii, în sensul că nu mai solicită imobilele înstrăinate de Statul Român.

La termenul de judecată din data de 14.06.2010, reclamanții au formulat precizare de acțiune prin care solicită spațiile aflate în proprietatea Statului Român, respectiv imobilele situate în Timișoara, str. x, în Timișoara, str. x, și ap. x și în Timișoara, str. x.

La termenul de judecata din data de 14.06.2010, numiții H. și I. au formulat o cerere de intervenție accesorie în interesul Statului Român, prin care au solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție și respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecata.

La termenul de judecata din data de 13.09.2010, instanța de fond a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulata de intervenienții H. și I., având în vedere faptul că intervenienții au făcut dovada unui interes personal, actual și legitim, întrucât prin acțiunea formulată reclamanții urmăresc valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar intervenienții au calitatea de chiriași în acest imobil.

La termenul de judecată din data de 8.11.2010, numitul J. a formulat o cerere de intervenție accesorie în interesul Statului Român, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție și respingerea acțiunii, fără cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 6.12.2010, instanța de fond a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul J., având în vedere faptul că a făcut dovada unui interes personal, actual și legitim, întrucât, prin acțiunea formulată, reclamanții urmăresc valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar numitul J. are calitatea de chiriaș în acest imobil.

Prin Sentința civilă nr. 3384/14.02.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul nr. x/2009, instanța de fond a admis acțiunea precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, și intervenienții H. și I. și J. și, în consecință, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor situate în Timișoara, str. x, (x situat la demisol), înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top x, CF col. x Timișoara, în Timișoara, str. x (actual Bd. x) nr. 36, x 5, x 6, x 8, x 9, x 11, ap. 22 înscrise în CF col. x Timișoara și CF x Timișoara nr. top x și în Timișoara, nr. x înscrise în CF col. x Timișoara și CF x Timișoara nr. top x, a dispus revenirea la situația anterioara de CF nr. x Timișoara, nr. top x, Timișoara nr. top x, CF x Timișoara, nr. top x prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților și a respins cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții H. și I. și de intervenientul J., luând act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara și intervenienții J., H. și I.

Prin Decizia civilă nr. 507/28.05.2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, instanța de apel a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de apelanții-intervenienți H., I. și J. împotriva Sentinței civile nr. 3384/14.02.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B., și, în consecință, a anulat sentința civilă apelată și a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș, secția civilă I, în vederea repartizării aleatorii pentru soluționarea cauzei în primă instanță.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul Judecătoriei Timișoara, în data de 17.08.2009, reclamanții au solicitat nevalabilitatea titlului Statului Român care a preluat prin naționalizare, în baza Decretului Lege nr. 92/1950, imobilele situate în Timișoara, str. x, (x situat la demisol), înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top x, CF col. x Timișoara, Timișoara, str. x (actual Bd. x) nr. 36, x 5, x 6, x 8, x 9, x 11, ap. 22 înscrise în CF col. x Timișoara și CF x Timișoara nr. top x și Timișoara, str. x (actual Bd. x) nr. 38, x 2, x 3, x 8 înscrise în CF col. x Timișoara și CF x Timișoara nr. top x.

Prin cererile de apel toți apelanții au invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara în soluționarea prezentului litigiu, raportat la faptul că valoarea imobilelor depășește suma de 500.000 RON.

În apel, s-a efectuat o expertiză evaluatorie prin care s-au stabilit următoarele valori pentru bunurile revendicate de reclamanți, valoarea fiind calculată la data introducerii acțiunii: imobilul situat în Timișoara, str. x - 866.917 RON, imobilul situat în Timișoara, str. x - 619.357 RON, imobilul situat în Timișoara, str. x - 107.647 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. din 1865, competent material să soluționeze cererea era Tribunalul Timiș, competența fiind una de ordine publică, potrivit dispozițiilor art. 159 C. proc. civ. din 1865.

Constatând că este întemeiat acest motiv de apel, tribunalul a constatat că nu mai este necesară analiza celorlalte motive invocate de părți.

Împotriva Deciziei civile nr. 507 din 28.05.2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2009, a formulat recurs B., solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Tribunalul Timiș, întrucât instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat apelul fără a intra în cercetarea fondului. În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii recurate, iar, pe fond, respingerea apelurilor declarate de pârâtul Consiliul Local și intervenienți.

