ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 860/2019

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2002, la 2 august 2002, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Timișoara, SC O.J.C.V.L. Tim SA, B. și C., D. și E., F. și G., H. și I., J. și K., L. și M., N. și O., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restituirea, integrală și în natură, a imobilului situat în Timișoara, str. 3 august nr. 15, județul Timiș, înscris în CF colectivă x Timișoara, nr. top. x, în care a fost transnotat, din CF x Timișoara, nr. top. x; să constate preluarea, fără titlu, a imobilului de către Statul Român de la antecesorul său, P., să constate că imobilul a format obiectul unor dezmembrări în zece apartamente, alte spații și garaje; să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice și a oricăror alte contracte prin care s-au înstrăinat părți din imobil; să dispună obligarea Consiliului Local Timișoara și a Primăriei Timișoara la restituirea spațiilor închiriate; să dispună desființarea încheierii CF nr. x/1998 și sistarea CF individuale privind apartamentele vândute; să dispună rectificarea CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și reintabulării dreptului de proprietate al autorului său; să constate deschisă succesiunea defuncților P. și Q.; să constate că reclamanta este unica moștenitoare a acestora, conform Certificatului de moștenitor nr. x din 10 decembrie 1999, eliberat de B.N.P. R.; să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S. se compune și din cota de 1/1 parte din imobilul în litigiu; să dispună intabularea în CF colectivă nr. x Timișoara a dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de restituire și moștenire, cu cheltuieli de judecată.

Pârâții D., E., B., C., L., M., O. și N. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței; excepția autorității de lucru judecat față de hotărâri judecătorești anterioare, de respingere a cererilor formulate de reclamantă; excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu art. 48 din Legea nr. 10/2001; excepția lipsei calității procesuale active; pe fond, au solicitat respingerea acțiunii.

Consiliul Local al Municipiului Timișoara a invocat excepția lipsei calității procesuale active, pe considerentul că reclamanta nu are vocație succesorală de pe urma defunctului P., fostul proprietar al imobilului în litigiu, deoarece antecesoarea acesteia, Q., nu a acceptat niciodată succesiunea defunctului menționat și, ca urmare, nu putea testa, în favoarea lui A., un bun care nu se afla în patrimoniul său; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii. Pârâtul a cerut și introducerea, în cauză, a Ministerului Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului în litigiile patrimoniale, conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 și H.G. nr. 20/1996.

În primul ciclu procesual, prin Sentința civilă nr. 1240/PI din 20 decembrie 2002, Tribunalul Timiș, secția civilă a respins acțiunea formulată de către reclamanta A., reținând, în baza art. 1201 C. civ., că s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, lipsa calității procesuale active a reclamantei în formularea acțiunii pentru restituirea imobilelor preluate de Statul Român înainte de 1989, imobile care au aparținut lui P.

Astfel, reclamanta a promovat la 6 octombrie 1994, pe rolul Judecătoriei Timișoara, o acțiune înregistrată sub nr. x, prin care solicita, în contradictoriu cu pârâții Statul Român și R.A. Urbis, să se constate că mai multe imobile, printre care și cel din prezentul litigiu, au fost naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, în mod eronat, deoarece fostul proprietar al bunurilor respective se încadra în categoriile de persoane prevăzute de art. 2 din actul de naționalizare. Reclamanta a formulat acțiunea în calitate de moștenitoare testamentară a soției supraviețuitoare a fostului proprietar tabular, Q.

Judecătoria Timișoara a respins acțiunea prin Sentința civilă nr. 3383 din 4 martie 1997, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei, față de împrejurarea că soția supraviețuitoare a proprietarului imobilelor revendicate nu a dezbătut niciodată succesiunea de pe urma soțului său și, ca atare, nu putea să-i lase lui A., prin testament, bunuri pe care nu le avea în patrimoniu.

Hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă prin renunțarea apelanților la judecarea apelului.

La 1 septembrie 1999, reclamanta a formulat o altă cerere, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român și SC A.D.P. SA, să se constate că aceleași imobile, indicate și în dosarul anterior, au fost naționalizate cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

A mai solicitat reclamanta, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice chemați în judecată și în dosarul de fată, să se anuleze contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu aceștia, cu privire la apartamentele din imobilele în litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 17051 din 8 decembrie 1999, Judecători Timișoara a respins acțiunea reclamantei, reținând autoritatea de lucru judecat pentru capătul principal din cererea introductivă și lipsa calității procesuale active pentru celelalte capete de cerere.

Căile de atac exercitate de reclamantă în litigiul respectiv au fost respinse, hotărârea primei instanțe rămânând irevocabilă.

