Dinu împotriva României și a Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 6152/02) împotriva României și Franței și pe care o cetățeană română, Doamna Cristina Dinu („reclamanta"), a sesizat Curtea la 20 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român este reprezentat de agentul acestuia, Dl. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul francez este reprezentat de agenta acestuia, Doamna Edwige Belliard, directoare a afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

Printr-o decizie din 23 noiembrie 2006, Curtea a declarat cererea recevabilă privind pretențiile invocate pe baza articolului 6 § 1 din Convenție și referitoare la dreptul reclamantei la executarea deciziilor judiciare pronunțate în favoarea sa.

Atât reclamanta cât și cele două guverne au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). ÎN FAPT I.

Printr-o hotărâre din 7 iulie 1992, tribunalul de prim grad din Brașov l-a condamnat pe N.C., cetățean român, soțul reclamantei care lăsase România pentru Franța, să plătească o pensie alimentară de 2.000 lei (ROL) pe lună în favoarea lui C., copilul lor minor, născut în 1987 și educat de reclamantă.

La 14 ianuarie 1993, printr-o hotărâre definitivă a aceluiași tribunal, pensia a fost ridicată, la cererea reclamantei, la 3.150 ROL pe lună.

Printr-o hotărâre din 24 iunie 1994, tribunalul de prim grad din Brașov a pronunțat divorțul între reclamantă și N.C. și a pus în seama acestuia obligația de a plăti o pensie alimentară de 1.000 de francs francezi (FRF) fiului său, cu dată de la hotărâre. Printr-o hotărâre definitivă din 3 mai 1995, curtea de apel din Brașov, pe apelul părților, a fixat pensia alimentară la 800 FRF pe lună.

Printr-o hotărâre definitivă din 22 aprilie 1997, tribunalul departamental din Brașov a respins cererea de diminuare a pensiei prezentate de N.C. B. Demersuri în vederea obținerii plății pensiei 1. Demersuri visant pensia fixată înainte de hotărârea din 3 mai 1995

La 25 mai 1993, susținând că N.C. refuza să achite pensia alimentară, reclamanta a inițiat procedura prevăzută de Convenția New York din 20 iunie 1956 privind recuperarea alimentelor în străinătate („Convenția New York"), conform căreia instituția intermediară, în cazul de față Ministerul Afacerilor Externe francez („Ministerul francez") asistă creditorul de alimente în recuperarea lor prin intermediul autorității expediante, în cazul de față Ministerul Justiției al României („Ministerul român").

Ajungând la Ministerul român la 1 iunie 1993, cererea a fost transmisă Ministerului francez la 8 iulie 1993.

După un schimb de scrisori între cele două ministere și reclamantă, la 21 iunie 1994, Ministerul român a informat reclamanta că Ministerul francez constatase că N.C. plătea pensia în mod regulat și că, prin urmare, nicio acțiune nu putea fi întreprinsă împotriva sa. 2. Demersuri efectuate după hotărârea din 3 mai 1995

Printr-o scrisoare din 20 iulie 1995, reclamanta a cerut Ministerului român asistența sa pentru a obține plata pensiei alimentare pentru perioada iunie 1994 – februarie 1995, cuantificând pretenții. La 30 august 1995, această scrisoare a fost transmisă de Ministerul român Ministerului francez, însoțită de copia deciziilor pronunțate în procedura de divorț, precum și de punctul de vedere al reclamantei asupra modurilor de plată.

La 24 ianuarie 1996, Ministerul francez a informat Ministerul român că a luat contact cu N.C., care i-a comunicat situația sumelor neplătite.

La 16 aprilie 1996, reclamanta a informat Ministerul român asupra sumelor încasate și a precizat pretenții până în octombrie 1995.

La 22 aprilie 1996, Ministerul român a cerut Ministerului francez să-i comunice măsurile luate pentru ca reclamanta să obțină plata pensiei alimentare datorată.

Printr-o scrisoare din 14 iunie 1996, Ministerul francez a cerut Ministerului român să-i confirme plățile făcute de debitor și să-i transmită un calcul al sumelor datorage. El i-a cerut de asemenea clarificări cu privire la procedura de diminuare a sumei pensiei (care a dat naștere hotărârii definitive din 22 aprilie 1997).

Printr-o scrisoare din 2 iulie 1996, Ministerul român a informat reclamanta asupra conținutului declarațiilor N.C. în fața Ministerului francez. El a cerut de asemenea reclamantei să prezinte situația exactă a plăților primite cu titlu de pensie alimentară. Răspunsul reclamantei și documentele solicitate au fost transmise Ministerului francez de omologul său român la 22 august 1996.

La 5 august 1996, reclamanta și-a reiterat cererea de asistență la Ministerul francez și a prezentat calculul sumelor neplătite. 3. Demersuri în vederea obținerii exequaturului

La 8 iulie 1997, reclamanta a informat Ministerul român asupra adoptării hotărârii din 22 aprilie 1997, care fixase pensia alimentară la 800 FRF pe lună, și a prezentat calculul pensiei rămase datorare pentru perioada octombrie 1995 – mai 1997. Această scrisoare a fost transmisă la 30 iulie 1997 Ministerului francez, care a primit-o la 3 septembrie 1997.