Prin Decizia civilă nr. 867/30.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/2009, instanța de recurs a respins recursul declarat de către reclamantul B. împotriva Deciziei civile nr. 507/28.05.2014, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Prin urmare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 06.06.2018, sub nr. x/2018.

În rejudecare, nu au fost solicitate și administrate probe noi.

Prin Sentința civilă nr. 1624 din 27.11.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția inadmisibilității, fiind respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Au fost admise cererile de intervenție accesorie formulate în favoarea pârâtului de intervenienții H., I. și J.

A fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea pârâtului de intervenienta accesorie SC K. SRL.

A fost respinsă cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, suma de 1333,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat reclamantul să plătească intervenienților H. și I. suma de 7312,16 RON (câte 3656,08 RON către fiecare dintre aceștia), cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat reclamantul să plătească intervenientului J. suma de 2380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A fost obligat reclamantul să plătească Statului Român suma de 1333,33 RON, reprezentând contravaloarea ajutorului public judiciar acordat intervenientului J..

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

Reclamantul a solicitat, în esență, constatarea nevalabilității titlului statului, ca urmare a preluării ilegale a imobilului în litigiu efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 și, subsecvent, rectificarea mai multor cărți funciare și înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, întemeindu-și în drept acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., Legii nr. 213/1998 și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul a reținut însă că, în condițiile în care reclamantul a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

Apartenența imobilelor la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și, cum, în speță, acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului poartă asupra unor imobile ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei, nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Soluția este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite, obligatorie pentru instanțe, care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că eventualul concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acțiune, se prevalează de un bun, în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă, astfel, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența Curții Europene, s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".

Astfel, s-a arătat, în cauza Atanasiu și alții c. României, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În plus, din aceeași hotărâre - pilot, rezultă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

În speța de față, cel puțin cu privire la imobilul din str. x, antecesorii reclamantului au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă aceasta s-a finalizat cu pronunțarea dispoziției nr. 1529/19.12.2002, prin care s-a luat act de renunțarea la notificarea nr. x/19.07.2001, ca urmare a declarației făcute de revendicator, prin avocat, în care s-a arătat inclusiv faptul că L. a primit despăgubiri de la Statul German pentru imobilul revendicat.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilelor în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestora, nu poate să îi confere reclamantului un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

În speță, contrar celor susținute în cererea de chemare în judecată, reclamantul nu este titularul unui "bun actual", în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, întrucât nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei.

Cât privește Decizia civilă nr. 524/R/19.05.2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2009, invocată de reclamant ca precedent judiciar, tribunalul a constatat că această decizie a fost luată anterior pronunțării soluției din cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României (12.10.2010).

În ceea ce privește posibilitatea existenței unui conflict între hotărârile judecătorești, Curtea Europeană a reținut că aceasta reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curți de apel, cu autoritate asupra razei lor de competență teritorială. Astfel de diferențe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiași instanțe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenției (Santos Pinto c. Portugaliei, parag. 41, 20 mai 2008).

Pentru a verifica dacă pronunțarea unor soluții diferite, în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securității raporturilor juridice, instanța europeană analizează dacă a existat, la nivel intern, o divergență "profundă și persistentă", dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici, dacă acest mecanism a fost aplicat și, în ultimul rând, funcționarea eficientă a mecanismului în speță [Albu și alții c. României, 10 mai 2012, parag. 34, Iordan Iordanov și alții c. Bulgariei, parag. 49 - 50, 2 iulie 2009, Schwarzkopf și Taussik c. Republicii Cehe (decizie), 2 decembrie 2008].

Curtea a fost, de asemenea, chemată să se pronunțe asupra divergențelor de jurisprudență apărute în cadrul aceleiași curți de apel sau la nivelul tribunalelor, când acestea se pronunță în ultimă instanță. Pe lângă caracterul "profund și persistent" al divergențelor în cauză, trebuie să fie vorba și despre incertitudinea juridică care rezultă din inconsecvența jurisprudențială a instanțelor și de lipsa unor mecanisme care să permită rezolvarea divergențelor de jurisprudență, considerate de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

În special cu privire la România, Curtea a reamintit că, în hotărârea sa din cauza Albu și alții, citată anterior, a constatat că recursul în interesul legii prevăzut de C. proc. civ., pentru a soluționa diferențele de jurisprudență, s-a fost dovedit a fi eficient, deoarece a fost introdus destul de rapid de Procurorul General și a condus la unificarea practicii judiciare într-o perioadă relativ scurtă de timp (Albu și alții c. României, parag. 36 și 40 - 43).