În procesele anterioare s-a supus dezbaterii însăși calitatea de succesoare a reclamantei de pe urma fostului proprietar al imobilelor revendicate, ca o condiție a calității sale procesuale active.

Acest aspect a fost analizat cu ocazia judecării celorlalte două acțiuni, identice ca finalitate, iar instanțele anterioare au stabilit, cu putere de lucru judecat și în temeiul acelorași înscrisuri doveditoare care au fost depuse și în dosarul de fată, că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă. Instanțele au avut în vedere, inclusiv, Certificatul de calitate de moștenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999.

Prima instanță a mai considerat că nu pot fi reținute susținerile reclamantei, privind incidența, în speță, a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât acțiunea dedusă judecății se întemeiază pe art. 480 C. civ., fiind o acțiune în revendicare, de drept comun, și nu o cerere fundamentată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Reclamanta se poate prevala de beneficiul prevederii arătate anterior numai în demersurile sale, realizate pe cale administrativă, în temeiul legii speciale, doar pentru această procedură fiind emisă dispoziția legală invocată, ce vizează succesibilii care nu au acceptat succesiunea după 6 martie 1945.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., care a fost respins prin Decizia nr. 11 din 20 ianuarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Pe parcursul judecării căii de atac, la 23 iunie 2003, a intervenit decesul apelantei reclamante A., apelul fiind continuat de moștenitorii acesteia, T. și U.

Curtea de Apel a considerat că prima instanță a calificat, în mod corect, acțiunea formulată ca fiind o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, iar hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare, având același obiect, au stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Reclamanta nu ar fi putut învesti, legal, Tribunalul cu o acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 decât în situația în care ar fi fost finalizată procedura administrativă reglementată de această lege și, nemulțumită fiind de decizia persoanei deținătoare, ar fi contestat-o în justiție; or, această procedură a fost suspendată, astfel cum se arată în apelul declarat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții T. și U., în calitate de moștenitori ai reclamantei inițiale, A., și pârâții B. și C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

La 16 februarie 2006 a decedat recurentul reclamant T., fiind citați în cauză, în calitate de moștenitori, U., parte deja în proces, și V., conform Certificatului de calitate de moștenitor nr. 21 din 2 iunie 2008 emis de B.N.P. W. .

Prin Decizia civilă nr. 4158 din 30 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de reclamanții U. și T., în prezent decedat, cale de atac continuată de moștenitorii U. și V., precum și de pârâții B. și C., a casat decizia civilă recurată, precum și Sentința civilă nr. 1240/PI din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Timiș și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Timiș.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:

Reclamanta A. a învestit instanțele de judecată după apariția Legii nr. 10/2001 cu o acțiune care a avut mai multe capete de cerere, referitoare la imobilele situate în Timișoara, str. 3 august, nr. 11 și 15, naționalizate în baza Decretului-lege nr. 92/1950, acțiune întemeiată pe dispozițiile acestui act normativ.

Prin hotărâri anterioare s-a constatat lipsa calității procesuale active a reclamantei, întrucât nu s-a făcut dovada că autoarea sa, Q., a dezbătut succesiunea soțului său, P., proprietarul tabular al imobilelor. Aceste hotărâri, fiind pronunțate înainte de apariția Legii nr. 10/2001, au avut în vedere numai dispozițiile dreptului comun referitoare la moștenire.

Or, prezenta acțiune are, drept cauză juridică, dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptanți, sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii prin notificarea depusă în condițiile acestei legi.

Prin urmare, în acțiunea de față, cauza juridică este diferită, calitatea procesuală activă a reclamantei urmând să fie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001. În această situație, se reține că, în mod greșit, instanțele de fond și apel au constatat autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei, prin neobservarea lipsei unui element al acestei excepții de fond, și anume cauza juridică, element ce nu este identic cu cel din acțiunile anterioare.

Mai mult decât atât, prin voința expresă a legiuitorului, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în această materie și persoanele îndreptățite au posibilitatea să apeleze, din nou, la instanță, pentru a obține măsurile reparatorii în regimul legii speciale.

Conform prevederilor art. 1201 C. civ., există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și litigiul se desfășoară între aceleași părți, în aceeași calitate.

În speță, instanța de fond nu a aplicat, corect, aceste dispoziții legale, apreciind că există autoritate de lucru judecat raportat la Sentințele nr. 3383/1997 și 14539/1999 față de prezenta acțiune, reținând că reclamanta nu și-a justificat calitatea procesuală activă, așa cum au constatat instanțele anterioare.

Întrucât instanța de fond, cât și cea de apel, au reținut, greșit, incidența dispozițiilor art. 1201 C. civ., critica fiind întemeiată în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune casarea hotărârilor.