La 4 ianuarie 1998, reclamanta a trimis Ministerului francez un nou calcul al pensiei neachitate și i-a cerut asistența pentru obținerea plății sale.

În paralel, la 12 decembrie 1997, Ministerul francez a cerut Ministerului român să informeze reclamanta că dorește informații și documente suplimentare, și anume: să precizeze care a fost decizia judiciară pentru care trebuia pronunțat exequaturul, să trimită citația cu apariție adresată N.C. și aferentă hotărârii din 22 aprilie 1997, actul de semnificare a acestei hotărâri precum și certificatul care constata absența recursului în casație. În plus, formulare de cerere de asistență juridică au fost adresate reclamantei pentru ca aceasta să le returneze însoțite de documente justificative ale veniturilor sale din acea perioadă.

La 9 ianuarie 1998, Ministerul român a transmis reclamantei scrisoarea Ministerului francez din 12 decembrie 1997 și documentele anexate, solicitând-i să completeze formularele de asistență juridică și să le returneze pentru ca acelea să fie transmise Ministerului francez. La 12 ianuarie 1998, reclamanta s-a conformat cererilor ambelor ministere, documentele fiind transmise de Ministerul român Ministerului francez la 9 februarie 1998.

La 17 iulie 1998, Ministerul francez a solicitat din nou Ministerului român producerea de documente suplimentare. La 19 august 1998, Ministerul român a trimis această scrisoare reclamantei și a sfătuit-o cu privire la forma actelor solicitate pentru a completa dosarul. La 2 septembrie 1998, el a reamintit reclamantei necesitatea de a se conforma cererilor Ministerului francez, precizând-i că potrivit Convenției New York, singura obligație care îi revenia Ministerului român era transmiterea documentelor Ministerului francez.

La 3 septembrie 1998, reclamanta a produs un certificat al cancelariei tribunalului din Brașov din 12 ianuarie 1998 atestând că debitorul era reprezentat în instanță în procedura care a dat naștere hotărârii din 3 mai 1995, că a avut comunicarea hotărârii de la cancelarie și că această hotărâre era definitivă și executorie. Ea și-a reînnoit de asemenea cererea vizând plata datoriilor. O a doua atestare din 12 septembrie 1998 era produsă privind aceeași hotărâre. Cu toate acestea, conform guvernului francez, niciun element nu era comunicat cu privire la procedura care a dat naștere hotărârii din 22 aprilie 1997.

În cursul anului 1999, Ministerul român a informat reclamanta că documentele sale au fost transmise autorităților franceze și a indicat că durata procedurii și rezultatul cauzei depindeau exclusiv de Ministerul francez.

În cursul anilor 2000 și 2001, reclamanta a solicitat în repetate rânduri Ministerului român ca acesta să intervină la omologul său pentru a avansa procedura exequaturului. Scrisorile din 19 ianuarie, 8 septembrie 2000 și din 25 ianuarie 2001, adresate în acest scop de Ministerul român, au rămas fără răspuns din partea Ministerului francez. Ministerul român a informat reclamanta despre această situație și i-a reamintit că procedura exequaturului și durata sa aparțineau competenței exclusive a autorităților franceze.

Printr-o scrisoare din 24 septembrie 2001, primită la 4 octombrie, Ministerul francez a informat omologul său că intenționează să solicite exequaturul deciziilor din 3 mai 1995 și din 22 aprilie 1997 și a cerut copia certificată conform de tribunal a citației cu apariție la ședința din 3 mai 1995 adresate N.C. (sau avocatului acestuia), a actului de semnificare notificat prin cale internațională acestuia și a unui stat actualizat al sumelor datorage. Un nou formular de cerere de asistență juridică era atașat.

Printr-o scrisoare din 29 octombrie 2001, Ministerul român a comunicat reclamantei scrisoarea din 24 septembrie 2001 și a sfătuit-o cu privire la producerea de documente solicitate și măsurile de luat pentru a se conforma cererilor autorităților franceze.

La 14 ianuarie 2002, reclamanta a precizat că toate documentele solicitate i-au fost deja trimise în cursul anului 1998 și că o nouă transmitere constituia acum un efort financiar imposibil pentru ea. Ea a indicat, în plus, că a transmis în același timp informații asupra sumei rămase datorare precum și formularul de asistență juridică completat.

La 18 martie 2002, Ministerul român a informat reclamanta că documentele pe care le-a trimis nu se găseau în dosar sub forma necesară și i-a cerut prin urmare să le transmită în bună și cuvenită formă în cel mai scurt timp.

Printr-o scrisoare din 14 mai 2002, Ministerul român a transmis Ministerului francez documente furnizate de reclamantă cu clarificări cu privire la dispozițiile procedurale privind citatea și semnificarea internaționale.

La 3 iulie 2002, Ministerul român, referindu-se la scrisorii sale din 14 mai 2002, a cerut Ministerului francez să-i confirme primirea și să-l informeze asupra stadiului procedurii exequaturului în cel mai scurt timp.