Aplicând aceste principii cauzei de față, tribunalul a constatat că, dacă până la momentul pronunțării deciziei în cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României, mai existau instanțe care admiteau astfel de acțiuni în constatarea nevalabilității titlului statului, întemeiate pe dreptul comun, în ciuda faptului că reclamanții nu au urmat calea prevăzută de legea specială, după pronunțarea deciziei pilot, majoritatea covârșitoare a instanțelor a respins ca inadmisibile acțiunile (întemeiate pe dreptul comun) în constatarea nevalabilității titlului statului, în situația în care reclamantul nu a dovedit că deținea un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, astfel cum această noțiune a fost interpretată prin decizia pilot.

Deși, după pronunțarea deciziei în cauza Atanasiu contra României nu a fost soluționat vreun recurs în interesul legii referitor la admisibilitatea acțiunilor în constatarea nevalabilității titlului statului, întemeiate pe dreptul comun, Înalta Curte de Casație și Justiție, în numeroase decizii, a respins ca nefondate recursurile formulate împotriva soluțiilor instanțelor de fond și de apel, de respingere a unor astfel de acțiuni ca inadmisibile.

În consecință, admiterea prezentului demers judiciar al reclamantului ar fi contrară practicii judiciare constante existente în prezent în materie, putând deveni un izvor de jurisprudență contradictorie, care ar deschide calea unor noi acțiuni îndreptate împotriva României, întemeiate pe art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibil, atât capătul de cerere principal, prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului Statului Român, cât și petitele referitoare la rectificarea cărților funciare și intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară. În privința acestor din urmă petite, soluția de respingere ca inadmisibile se fundamentează pe raportul de accesorialitate cu petitul principal, constatat ca fiind inadmisibil.

Dată fiind soluția instanței asupra cererii de chemare în judecată și întrucât, prin cererile de intervenție accesorie, intervenienții au sprijinit cu succes apărarea pârâtului Statul Român, invocând excepția inadmisibilității cererii, pe care au susținut-o cu argumente pertinente, instanța a admis cererile de intervenție accesorie formulate în favoarea pârâtului de intervenienții H., I. și J.

Întrucât, prin încheierea de ședință din data de 09.11.2018, a fost respinsă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea pârâtului de intervenienta accesorie SC K. SRL, nefiind dovedit în niciun fel interesul intervenientei, condiție impusă de art. 49 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., tribunalul a respins această cerere de intervenție.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat reclamantul să-i plătească pârâtului Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, suma de 1333,33 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, dovedit de chitanțele de plată .

În baza art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. tribunalul a obligat reclamantul, aflat în culpă procesuală, să le plătească intervenienților H. și I. suma de 7312,16 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și onorariu expert, dovedite de chitanțele de plată depuse la dosar, respectiv câte 3656,08 RON către fiecare dintre aceștia.

Acordarea cheltuielilor de judecată, prevăzută de art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., are ca fundament stabilirea culpei procesuale, în condițiile în care terții au intervenit în sprijinul pârâtului, intenționând însă protejarea unui interes propriu. Apărarea în mod preventiv a acestui interes, prin formularea cererii de intervenție accesorie, poate conduce la ocazionarea unor cheltuieli în proces, fiind echitabil și legal ca terților intervenienți să li se recunoască dreptul de a și le recupera de la partea în culpă care, prin acțiunile sau inacțiunile sale, este pe cale de a le produce un prejudiciu.

Pentru aceleași motive de fapt și de drept, tribunalul a obligat reclamantul să-i plătească intervenientului J. suma de 2380 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit de chitanța de plată depusă la ultimul termen de judecată în prezentul dosar.

Împotriva Sentinței civile nr. 1624 din 27.11.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, a formulat apel reclamantul B., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în mod greșit, prima instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

În subsidiar, în situația reținerii cauzei spre soluționare, a solicitat anularea sentinței apelate și, după rejudecare, admiterea acțiunii precizate și respingerea (reducerea) cheltuielilor de judecata acordate intervenienților.

În motivarea apelului, a arătat că prima instanța a respins acțiunea pe excepție, considerând, în mod greșit, acțiunea ca fiind inadmisibilă. Aceasta excepție este neîntemeiată.