Deoarece instanța de fond a soluționat cauza pe excepție, fără a intra în cercetarea fondului, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., ambele hotărâri vor fi casate și cauza trimisă, spre rejudecare, la instanța de fond.

În rejudecare, vor fi respectate dispozițiile art. 129 alin. (5) din același cod.

Recurenții, la instanța de fond, prin cererile formulate, au invocat probleme de fapt și de drept, reiterate și în apel, care nu au fost avute în vedere, iar instanța de apel, după expunerea împrejurărilor reținute de prima instanță, concluzionează că s-a stabilit, corect, starea de fapt și de drept față de lipsa calității procesuale active a reclamantei, fără să arate, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au dus la înlăturarea apărărilor făcute de reclamantă, așa cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., ignorând și aspectele legate de temeiul juridic al acțiunii.

Cu ocazia rejudecării, instanța va răspunde motivat, pe baza stabilirii faptelor și aplicării corecte a legii, la toate capetele de cerere cu care a fost învestită.

În raport de soluția pronunțată, Înalta Curte nu a mai analizat celelalte motive de recurs, pe care instanța de rejudecare le va avea în vedere în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

De asemenea, în rejudecare vor fi avute în vedere și criticile formulate de recurenții pârâți B. și C., referitoare la valoarea bunurilor înstrăinate și la excepția necompetenței materiale, invocată în raport de valorile stabilite.

În al doilea ciclu procesual, în rejudecare, cauza a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Timiș, la 26 iunie 2009, sub nr. x/2009.

Reclamanții U. și V. au depus, la dosar, cerere de restrângere a obiectului acțiunii, arătând că înțeleg să renunțe, în temeiul art. 246 C. proc. civ., la judecarea unora dintre capetele de cerere și că își mențin cererile specificate în Declarația autentificată sub nr. x din 2 octombrie 2009 de B.N.P. X., respectiv:

- constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, de către Statul Român a cotei de 1/1 parte din imobilul situat în Timișoara, str. 3 august, nr. 15, județul Timiș, înscris în CF x Timișoara, transnotat în CF colectiv x Timișoara;

- constatarea nulității absolute, în principal, în baza art. 46 alin. (1) și (4) și, în subsidiar, în baza art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții persoane fizice, contracte indicate în declarația autentică, precum și a oricăror alte contracte prin care au fost înstrăinate părți din imobilul preluat de la P., imobil situat în Timișoara, str. 3 august, nr. 11, județul Timiș.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii, lipsa calității procesuale active a reclamanților și lipsa de obiect, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca netemeinică și nelegală.

A invocat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și înregistrată ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ și soluționării procedurii administrative reglementate de legea în discuție, finalizate prin emiterea Dispoziției nr. 2358 din 19 decembrie 2001, contestate în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Timiș. Consideră că primează soluționarea contestației formulate în baza legii speciale și care formează obiectul dosarului menționat, în raport cu acțiunea în revendicare din prezentul litigiu.

În același sens, a susținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare din procesul de față raportat la cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Arată că acțiunea este inadmisibilă și prin împrejurarea că are ca obiect constatarea nulității actelor de înstrăinare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, odată cu apariția Legii nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a statuat că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale active, Consiliul Local al Municipiului Timișoara a susținut că reclamanții, cât și antecesoarea lor A., nu au calitatea de succesorii de pe urma lui P., reiterând că soția supraviețuitoarea a acestuia, Q., a cărei moștenitoare testamentară este autoarea reclamanților, nu a dezbătut succesiunea de pe urma soțului decedat, proprietar tabular al imobilului. În concluzie, A. nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

A susținut lipsa calității procesuale active și ca urmare a efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor irevocabile pronunțate în litigiile anterioare, care au tranșat că reclamanta A. nu justifică legitimare procesuală de a formula cereri în legătură cu imobilele ce au aparținut lui P.

Referitor la excepția lipsei de obiect, pârâtul a arătat că se impune a fi reținută, deoarece unitatea deținătoare s-a pronunțat asupra Notificării nr. x/2001 formulate de A., prin emiterea dispoziției Primarului nr. 2538/19 decembrie 2001, decizie contestată în instanță, formând obiectul Dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Timiș, acțiune nesoluționată până în prezent.

Pe fond a solicitat respingerea acțiunii, arătând, în esență, că actul de preluare a imobilului de către Statul Român a fost valabil; că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, deoarece nu există motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și că părțile contractante au fost de bună credință la încheierea actelor juridice. A susținut și incidența, în cauză, a principiului validității aparenței în drept.