La 3 septembrie 2002, Ministerul francez a informat Ministerul român asupra lacunelor dosarului în cauză, și anume adresa incompletă a N.C., absența dovezii citației și semnificării deciziilor române și absența copiilor în limba română ale deciziilor pronunțate de instanțele române. El a precizat că în absența furnizării informațiilor și piese judiciare solicitate, nicio măsură nu ar putea fi luată. El a cerut de asemenea Ministerului român informații privind legea în materia semnificării deciziilor judiciare când adresa debitorului este necunoscută.

La 14 septembrie 2002, reclamanta a produs originalele deciziilor dotate cu formula executorie.

La 23 septembrie 2002, Ministerul român a transmis reclamantei o copie a comunicării omologului său din 3 septembrie 2002. Conform reclamantei, această scrisoare i-a cerut copia unei decizii din 5 mai 1997, decizie care nu exista. Ea a răspuns la 30 septembrie, reamintindu-i Ministerului francez că toate documentele solicitate i-au fost deja trimise între 1995 și 1998.

La 24 septembrie și 16 octombrie 2002, Ministerul român a trimis Ministerului francez textul dispozițiilor legale solicitate de acesta.

La 7 ianuarie 2003, asistența juridică totală a fost acordată reclamantei de tribunalul de mari cazuri din Béthune. Conform reclamantei, încercările sale de a lua contact cu avocatul desemnat pentru a o reprezenta în procedură au eșuat.

Printr-o scrisoare din 11 octombrie 2003, Ministerul francez a returnat reclamantei documente superflue care se găseau în dosarul acesteia, inclusiv două copii ale hotărârii din 3 mai 1995.

În cursul anului 2003, noile cercetări au fost efectuate în vederea găsirii adresei debitorului, care se mutase. Când cercetările au reușit în decembrie 2003, Ministerul francez a inițiat procedura exequaturului. 4. Demersuri de executare forțată în Franța

Prin ordonanțe din 30 aprilie 2004, președintele tribunalului de mari cazuri din Béthune a acordat exequaturul deciziilor române pronunțate în procedura de divorț, inclusiv hotărârea din 3 mai 1995 și hotărârea din 22 aprilie 1997. El a informat Ministerul român la 10 iunie și 29 iulie 2004. El a transmis de asemenea o propunere de reglementare amiabilă a creanței făcută de debitor, care a fost refuzată de reclamantă printr-o scrisoare din 18 iulie 2004.

La 29 iulie 2004 și, în absența răspunsului, la 8 noiembrie 2004, Ministerul francez a cerut Ministerului român ca reclamanta să-i trimită un calcul actualizat al sumelor datorage precum și referințele sale bancare.

Măsurile de executare forțată au fost inițiate prin intermediul unui executor. N.C. a contestat în fața acestuia suma reclamată de reclamantă, sub motiv că nu era conștient de decizia din 22 aprilie 1997. El a propus reclamantei o sumă, al cărei plată ar fi fost eșalonată.

La 26 mai 2005, Ministerul francez a comunicat Ministerului român scrisoarea N.C. și a solicitat observații ale reclamantei pentru a le transmite executorului. La 4 iulie 2005, reclamanta a contestat afirmațiile N.C. și a cerut suma totală a sumelor datorage, potrivit calculelor prezentate într-o scrisoare anterioară din 4 ianuarie 2005. Ea s-a plâns de asemenea de inactivitatea executorului în recuperarea pensiei lunare care nu mai era plătită de N.C. din martie 2005.

La 18 mai 2006, judecătorul executării la tribunalul de mari cazuri din Béthune a stabilit un nou calcul al datoriei de pensie, decizia acestuia fiind comunicată de Ministerul francez Ministerului român la 22 și 31 mai 2006.

La 13 septembrie 2007, pe apelul părților, curtea de apel din Douai a constatat că datoria cu titlu de datorii de pensie era stinsă cel mai târziu la 27 noiembrie 2006 și, prin urmare, a făcut loc cererii N.C. de ridicare a măsurii de executare forțată. II.

Guvernul român consideră că atitudinea autorităților române nu poate fi pusă în discuție, în măsura în care era obligația autorităților franceze să pronunțe ordinul exequaturului. Singura obligație care revenia autorităților române era transmiterea de documente Ministerului francez, ceea ce au făcut. În plus, autoritățile române au cerut periodic informații asupra stării procedurii și să fie, dacă posibil, rezolvate în cel mai scurt timp.

Reclamanta contesta teza guvernului român. Ea consideră că autoritățile române nu au satisfăcut obligațiile care le reveneau, în temeiul Convenției New York mai sus citată, de a o asista în executarea deciziilor interne definitive. Conform ei, autoritățile române nu au informat-o cu claritate asupra demersurilor de urmat pentru a vedea executate deciziile în cauză, și nu au acționat nici cu diligență și celeritate pentru a asigura schimbul de informații și corespondență între instituția intermediară și ea. 2. Pretenție împotriva Franței

Guvernul francez consideră că în ceea ce privește perioada care a trecut între 1992 și 1997, procedura exequaturului nu putea fi utilă engajată din moment ce proceduri vând suma pensiei erau încă în curs în fața instanțelor române.