Astfel, motivul acțiunii este neconcordanța dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 22 și art. 45 alin. (5), care au instituit o procedura derogatorie de la dreptul comun și au limitat în timp posibilitatea foștilor proprietari de a-și redobândi imobilele și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană, ratificată prin Legea nr. 30/1994.

Aceste dispoziții asigura o garanție efectiva a dreptului de proprietate, ca drept fundamental al omului, câtă vreme, începând din anul 1956, antecesorii reclamantului au fost privați de proprietatea lor și nu au beneficiat de o măsura reparatorie, fie în natură, prin retrocedare, fie o justă despăgubire în echivalent, care sa exprime valoarea reală, de piață a imobilelor.

Imobilele antecesorilor au fost preluate de stat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, cu titlul de naționalizare, înscrierea dreptului de proprietate al statului în C.F.-urile menționate în acțiune făcându-se pe fundamentul acestui act normativ. Mai mult, prin înscrisurile depuse (extras din registru de stare civilă), a făcut dovada ca antecesorii săi, (de profesie calfa de lăcătuș, tâmplar și casnică), erau exceptați de la aplicarea Decretului-lege nr. 92/1950.

Atât doctrina, cât și practica judiciară au statuat că, în aceste cazuri, imobilele "au fost preluate în condiții notorii de forță, prin abuz, datorită însăși mențiunii din cartea funciară - în baza Decretului-lege nr. 92/1950 (...) cu titlu drept naționalizare (...)", iar nu în condiții obișnuite.

În cazul în care nu s-ar proceda la judecarea pe fond a acțiunii, pe motiv ca ar fi inadmisibilă, pentru simplul motiv ca acțiunea este întemeiată pe dreptul comun, și nu pe Legea specială nr. 10/2001, după expirarea termenului de depunere a notificărilor, s-ar încălca art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit deciziei de îndrumare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2007 privind recursul în interesul legii - referitor la admisibilitatea acțiunii întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, s-a statuat că, dacă se invocă neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană, este aplicabilă Convenția.

În ceea ce privește aspectele de nelegalitate, apelantul a arătat că instanța nu a pus în discuție admiterea în principiu a cererilor de intervenție.

Tribunalul a apreciat în mod greșit ca "nu se mai impune repunerea în discuție a admisibilității cererilor de intervenție formulate în cauză, având în vedere faptul că aceasta a fost implicit tranșată, odată cu admiterea apelurilor declarate de către intervenienți, prin Decizia civilă nr. 507/28.05.2014 a Tribunalului Timiș".

În realitate, în ciclul procesual anterior, Tribunalul Timiș nu s-a pronunțat pe legalitatea admiterii cererilor de intervenție, ci exclusiv asupra competenței primei instanțe în soluționarea pricinii și nu a analizat nici un aspect de fond. Or, reclamantul nu justifica vreun interes procedural să atace cu apel soluția judecătoriei, care îi era favorabila.

În ceea ce privește interesul intervenienților sub acest aspect, instanța suprema a statuat că, deși natura juridică a intervenției accesorii este de apărare, totuși, trebuie reținut că terțul nu devine un simplu apărător al părții în favoarea căreia a intervenit. Acesta trebuie să își justifice interesul său propriu, legitim și actual în participarea la judecata procesului. (...) Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, în cauză nefiind îndeplinită condiția legitimității.

Cu toate că, inițial, a manifestat rol activ și a pus în vedere intervenienților să depună la dosarul cauzei dovada existenței unui titlu locativ valabil, pentru a se pune în discuție admiterea în principiu a cererilor de intervenție, la același termen de judecata, instanța a revenit și nu a mai considerat necesar ca intervenienții să facă dovada calității de chiriași, pentru a se dovedi dacă cererile de intervenție îndeplinesc condiția legitimității, respectiv dacă interesul mai este actual și legitim.

Un alt motiv de nelegalitate al sentinței apelate constă în faptul că instanța a reținut în mod contradictoriu că numiții J., H. și I. sunt intervenienți în nume propriu, prin sentința apelată, instanța a considerat, că aceiași intervenienți în nume propriu au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Statului Român.