Prin întâmpinare, pârâții B. și C. au invocat, pentru primul petit din acțiunea restrânsă, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și a succesorilor acesteia, U. și V., iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată în integralitate, în esență, pentru aceleași argumente ca și cele ale pârâtului Consiliul local.

Reclamanții au depus note la întâmpinările formulate, prin care au susținut că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, nu este valabilă; că acțiunea este admisibilă, deoarece cererea de constatare a nulității actelor de înstrăinare are caracter prejudicial în raport cu procedura administrativă de restituire și că, referitor la această din urmă acțiune, este de menționat că imobilul ce a aparținut lui P. face parte din patrimoniul cultural național, ceea ce îl excludea de la înstrăinare.

Pârâta SC Administrarea Domeniului Public SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive raportat la H.C.L.M.T. nr. 147 din 1 iunie 1999, prin care s-a hotărât ca, începând cu 1 mai 1999, să înceteze activitățile de administrare a fondului locativ și vânzările de locuințe din fondul de stat, din cadrul societății pârâte, precum și preluarea lor de către Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara.

Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe motiv că actele în baza cărora s-a preluat imobilul nu au fost emise de Ministerul Finanțelor Publice; prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 361/2005 s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instituție căreia trebuie să i se adreseze reclamanții pentru soluționarea cererii de restituire a imobilului; conform art. 1 pct. 4 din Legea nr. 263/2006, controlul fazei administrative a Legii nr. 10/2001 se realizează de autoritatea administrativă constituită în baza H.G. nr. 361/2005 și, după caz, de către prefecți sau persoanele desemnate de aceștia din cadrul instituției prefectului. Referitor la cererea în nulitate absolută, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu justifică legitimare procesuală pasivă, deoarece parte în contractele de vânzare-cumpărare a fost Primăria Timișoara.

Prin Încheierea din 19 martie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a unit cu fondul cauzei, în baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepțiile invocate prin întâmpinările formulate de pârâții persoane juridice.

Prin Sentința civilă nr. 1904/PI din 23 iulie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă a respins excepțiile inadmisibilității și a lipsei de obiect a acțiunii, invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a lipsei calității procesuale active, invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, B. și C. și a lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtele D.G.F.P. Timișoara și SC A.D.P. SA Timișoara, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. și continuată de moștenitorii săi, U. și V.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, este neîntemeiată, având în vedere că, potrivit Deciziei nr. 20/2007, s-a statuat că instanța de judecată, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, poate să dispună, direct, restituirea, în natură, a imobilului ce face obiectul litigiului.

Mai mult, față de obiectul acțiunii cu care a rămas învestită instanta, urmare a restrângerii de către reclamanți, și în raport cu data introducerii cererii, 2 august 2002, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, nu este inadmisibilă.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei D.G.F.P. Timiș, excepția este neîntemeiată, deoarece D.G.F.P. nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, acesta din urmă în calitate de reprezentant al Statului Român, în baza art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta SC A.D.P. SA, este, de asemenea, nefondată, întrucât reclamanta a solicitat și constatarea nulității absolute a înstrăinărilor făcute de Statul Român cu privire la unele părți din imobil, după apartamentare.

Din cele șapte contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate a invocat-o, unul a fost încheiat de către această pârâtă, astfel că, în raport de data încheierii contractului, nu are relevanță H.C.L.M. Timișoara nr. 147 din 1 iunie 1999, prin care s-a hotărât încetarea activităților de administrare de către A.D.P. a fondului locativ și a vânzărilor de locuințe fond de stat.

Excepția lipsei de obiect, invocată de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, este neîntemeiată față de obiectul acțiunii, astfel cum a fost restrâns de reclamanți în rejudecare.

Cât privește calitatea procesuală activa a reclamanților, instanța de casare a statuat că aceasta trebuie verificată în condițiile legii speciale, arătând că, prin notificarea depusă în condițiile Legii nr. 10/2001, succesibilii, chiar neacceptanți, sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii și că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat, întrucât acțiunea prezentă are altă cauză juridică față de acțiunile soluționate prin Sentințele civile nr. 3383/1997 și nr. 14539/1999, formulate pe dreptul comun.

Respectând dispozițiile instanței de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile prezentei legi.