Privind responsabilitatea Statului francez de la adoptarea hotărârii din 22 aprilie 1997, Guvernul susține că, în ciuda perseverenței Ministerului francez, piesele care alcătuiesc dosarul, care erau necesare angajării procedurii exequaturului înainte de execuție, nu au fost, pentru unele, produse (citate și semnificări ale deciziilor cu intenție N.C.), sau au fost produse sub formele solicitate doar la sfârșitul 2002.

Reclamanta reamintește că autoritățile franceze i-au cerut să transmită în repetate rânduri aceleași documente și că au lăsat să se scurgă o lungă perioadă înainte de a cere documente suplimentare. Ea consideră că autoritățile franceze au demonstrat neglijență, au tratat dosarul în mod superficial și, în calitate de instituție intermediară, nu și-au îndeplinit obligațiile care rezulta din Convenția New York. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că în prezenta cauză, deși reclamanta a obținut, la 3 mai 1995, o decizie internă definitivă ordonând ex-soțului să plătească o pensie alimentară în favoarea fiului lor minor, și că a inițiat, la 20 iulie 1995, procedura prevăzută de Convenția New York, ordinul exequaturului nu a fost eliberat decât la 30 aprilie 2004 și executarea forțată nu a fost încheiată de tribunalul francez competent decât la 27 noiembrie 2006.

Curtea a tratat în numeroase rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cea din speța de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (vezi Tacea c. România, nr. 746/02, 29 septembrie 2005; Orha c. România, nr. 1486/02, 12 octombrie 2006, și, mutatis mutandis, K. c. Italia, nr. 38805/97, CEDO 2004-VIII, și Zabawska c. Germania (decizie), nr. 49935/99, 3 martie 2006). În plus, Curtea observă de asemenea importanța deosebit de mare a prezentei cauze, reclamanta încercând prin acțiunile sale să obțină plata pensiei alimentare care i era necesară pentru a face față nevoilor zilnice ale copilului ei minor.

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că ambii guvern pârâți nu au expus niciun fapt nici argument care să conducă la o concluzie diferită în cauza de față.

Concret, Curtea observă unele întârzieri în transmiterea corespondenței imputabile autorităților române (a se vedea, în special, paragrafele 11, 13, 18, 20, 24 și 29 mai sus). Cât privește Ministerul francez, Curtea nu consideră rezonabilă lentoarea cu care acesta a completat dosarul exequaturului, nici cererile repetate de documente, în timp ce reclamanta a reamintit în numeroase rânduri că aceste documente fuseseră deja trimise (paragrafele 22-24, 32-33, 36 și 38 mai sus). Ea constată în final o perioadă de absență totală a comunicării Ministerului francez cu Ministerul român și reclamanta între 1999 și septembrie 2001 (paragrafele 26-27 mai sus).

Cu toate acestea, Curtea consideră că după eliberarea exequaturului, ambele ministere și-au îndeplinit obligațiile cu grijă.

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speța de față cei doi Stați, prin mijlocul organelor lor specializate, nu au desfășurat toți eforturile necesare pentru a executa cu celeritate deciziile judiciare favorabile reclamantei. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție de către România și Franța. II.

Reclamanta cere plata de către fiecare din cei doi guvern pârâți a unei sume de 100.000 de euro (EUR) cu titlu de daune morale.

Guvernul francez consideră că un constat de încălcare ar constitui o satisfacție echitabilă, teză căreia aderă și guvernul român, care estimează în plus că pretenții ale reclamantei sunt exagerate și că niciun lănț cauzal între pretinsele încălcări și aceste pretenții nu a fost dovedit.

Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral din cauza frustării provocate de lentoarea executării forțate în speța de față și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de un constat de încălcare.

În aceste circumstanțe, ținând seama de totalitatea elementelor care se găsesc în posesia sa și în special a actelor și omisiunilor imputabile respectiv celor doi Stați și, statuând în echitate, așa cum vrea art. 41 din Convenție, Curtea alocare reclamantei 16.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, din care 6.000 EUR în sarcina Statului român și 10.000 EUR în sarcina Statului francez. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere 7.800 EUR pentru cheltuieli și costuri în procedurile inițiate din 1992 pentru a pune în place pensia alimentară și plata acesteia de către debitor. Ea furnizează un calcul al cheltuielilor angajate pentru traducerea de documente între 2002 și 2007, copiile, trimiterile la Curte și tribunale franceze, cheltuieli de notar, transport pentru a participa la ședințe, la Ministerul român din București și alte deplasări, trimitând chitanțe atestând o parte din pretenții.

Guvernul francez contestă necesitatea cheltuielilor de notar angajate de reclamantă și a deplasărilor acesteia pentru a participa la convorbiri la București, Paris și Strasbourg, și consideră că suma care ar putea fi alocată de Curtea cu acest titlu nu ar trebui să depășească 3.000 EUR.