Apelantul a susținut că nu este în culpa procesuală față de intervenienții pe care nu i-a chemat în judecata și cu care nu a dorit să se judece. Mai mult decât atât, a învederat în instanță, că, prin acțiune, nu dorește să prejudicieze interesele și drepturile chiriașilor care dețin titluri locative valide și că se judecă doar cu Statul Român.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate intervenientului accesoriu, în doctrină, s-a reținut că: "intervenția voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecință sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în pretenții". Intervenienții lărgesc cadrul procesual numai sub aspectul părților, nu și al obiectului litigiului.

Prin urmare, s-a reținut că intervenientul accesoriu nu poate lărgi obiectul litigiului, adică acesta nu are posibilitatea de a determina câtimea litigiului supus judecații, ci rolul său se circumscrie exclusiv apărării uneia dintre părțile originale. Or, o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate duce decât la majorarea obiectului cererii.

În cazul în care instanța consideră că cheltuielile de judecată ce constau în onorariile de avocat sunt vădit disproporționate în raport cu valoarea ori complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, conform art. 451 alin. (2), instanța are posibilitatea de a le reduce.

În speță, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv de Statul Român este scutită de taxa de timbru pentru foștii proprietari, conform prevederilor Legii nr. 146/1997 (în vigoare la data introducerii acțiunii), întrucât legiuitorul nu a dorit sa le creeze o situație și mai împovărătoare reclamanților care au fost deposedați abuziv de bunurile care le-au aparținut. În speță, ar fi cu totul inechitabil ca, după ce i s-a respins acțiunea, să mai plătească și cheltuieli de judecată exagerat de mari unor intervenienți accesorii pe care nu i-a chemat în judecată și care au ales de bunăvoie să intervină în procesul altora.

În ceea ce privește activitatea desfășurată de intervenienți, în speță, excepția inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active au fost invocate de CLM Timișoara, încă din precedentul ciclu procesual, iar intervenienții au preluat această apărare prin note scrise. La primul termen de judecata nu a fost îndeplinită procedura de citare, la al doilea termen de judecată, intervenienții au solicitat amânarea pentru a lua la cunoștința de notele scrise depuse de CLM Timișoara, iar la al treilea termen de judecată, s-a dat cuvântul părților numai pe excepții. În acest context, cheltuielile de judecată cu onorariul avocațial pentru intervenienți sunt vădit disproporționate față de activitatea desfășurata de avocați și împrejurările cauzei. În sprijinul acestei apărări, a invocat jurisprudența Tribunalului Constanța și Mureș

În doctrină, s-a mai arătat ca intervenientul voluntar accesoriu participă la procesul altora "de bunăvoie și neinvitat", caz în care trebuie să-și susțină propriile cheltuieli de judecată, cu atât mai mult cu cât, în speță, reclamantul nici nu a solicitat cheltuieli de judecată de la pârât, iar în situația în care acțiunea ar fi fost admisă, intervenienții nu ar fi fost obligați la cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 74 din 3 aprilie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul formulat de apelantul reclamant B., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, cu intimații intervenienți J., H. și I. și cu intimata SC K. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1624 din 27.11.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea intervenienților J., H. și I. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată și a stabilit că suma de 1333,33 RON, reprezentând contravaloarea ajutorului public judiciar acordat intervenientului J., rămâne în sarcina statului, înlăturând astfel obligația reclamantului la plata acestei sume către stat.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

S-au respins cererile intimaților intervenienți J., H., I. privind obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Apelantul a criticat hotărârea primei instanțe care a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, invocând faptul că trebuia acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, conform dezlegării date recursului în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, apelantul reclamant a invocat faptul că imobilele în litigiu au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/50, cu titlu de naționalizare, înscrierea dreptului de proprietate al statului în cartea funciară făcându-se în baza acestui act normativ.

Curtea a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, inclusiv în baza Decretului nr. 92/1950, Legea nr. 10/2001 fiind actul normativ prin care sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căreia i-a aparținut dreptul de proprietate și Statul Român care a preluat imobilul.

Din petitele cererii de chemare în judecată, se observă că acțiunea pendinte se grefează exact pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului Român și restabilirea situației anterioare de carte funciară.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție, potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C. civ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În această situație, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist sunt ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or, intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.

Prin recursul în interesul legii, respectiv Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României).

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ și, în mod excepțional, cele care dețineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu condiția ca aceasta sa nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință.