Acest articol a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale, reținându-se că art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu poate constitui temei juridic nou pentru introducerea unei alte acțiuni de restituire a aceluiași imobil, întrucât legiuitorul nu poate să dispună, nici chiar prin lege, asupra unui drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, decât dacă ar avea loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Totodată, Curtea a reținut că textul de lege criticat retroactivează în măsura în care lipsește de orice efecte juridice, respectiv de putere de lucru judecat, hotărâri judecătorești irevocabile prin care, persoanelor îndreptățite sau altor persoane vătămate într-un drept al lor, li s-au respins cereri de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare, având, ca obiect, imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice. Astfel, legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice și situațiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speță, nu se verifică aspectul ca reclamanta A. să fi câștigat dreptul pretins printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar, ulterior câștigării dreptului, să aibă loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

În consecință, indiferent de natura soluțiilor pronunțate în acțiunile pe dreptul comun până la data apariției Legii nr. 10/2001, reclamanta (chiar dacă, potrivit legii speciale, i s-ar fi recunoscut calitatea de persoană îndreptățită) nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Pentru considerentele arătate, apreciind că, în raport de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu mai justifică niciun interes, acțiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții U. și V. și pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara, care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Timiș; a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Pârâtul a criticat respingerea, în primă instanță, a excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților. Argumentele invocate în susținerea acestei critici nu sunt întemeiate.

Urmare a renunțării la judecata unor cereri din acțiunea introductivă, instanța a rămas învestită cu soluționarea cererilor în constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil, a imobilului și în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul astfel preluat.

Împrejurarea că, pe rolul instanțelor, este înregistrat un alt dosar al cărui obiect îl reprezintă contestație împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobil, nu atrage inadmisibilitatea prezentei cereri în anulare (conform precizării), art. 47 din actul normativ menționat, în forma în vigoare la data sesizării instanței de către antecesoarea reclamanților și, respectiv, la data suspendării judecății în dosarul respectiv, permițând formularea unei cereri în nulitatea înstrăinării.

Nici referirea la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se constituie în temeiuri de natură a atrage admiterea excepției.

Astfel, această decizie a fost dată în soluționarea raportului dintre legea generală și legea specială, în materia revendicării imobilelor abuziv preluate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamanta a formulat cererea în nulitate tocmai pentru a înlătura impedimentul la restituirea imobilului pe calea legii speciale, rezultat din înstrăinarea apartamentelor din acest imobil.

Nu poate fi reținută, ca întemeiată, nici referirea la dispozițiile Legii nr. 1/2009, întrucât reclamanta a sesizat instanța cu cererea în nulitate cu mult anterior intrării în vigoare a acestei legi. Pe de altă parte, legea de modificare a Legii nr. 10/2001 dispune că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor cerute de lege; or, în cauză, reclamanta (și, ulterior, succesorii acesteia) a (au) invocat tocmai încălcarea legii la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În fine, cum, în mod corect, a reținut și prima instanță, prin Decizia nr. 20/2007 dată asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța de judecată are plenitudine de jurisdicție în această materie, astfel că poate dispune, direct, restituirea în natură a imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Nici excepția lipsei de obiect a acțiunii nu poate fi primită, Tribunalul reținând, în mod corect, că excepția este neîntemeiată, având în vedere obiectul astfel cum a fost precizat.

Criticile aduse de pârâtul apelant modalității în care s-a dispus suspendarea judecării cauzei înregistrate sub nr. Dosar x/2002 al Tribunalului Timiș nu se constituie în argumente întemeiate pentru susținerea excepției lipsei obiectului acțiunii, ele neputând fi formulate în prezentul dosar.

Pârâtul însuși susține că, prin dispoziția ce face obiect al Dosarului nr. x/2002, a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, întrucât reclamanta notificatoare nu a făcut dovada calității de moștenitor al fostului proprietar tabular al imobilului; or, prin prezenta acțiune, reclamanta tinde și la înlăturarea acestui impediment la restituire.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 4158 din 30 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat Decizia nr. 11 din 20 ianuarie 2004 a Curții de Apel Timișoara și Sentința civilă nr. 1240/PI din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Timiș, considerând că, în mod nelegal, cererea reclamantei a fost respinsă în baza excepției autorității de lucru judecat, câtă vreme, prin hotărârile anterioare, instanțele au avut în vedere dispozițiile dreptului comun referitoare la moștenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptați, sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii, prin notificarea formulată în condițiile legii.

În consecință, instanța de casare a stabilit, cu caracter obligatoriu, conform art. 315 C. proc. civ., că instanța de trimitere este ținută să analizeze calitatea procesuală a reclamantei din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de rejudecare este ținută, astfel, să examineze dacă reclamanta - care are calitate procesuală să promoveze prezenta cerere - are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Conform acestei norme în forma în vigoare la data sesizării instanței de către reclamantă, de prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, iar succesibilii care, după 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiect al legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii.

Referitor la acest aspect, instanța a reținut că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 de la P.

Potrivit Certificatului de calitate de moștenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999 eliberat de B.N.P. R., de pe urma lui P., decedat la 8 februarie 1950, a rămas, ca moștenitoare, soția acestuia, Q., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului acesteia (11 martie 1985) a rămas, ca moștenitor acceptant, reclamanta A., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.