Guvernul român consideră că suma cerută de reclamantă este exagerată și că în orice caz nu a putut justifica decât plata de 500 EUR cu acest titlu. În plus, el susține că nu este oportun pentru reclamantă să ceară rambursarea cheltuielilor pentru traducere, în măsura în care și ea este traducător autorizat.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.000 EUR, toate cheltuielile combinate, și o acordă reclamantei (1.500 EUR în sarcina fiecărui guvern). C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să copieze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție de către România și Franța; 2. Hotărâște a) că Statul român trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 6.000 EUR (șase mii euro), a se converti în moneda Statului pârât, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale; ii. 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), a se converti în moneda Statului pârât, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit de reclamantă, pentru cheltuieli și costuri; b) că Statul francez trebuie să plătească reclamantei, în același termen: i. 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale; ii. 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă datorată cu titlu de impozit de reclamantă, pentru cheltuieli și costuri; c) că la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 noiembrie 2008, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 6152/02) dirigée contre la Roumanie et la France et dont une ressortissante roumaine, M me Cristina Dinu (« la requérante »), a saisi la Cour le 20 janvier 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain est représenté par son agent, M. Răzvan ‑ Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. Le gouvernement français est représenté par son agente, M me Edwige Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Par une décision du 23 novembre 2006, la Cour a déclaré la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et visant le droit de la requérante à l’exécution des décisions judiciaires rendues en sa faveur.

Tant la requérante que les deux gouvernements ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Par un jugement du 7 juillet 1992, le tribunal de première instance de Brașov condamna N.C., de nationalité roumaine, le mari de la requérante qui avait quitté la Roumanie pour la France, à verser une pension alimentaire de 2 000 lei roumains (ROL) par mois au bénéfice de C., leur enfant mineur, né en 1987 et élevé par la requérante.

Le 14 janvier 1993, par un jugement définitif du même tribunal, la pension fut portée, à la demande de la requérante, à 3 150 ROL par mois.

Par un jugement du 24 juin 1994, le tribunal de première instance de Brașov prononça le divorce entre la requérante et N.C. et mit à la charge de ce dernier l’obligation de verser une pension alimentaire de 1 000 francs français (FRF) à son fils, à compter de la date du jugement. Par un arrêt définitif du 3 mai 1995, la cour d’appel de Brașov, sur un appel des parties, fixa la pension alimentaire à 800 FRF par mois.

Par un arrêt définitif du 22 avril 1997, le tribunal départemental de Brașov rejeta la demande de diminution de la pension présentée par N.C. B. Démarches en vue d’obtenir le paiement de la pension 1. Démarches visant la pension fixée avant l’arrêt du 3 mai 1995

Le 25 mai 1993, alléguant que N.C. refusait d’acquitter la pension alimentaire, la requérante entama la procédure prévue par la Convention de New York du 20 juin 1956 sur le recouvrement des aliments à l’étranger (« la Convention de New York »), selon laquelle l’institution intermédiaire, en l’espèce, le ministère français des Affaires étrangères (« le ministère français ») assiste le créancier d’aliments pour leur recouvrement par l’intermédiaire de l’autorité expéditrice, en l’espèce, le ministère roumain de la Justice (« le ministère roumain »).

Arrivée au ministère roumain le 1 er juin 1993, la demande fut transmise au ministère français le 8 juillet 1993.

Après un échange de lettres entre les deux ministères et la requérante, le 21 juin 1994, le ministère roumain informa la requérante que le ministère français avait constaté que N.C. payait la pension régulièrement et que, par conséquent, aucune action ne pouvait être entreprise à son encontre. 2. Démarches effectuées après l’arrêt du 3 mai 1995

Par une lettre du 20 juillet 1995, la requérante demanda au ministère roumain son assistance afin d’obtenir le versement de la pension alimentaire pour la période de juin 1994 à février 1995, tout en quantifiant ses prétentions. Le 30 août 1995, cette lettre fut transmise par le ministère roumain au ministère français, accompagnée de la copie des décisions rendues dans la procédure de divorce, ainsi que du point de vue de la requérante sur les modalités de paiement.

Le 24 janvier 1996, le ministère français informa le ministère roumain qu’il avait pris contact avec N.C., lequel lui avait communiqué la situation des sommes non payées.

Le 16 avril 1996, la requérante informa le ministère roumain des sommes encaissées et précisa ses prétentions jusqu’en octobre 1995.

Le 22 avril 1996, le ministère roumain demanda au ministère français de lui communiquer les mesures prises afin que la requérante puisse obtenir le versement de la pension alimentaire due.

Par une lettre du 14 juin 1996, le ministère français demanda au ministère roumain de lui confirmer les versements faits par le débiteur et de lui adresser un décompte des sommes dues. Il lui demanda également des précisions quant à la procédure en diminution du montant de la pension (ayant donné lieu à l’arrêt définitif du 22 avril 1997).

Par une lettre du 2 juillet 1996, le ministère roumain informa la requérante du contenu des déclarations de N.C. auprès du ministère français. Il demanda également à la requérante de présenter la situation exacte des versements reçus au titre de la pension alimentaire. La réponse de la requérante ainsi que les documents sollicités furent envoyés au ministère français par son homologue roumain le 22 août 1996.

Le 5 août 1996, la requérante réitéra sa demande d’assistance auprès du ministère français et présenta le décompte des sommes non payées. 3. Démarches en vue d’obtenir l’exéquatur

Le 8 juillet 1997, la requérante informa le ministère roumain de l’adoption de l’arrêt du 22 avril 1997, ayant fixé la pension alimentaire à 800 FRF par mois, et présenta le calcul de la pension restant due pour la période d’octobre 1995 à mai 1997. Cette lettre fut transmise le 30 juillet 1997 au ministère français, lequel la reçut le 3 septembre 1997.