Astfel, în considerente, Înalta Curte a reținut următoarele: "Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns, în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun, în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Apelantul nu a dovedit incidența niciuneia dintre cele doua ipoteze de mai sus, respectiv că ar fi exceptat de la procedura acestui act normativ sau ca ar deține un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât instanța apreciază că aceasta a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despăgubirilor prin echivalent.

Așa cum în mod corect a reținut tribunalul, aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

Astfel, în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că "ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și M. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (parag. 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala".

În cazul din speță, apelantul nu se poate prevala de existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, astfel că motivele invocate de către aceasta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către Statul Român în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.

Curtea Europeană nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă Statul Român, alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției, prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului Român în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar, ulterior, în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.

Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța a constatat că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, or, în speță, nu s-a dovedit această împrejurare, așa cum s-a arătat mai sus.

Considerentele expuse conduc la concluzia că inadmisibilitatea analizării valabilității titlului Statului Român și restabilirea situației anterioare de carte funciară, pe calea dreptului comun, nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv ale Legii nr. 10/2001.

Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei în interesul legii anterior menționate, instanța a apreciat că, prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.

Nu se încalcă accesul la justiție al apelantului, deoarece art. 6 din Convenție garantează dreptul fiecărei persoane "la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite și statele dispun în aceasta materie de o marjă de apreciere. Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justiție pentru ca împotriva dispoziției sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestației în instanță.

De asemenea, așa cum a arătat Curtea în cauza Canciovici și alții împotriva României, preluarea bunului reclamantului de către stat în perioada comunistă nu conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fapta fiind anterioara ratificării Convenției de către România la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Convenției neputând fi reținut întrucât apelantul nu deține un bun, în sensul art. 1 din Protocol.

În concluzie, apelantul nu poate formula acțiunea care face obiectul prezentului litigiu, în condițiile dreptul comun, întrucât legiuitorul i-a pus la dispoziție o procedura derogatorie specială în același scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligat să obțină recunoașterea drepturilor pretinse pe calea Legii speciale nr. 10/2001.

În ceea ce privește practica judiciară invocată de apelant ca precedent judiciar, instanța de apel constată că în mod corect tribunalul a arătat că instanța Europeană a reținut că existența unui conflict între hotărârile judecătorești, reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curți de apel, cu autoritate asupra razei lor de competență teritorială, astfel de diferențe putând apărea, de asemenea, în cadrul aceleiași instanțe, însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenției (Santos Pinto c. Portugaliei, parag. 41, 20 mai 2008) și că, în hotărârea sa din cauza Albu și alții, a constatat că recursul în interesul legii prevăzut de C. proc. civ., pentru a soluționa diferențele de jurisprudență, s-a fost dovedit a fi eficient.

Sintetizând cele mai sus arătate, Curtea a constatat că motivele de apel prin care se critică admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii sunt neîntemeiate.

Apelantul reclamant a mai invocat faptul că în mod nelegal tribunalul nu a pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenție accesorie formulate de intervenienții J., H. și I.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții J., H. și I. au fost încuviințate în principiu în primul ciclu procesual, iar aceste dispoziții se bucură de autoritate de lucru judecat, nefăcând obiectul căilor de atac ulterioare.

Astfel, în primul ciclu procesual, nu a fost formulată calea de atac a apelului împotriva dispoziției primei instanțe prin care a încuviințat în principiu cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții J., H. și I., acestea bucurându-se astfel de autoritate de lucru judecat. Mai mult, prin decizia instanței de apel (tribunalul), au fost admise cererile de apel ale intervenienților care au invocat necompetența primei instanțe în soluționarea cererii de chemare în judecată, soluție menținută irevocabil prin respingerea recursului reclamantului. Așadar, prin admiterea căii de atac formulate, în mod implicit, le-a fost recunoscută intervenienților calitatea de parte în proces, respectiv de intervenient accesoriu. În consecință, Curtea a constatat că în mod legal tribunalul a considerat că nu se mai impune punerea în discuția părților a admisibilității în principiu a cererilor de intervenție menționate.

Prin urmare, din acest punct de vedere nu are relevanță faptul că tribunalul a revenit și nu a mai considerat necesar ca intervenienții să facă dovada calității de chiriași.

Contrar susținerilor apelantului reclamant, împrejurarea că tribunalul a menționat că J., H. și I. sunt intervenienți în nume propriu, prin încheierile de ședința din 06.07.2018, 28.09.2018, 09.11,2018, nu constituie decât o eventuală eroare materială, în sensul dispozițiilor