Eliberat în condițiile Legii nr. 36/1995 și necontestat, certificatul menționat face dovada, până la anularea sa, a calității de moștenitor după defunctul P. a soției sale, Q., și, respectiv, a aceleiași calități a reclamantei în urma decesului numitei Q.

În continuare, instanța a reținut că fostul proprietar tabular a decedat la 8 februarie 1950, Decretul nr. 92/1950 privind naționalizarea unor imobile a intrat în vigoare la 20 aprilie 1950, ulterior decesului proprietarului, iar dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data decesului proprietarului tabular), "drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte …", iar, din anexa la Decretul nr. 92/1950, depusă la dosar de pârât, rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de la Q. .

Din coroborarea acestor considerente rezultă că antecesoarea reclamantei este moștenitoarea acceptantă a defunctului său soț, acest argument fiind în concordanță cu certificatul de calitate de moștenitor sus-menționat.

În consecință, reclamanta A. are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi, și pentru că, prin retransmitere, în sensul art. 692 C. civ., în patrimoniul său a intrat vocația de a formula notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul abuziv naționalizat.

Având în vedere aceste considerente, apelul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara este nefondat și a fost respins ca atare.

În ceea ce privește apelul reclamanților (succesori ai defunctei reclamante A.), instanța a constatat următoarele:

Pentru a respingere cererea de chemare în judecată, Tribunalul a avut în vedere că, în cauză, este incidentă Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale, prin care dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate ca nefiind constituționale.

Potrivit acestui articol (ce avea nr. 48 la data sesizării Tribunalului Timiș de către reclamantă), persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile prezentei legi.

Practic, această normă permitea persoanelor care se pretindeau îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 și ale căror cereri anterioare, cu privire la bunuri ce făceau obiect al legii, au fost respinse, să promoveze alte cereri cu privire la aceleași bunuri, fiind încălcate, astfel, dispozițiile legale referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Pentru a nu fi încălcate drepturile câștigate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și pentru a nu fi încălcat principiul puterii de lucru judecat, prin Decizia nr. 1055/2008, Curtea Constituțională a declarat, ca fiind neconstituțională, sus-menționata normă.

Corespunde realității că, prin hotărâri judecătorești anterioare, cererile reclamantei vizând imobilul în litigiu au fost respinse, însă instanțele nu au examinat fondul pretențiilor acesteia, reținând lipsa calității procesuale active a lui A. Or, în procesul de față, cauza juridică a acțiunii este alta decât în cazul celor anterioare (cum, în mod obligatoriu în sensul art. 315 C. proc. civ., a stabilit instanța de casare prin decizia pronunțată ulterior publicării deciziei Curții Constituționale), astfel că aplicabilitatea dispozițiilor art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat nu poate fi reținută, decizia Curții Constituționale nefiind incidentă în cauză.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin cererea precizată în prezentul dosar, reclamanții solicită, strict, constatarea nevalabilității titlului statului și a înstrăinărilor unor apartamente din imobilul preluat, astfel cum a și reținut prima instanță.

Contrar acestor considerente, Tribunalul, având în vedere decizia menționată, a reținut că reclamanta nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, neexaminând fondul cererii părții (astfel cum a fost, ulterior, precizată), pronunțând o hotărâre nelegală.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții B., C., H., I., L., M., N., O., Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Prin Decizia civilă nr. 3284 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursurile declarate în cauză.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prima instanță a respins acțiunea pe excepții, iar nu pe fondul cauzei, situație în care, față de obiectul dedus judecății, astfel cum a fost precizat de reclamantă, și raportat la decizia de casare nr. 4158/30 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la certificatul de calitate de moștenitor depus la dosar, soluția instanței de apel, de desființare a hotărârii și trimitere a cauzei spre rejudecare, este legală.

Prin Decizia de casare nr. 4158 din 30 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dezlegată, cu putere obligatorie pentru instanțe, excepția puterii de lucru judecat, reținându-se că, în mod nelegal, cererea reclamantei a fost respinsă în baza excepției autorității de lucru judecat, câtă vreme, prin hotărârile anterioare, instanțele au avut în vedere dispozițiile dreptului comun referitoare la moștenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care succesibilii, chiar neacceptanți, sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii prin notificarea formulată în condițiile Legii.

Din aceeași decizie de casare rezultă că, în rejudecare, instanța urmează să analizeze calitatea procesuală a reclamantei din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Or, în condițiile în care instanța de rejudecare nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii din decizia de casare, fiind încălcat art. 315 C. proc. civ., soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare este legală, cu atât mai mult cu cât, din certificatul de calitate de moștenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999, rezultă că, de pe urma lui P., a rămas moștenitoare soția acestuia, Q., iar, după decesul acesteia (11 aprilie 1985), a rămas, ca moștenitor acceptant, reclamanta, în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte.