Le 4 janvier 1998, la requérante envoya au ministère français un nouveau calcul de la pension non acquittée et demanda son assistance pour en obtenir le paiement.

Parallèlement, le 12 décembre 1997, le ministère français demanda au ministère roumain d’informer la requérante qu’il souhaitait disposer d’informations et documents complémentaires, à savoir : préciser quelle était la décision de justice dont devait être prononcé l’exequatur, envoyer la citation à comparaître adressée à N.C. et afférente à l’arrêt du 22 avril 1997, l’acte de signification à partie de cet arrêt ainsi que le certificat constatant l’absence de pourvoi en cassation. En outre, des formulaires de demande d’aide juridictionnelle furent adressés à la requérante afin qu’elle les retourne accompagnés des justificatifs de ses revenus de l’époque.

Le 9 janvier 1998, le ministère roumain transmit à la requérante la lettre du ministère français du 12 décembre 1997 et les documents annexés, tout en lui demandant de bien vouloir compléter les formulaires d’aide juridictionnelle et de les lui renvoyer afin qu’il puisse les transmettre au ministère français. Le 12 janvier 1998, la requérante se conforma aux demandes des deux ministères, les documents étant transmis par le ministère roumain au ministère français le 9 février 1998.

Le 17 juillet 1998, le ministère français sollicita à nouveau du ministère roumain la production de documents complémentaires. Le 19 août 1998, le ministère roumain envoya cette lettre à la requérante et la conseilla quant à la forme des actes sollicités pour compléter son dossier. Le 2 septembre 1998, il rappela à la requérante la nécessité de se conformer aux demandes du ministère français, tout en lui précisant qu’en vertu de la Convention de New York, la seule obligation qui incombait au ministère roumain était de transmettre les documents au ministère français.

Le 3 septembre 1998, la requérante produisit un certificat du greffe du tribunal de Brașov en date du 12 janvier 1998 attestant que le débiteur était représenté à l’instance ayant donné lieu à l’arrêt du 3 mai 1995, qu’il avait eu communication de l’arrêt par le greffe et que cet arrêt était définitif et exécutoire. Elle renouvela également sa demande visant le paiement des arriérés. Une seconde attestation en date du 12 septembre 1998 était produite concernant ce même arrêt. En revanche, selon le gouvernement français, aucun élément n’était communiqué quant à la procédure ayant donné lieu à l’arrêt du 22 avril 1997.

Au cours de l’année 1999, le ministère roumain informa la requérante que ses documents avaient été transmis aux autorités françaises et indiqua que la durée de la procédure et l’issue de l’affaire dépendaient uniquement du ministère français.

Au cours des années 2000 et 2001, la requérante sollicita à plusieurs reprises le ministère roumain afin qu’il intervienne auprès de son homologue pour faire avancer la procédure d’exequatur. Les lettres des 19 janvier, 8 septembre 2000 et du 25 janvier 2001, adressées à cette fin par le ministère roumain, restèrent sans réponse de la part du ministère français. Le ministère roumain informa la requérante de cette situation et lui rappela que la procédure d’exéquatur et sa durée relevaient de la compétence exclusive des autorités françaises.

Par une lettre du 24 septembre 2001, reçue le 4 octobre, le ministère français informa son homologue qu’il envisageait de solliciter l’exequatur des décisions du 3 mai 1995 et du 22 avril 1997 et demanda la copie certifiée conforme par le tribunal de la citation à comparaître à l’audience du 3 mai 1995 adressée à N.C. (ou à son avocat), de l’acte de signification à partie notifiée par voie internationale à ce dernier et d’un état actualisé des sommes dues. Un nouveau formulaire de demande d’aide juridictionnelle était joint.

Par une lettre du 29 octobre 2001, le ministère roumain communiqua à la requérante la lettre du 24 septembre 2001 et la conseilla concernant la production des documents demandés et les mesures à prendre pour se conformer aux demandes des autorités françaises.

Le 14 janvier 2002, la requérante précisa que tous les documents demandés lui avaient déjà été envoyés au cours de l’année 1998 et qu’une nouvelle transmission constituait désormais un effort financier impossible pour elle. Elle indiqua, en outre, avoir transmis en même temps des renseignements sur le montant restant dû ainsi que le formulaire d’aide juridictionnelle complété.

Le 18 mars 2002, le ministère roumain informa la requérante que les documents qu’elle avait envoyés ne se trouvaient pas dans le dossier sous la forme requise et lui demanda en conséquence de les transmettre en bonne et due forme dans les plus brefs délais.

Par une lettre du 14 mai 2002, le ministère roumain transmit au ministère français des documents fournis par la requérante avec des précisions quant aux dispositions procédurales concernant la citation et la signification internationales.

Le 3 juillet 2002, le ministère roumain, se référant à son courrier du 14 mai 2002, demanda au ministère français de lui en accuser réception et de l’informer du stade de la procédure d’exequatur dans les plus brefs délais.