Cum problemele legate de excepția puterii de lucru judecat, raportat la obiectul dedus judecății, cât și cele vizând verificarea cerințelor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost cuprinse în Decizia de casare nr. 4158 din 30 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt nefondate criticile recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Față de cele expuse și din aceeași perspectivă a statuărilor deciziei de casare și a împrejurării că nu s-a cercetat fondul cauzei, sunt nefondate și criticile pârâților persoane juridice.

În al treilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată, după casare, la Tribunalul Timiș, la 11 octombrie 2012, sub numărul de Dosar x/2009*.

În această fază procesuală s-a constatat că decedaseră pârâții F. (la 11 octombrie 2010) și D. (la 04.01.2007), fiind citați în cauză, în calitate de moștenitori, pentru primul pârât - G., deja parte în dosar, Y. (moștenitoare legale) și Z. (moștenitoare testamentară pentru imobilul în litigiu) conform Certificatului de moștenitor nr. x din 1 martie 2011 emis de B.N.P.A. AA., iar pentru cel de-al doilea pârât - E. conform Certificatului de moștenitor nr. x din 4 aprilie 2008 emis de B.N.P.A. BB., parte în dosar.

La 7 august 2014, pârâții N., B., L. și G. au invocat excepția nulității absolute a cererii de chemare în judecată și a cererii de apel din primul ciclu procesual, pentru lipsa semnăturii reclamantei apelante sau a unui mandatar legal instituit, conform art. 112 pct. 6 și art. 133 C. proc. civ., susținând, totodată, că nici împuternicirile avocațiale existente la dosar nu sunt semnate de această parte.

În probațiune, au solicitat verificarea de scripte și, în subsidiar, expertiză grafică.

Prin Încheierea din 10 septembrie 2014, Tribunalul Timiș, secția civilă a respins excepția nulității absolute a cererii de chemare în judecată, invocată de cei patru pârâți, reținând că litigiul se află pe rolul instanțelor de judecată de peste doisprezece ani, aflându-se în al treilea ciclu procesual după casarea cu trimitere dispusă de două ori de către Curtea de Apel, soluții menținute în recurs de către Înalta Curte.

Conform art. 133 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde semnătura reclamantului va fi declarată nulă, iar lipsa semnăturii poate fi complinită în tot cursul judecății.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, instanța ar trebui să cheme reclamantul în vederea semnării sau să confirme semnătura, ceea ce, în speță, nu mai este posibil, întrucât A. este decedată. Ar trebui chemați, în acest scop, moștenitorii reclamantei, dar, de vreme ce ei se judecă în prezentul litigiu de doisprezece ani, rezultă, fără putință de tăgadă, că își însușesc acțiunea antecesoarei lor.

Prin Sentința civilă nr. 2142 din 17 septembrie 2014, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. și continuată de moștenitorii U. și V., cu obligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată către o parte dintre pârâți.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere următoarele:

În fapt, imobilul situat în Timișoara, str. 3 august, nr. 15, județul Timiș, înscris în CF x Timișoara, transnotat în CF colectiv x Timișoara, a fost proprietatea tabulară a defunctului P., decedat la 21 februarie 1950, și a fost preluat de Statul Român prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, în anexa la decret, fiind menționată, ca proprietar, Q., soția supraviețuitoare a fostului proprietar tabular.

Dreptul de proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Conform Certificatului de calitate de moștenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999 eliberat de B.N.P. R., de pe urma lui P., decedat la 8 februarie 1950, a rămas, ca moștenitoare, soția acestuia, Q., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului acesteia (11 martie 1985), a rămas, ca moștenitor acceptant, reclamanta A., în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte.

Reclamanta și, ulterior, succesorii acesteia, prin restrângerea obiectului acțiunii introductive formulate la 01 octombrie 2009, au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu. S-a solicitat, de asemenea, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu foștii chiriași ai apartamentelor din imobil.

Constatarea nevalabilității titlului statului a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Cel de-al doilea capăt de cerere a fost întemeiat pe dispozițiile art. 46 alin. (1) și alin. (4) (în principal) și art. 46 alin. (1) și (2) (în subsidiar) din Legea nr. 10/2001.

În drept, prima instanță a considerat că sunt aplicabile următoarele dispoziții legale (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), respectiv art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 alin. (1), art. 46, art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 10 și art. 11 din Legea nr. 112/1995, al căror conținut l-a redat.