Le 3 septembre 2002, le ministère français informa le ministère roumain des lacunes du dossier en cause, à savoir l’adresse incomplète de N.C., l’absence de la preuve de l’assignation et de la signification des décisions roumaines et l’absence de copies en roumain des décisions rendues par les juridictions roumaines. Il précisa qu’à défaut de fournir les renseignements et les pièces judiciaires sollicitées, aucune démarche ne pourrait être effectuée. Il demanda également au ministère roumain des informations relatives à la loi en matière de signification de décisions judiciaires lorsque l’adresse du débiteur est inconnue.

Le 14 septembre 2002, la requérante produisit les originaux des décisions revêtues de la formule exécutoire.

Le 23 septembre 2002, le ministère roumain transmit à la requérante une copie de la communication de son homologue en date du 3 septembre 2002. Selon la requérante, cette lettre lui demandait la copie d’une décision du 5 mai 1997, décision qui n’existait pas. Elle y répondit le 30 septembre, en rappelant au ministère français que tous les documents sollicités lui avaient déjà été envoyés entre 1995 et 1998.

Les 24 septembre et 16 octobre 2002, le ministère roumain envoya au ministère français le texte des dispositions légales demandées par celui-ci.

Le 7 janvier 2003, l’aide juridictionnelle totale fut accordée à la requérante par le tribunal de grande instance de Béthune. Selon la requérante, ses tentatives pour prendre contact avec l’avocat désigné pour la représenter dans la procédure auraient échoué.

Par une lettre du 11 octobre 2003, le ministère français renvoya à la requérante des documents superflus qui se trouvaient dans son dossier, dont deux copies de l’arrêt du 3 mai 1995.

Au cours de l’année 2003, de nouvelles recherches furent diligentées en vue de retrouver l’adresse du débiteur, lequel avait déménagé. Lorsque les recherches aboutirent en décembre 2003, le ministère français engagea la procédure d’exequatur. 4. Démarches d’exécution forcée en France

Par des ordonnances du 30 avril 2004, le président du tribunal de grande instance de Béthune accorda l’exequatur des décisions roumaines rendues dans la procédure de divorce, y compris de l’arrêt du 3 mai 1995 et de l’arrêt du 22 avril 1997. Il en informa le ministère roumain les 10 juin et 29 juillet 2004. Il transmit également une proposition de règlement amiable de la créance faite par le débiteur, laquelle fut refusée par la requérante par une lettre du 18 juillet 2004.

Le 29 juillet 2004 et, faute de réponse, le 8 novembre 2004, le ministère français demanda au ministère roumain que la requérante lui fasse parvenir un décompte actualisé des sommes due ainsi que ses références bancaires.

Les mesures d’exécution forcée furent engagées par l’intermédiaire d’un huissier. N.C. contesta auprès de ce dernier la somme réclamée par la requérante, au motif qu’il n’avait pas eu connaissance de la décision du 22 avril 1997. Il proposa une somme à la requérante, dont le versement serait échelonné.

Le 26 mai 2005, le ministère français communiqua au ministère roumain la lettre de N.C. et sollicita les observations de la requérante afin de les transmettre à l’huissier. Le 4 juillet 2005, la requérante contesta les affirmations de N.C. et réclama le montant total des sommes dues, selon les décomptes présentés dans une précédente lettre du 4 janvier 2005. Elle se plaignit également de l’inertie de l’huissier dans le recouvrement de la pension mensuelle qui n’était plus versée par N.C. depuis mars 2005.

Le 18 mai 2006, le juge de l’exécution près le tribunal de grande instance de Béthune établit un nouveau décompte des arrérages de pension, sa décision étant communiquée par le ministère français au ministère roumain, les 22 et 31 mai 2006.

Le 13 septembre 2007, sur appel des parties, la cour d’appel de Douai constata que la dette au titre de l’arriéré de pension était éteinte au plus tard le 27 novembre 2006 et, dès lors, fit droit à la demande de N.C. de mainlevée de la mesure d’exécution forcée. II.

Le gouvernement roumain considère que l’attitude des autorités roumaines ne peut être mise en cause, dans la mesure où il incombait aux autorités françaises de rendre l’arrêt d’exequatur. La seule obligation qui incombait aux autorités roumaines était de transmettre des documents au ministère français, ce qu’elles ont fait. En outre, les autorités roumaines ont périodiquement demandé des renseignements sur l’état de la procédure et que l’affaire soit, si possible, réglée dans le plus court délai.

La requérante conteste la thèse du gouvernement roumain. Elle estime que les autorités roumaines n’ont pas satisfait aux obligations qui leur incombaient, en vertu de la Convention de New York précitée, de l’assister dans l’exécution des décisions internes définitives. Selon elle, les autorités roumaines ne l’ont pas informée avec clarté des démarches à suivre afin de voir exécuter les décisions en cause, et elles n’ont pas non plus agi avec diligence et célérité pour assurer l’échange des informations et du courrier entre l’institution intermédiaire et elle-même. 2. Grief contre la France

Le gouvernement français estime que pour ce qui est de la période qui s’est écoulée entre 1992 et 1997, la procédure d’exéquatur ne pouvait être utilement engagée dès lors que des procédures visant le montant de la pension étaient encore pendantes devant les juridictions roumaines.

S’agissant de la responsabilité de l’Etat français à partir de l’adoption de l’arrêt du 22 avril 1997, le Gouvernement fait valoir, que, malgré la persévérance du ministère français, les pièces constitutives du dossier, qui étaient nécessaires à l’engagement de la procédure d’exequatur préalable à l’exécution, n’ont, pour certaines, pas été produites (citations et significations des décisions à l’intention de N.C.), ou ne l’ont été sous les formes requises que fin 2002.

La requérante rappelle que les autorités françaises lui ont demandé de transmettre à plusieurs reprises les mêmes documents, et qu’elles ont laissé s’écouler de nombreux mois avant de demander des documents complémentaires. Elle considère que les autorités françaises ont fait preuve de négligence, ont traité son dossier de manière superficielle et ont, en tant qu’institution intermédiaire, failli à leurs obligations découlant de la Convention de New York. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, dans la présente affaire, bien que la requérante ait obtenu, le 3 mai 1995, une décision interne définitive ordonnant à son ex-mari de payer une pension alimentaire en faveur de leur fils mineur, et qu’elle ait engagé, le 20 juillet 1995, la procédure prévue par la Convention de New York, l’ordonnance d’exéquatur n’a été délivrée que le 30 avril 2004 et l’exécution forcée n’a été close par le tribunal français compétent que le 27 novembre 2006.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Tacea c. Roumanie , n o 746/02, 29 septembre 2005 ; Orha c. Roumanie , n o 1486/02, 12 octobre 2006, et, mutatis mutandis , K. c. Italie , n o 38805/97, CEDH 2004 ‑ VIII, et Zabawska c. Allemagne (déc.), n o 49935/99, 3 mars 2006). En outre, la Cour note aussi l’enjeu particulièrement important de la présente affaire, la requérante essayant par ses actions d’obtenir le paiement de la pension alimentaire qui lui était nécessaire pour faire face aux besoins quotidiens de son enfant mineur.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que les deux gouvernements défendeurs n’ont exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Concrètement, la Cour note certains retards dans la transmission des courriers imputables aux autorités roumaines (voir, notamment, les paragraphes 11, 13, 18, 20, 24 et 29 ci-dessus). Quant au ministère français, la Cour n’estime pas raisonnables la lenteur avec laquelle celui-ci a complété le dossier de l’exéquatur, ou les demandes répétées de documents, alors que la requérante a maintes fois rappelé que ces documents avaient déjà été envoyés (paragraphes 22 ‑ 24, 32-33, 36 et 38 ci-dessus). Elle constate enfin une période d’absence totale de communication du ministère français avec le ministère roumain et la requérante entre 1999 et septembre 2001 (paragraphes 26-27 ci-dessus).

Toutefois, la Cour considère qu’après la délivrance de l’exéquatur, les deux ministères ont rempli avec soin leurs obligations.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce les deux Etats, au moyen de leurs organes spécialisés, n’ont pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter avec célérité les décisions judiciaires favorables à la requérante. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention par la Roumanie et la France. II.

La requérante réclame le versement par chacun des deux gouvernements défendeurs d’une somme de 100 000 euros (EUR) au titre du dommage moral.

Le gouvernement français considère qu’un constat de violation constituerait une satisfaction équitable, thèse à laquelle souscrit aussi le gouvernement roumain, lequel estime en outre que les prétentions de la requérante sont exagérées et qu’aucun lien de causalité entre les violations alléguées et ces prétentions n’a été prouvé.

La Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par la lenteur de l’exécution forcée en l’espèce et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et notamment des actes et omissions imputables respectivement aux deux Etats et, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 16 000 EUR au titre du préjudice moral, dont 6 000 EUR à la charge de l’Etat roumain et 10 000 EUR à celle de l’Etat français. B. Frais et dépens

La requérante réclame 7 800 EUR pour frais et dépens dans les procédures engagées depuis 1992 afin de mettre en place la pension alimentaire et son paiement par le débiteur. Elle fournit un décompte des frais engagés pour la traduction des documents entre 2002 et 2007, les copies, les envois à la Cour et aux tribunaux français, les frais de notaire, de transport pour se rendre aux audiences, au ministère roumain à Bucarest et d’autres déplacements, en envoyant des quittances attestant une partie de ses prétentions.

Le gouvernement français conteste la nécessité des frais de notaire engagés par la requérante et de ses déplacements pour se rendre aux entretiens à Bucarest, Paris et Strasbourg, et estime que le montant éventuellement alloué par la Cour à ce titre ne devrait pas dépasser 3 000 EUR.

Le gouvernement roumain estime que la somme réclamée par la requérante est exagérée et qu’en tout état de cause elle n’a pu justifier que le paiement de 500 EUR à ce titre. En outre, il fait valoir qu’il n’est pas opportun pour la requérante de demander le remboursement des frais pour la traduction, dans la mesure où, elle aussi, est traductrice autorisée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 EUR, tous frais confondus, et l’accorde à la requérante (1 500 EUR à la charge de chaque gouvernement). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention par la Roumanie et la France ; 2. Dit a) que l’Etat roumain doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 6 000 EUR (six mille euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) que l’Etat français doit verser à la requérante, dans le même délai : i. 10 000 EUR (dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président