Tribunalul a reținut că urmează să analizeze doar fondul cererii de chemare în judecată, potrivit considerentelor Deciziei din apel nr. 657 din 23 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, excepțiile invocate în prezentul litigiu fiind deja dezlegate de instanțele de control judiciar în cele două cicluri procesuale anterioare.

Pe fond, a constatat că imobilul care reprezintă obiectul prezentului litigiu face parte din categoria imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind naționalizat în baza dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, și poate fi restituit, în natură sau prin echivalent, foștilor proprietari doar prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. În cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 se constată nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului.

Reclamanta a introdus o acțiune de sine stătătoare, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care reglementează revendicarea bunurilor preluate fără titlu valabil de Statul Român. Stabilirea nevalabilității titlului statului reprezenta o condiție esențială pentru admiterea acțiunii în revendicare.

În litigiul pendinte, pentru a se putea constata, în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a contractelor de vânzare- cumpărare încheiate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este necesar să se stabilească faptul că bunul a fost preluat, fără titlu valabil, de stat.

În prezent, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare (...)".

Este adevărat că, la data când s-a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, această dispoziție nu exista în Legea nr. 10/2001, dar, în prezent, din moment ce legiuitorul a prevăzut, în mod expres, faptul că un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 este un imobil preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, formularea unui capăt de cerere distinct în sensul constatării preluării abuzive a imobilului este superfluă. Reclamanții nu mai sunt nevoiți să dovedească preluarea abuzivă a bunului pentru că însăși legea constată caracterul abuziv al preluării bunului în baza decretului de naționalizare menționat.

Se solicită, prin cererea de chemare în judecată, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foștii chiriași în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, invocându-se două motive: 1. bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente istorice și din patrimoniul național și nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 112/1995); 2. bunul a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român și actualii proprietari nu au fost de bună credință în momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare.

În esență, pornind și de la dispozițiile art. 10 din H.G. nr. 20/1996, H.G. nr. 632/1996, art. 2, art. 4 și 5 din O.G. nr. 68/1994, Tribunalul Timiș a reținut că, pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul art. 11 cu referire la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 - locuințe declarate monumente istorice și din patrimoniul cultural național -, reclamanții trebuiau să justifice că bunul face parte din categoriile A, B sau C prevăzute în art. 2 din O.G. nr. 68/1994 și că dispoziția legală care încadrează imobilul în una dintre aceste categorii este clară, previzibilă și accesibilă, sens în care nu au procedat. Lista Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice din 1992, invocată în susținerea acțiunii în nulitate pentru acest prim motiv, a fost întocmită anterior O.G. nr. 68/1994 și nu respectă criteriile de clasificare reglementate de art. 2 din actul normativ menționat, deci, este nerelevantă în cauză. Împrejurarea că nu s-a procedat de către organele competente la clasificarea cerută de lege nu poate fi imputată chiriașilor cumpărători.

Contractele de vânzare-cumpărare contestate în prezentul litigiu au fost încheiate în perioada 1997 - 1998. Reclamanta a inițiat, în anul 1994, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și respinsă, irevocabil, pentru lipsa calității sale procesuale active; abia în anul 1999, după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, a fost emis certificatul de calitate de moștenitor al reclamantei după soția fostului proprietar tabular.

Reaua credință trebuie dovedită, buna credință se prezumă, iar reclamanții nu au dovedit că actualii proprietari au fost de rea credință în momentul încheierii actelor juridice.

În consecință, acțiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții U. și V., criticând-o ca netemeinică și nelegală.

Au formulat cerere de aderare la apel pârâții B., N., L., M., Z., J., I. și H. raportat la soluția dată excepției nulității absolute, prin încheierea din 10 septembrie 2014.

Prin Decizia civilă nr. 76 din 5 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost respinse atât apelul declarat de reclamanți, cât și cererea de aderare la apel formulată de pârâți.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:

În mod corect a fost respinsă cererea formulată de pârâți cu privire la excepția invocată, având în vedere că cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentei cauze a fost formulată de A. la 2 august 2002 și după decesul acesteia a fost continuată de moștenitorii săi, reclamanții din prezenta cauză.

Sub acest aspect, prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3284 din 14 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (după parcurgerea a două cicluri procesuale) s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că A. are calitate de persoană îndreptățită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii și că, în patrimoniul său, a intrat vocația de a formula notificare în condițiile aceleiași legi, cu privire la imobilul din litigiu.

Urmare a reținerii acestei calități, instanța de casare a desființat hotărârea Tribunalului și a trimis cauza spre rejudecarea fondului acțiunii, astfel cum a fost sesizat de reclamanți, respectiv constatarea nevalabilității titlului statu