ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 866/2019

Ședința publică din data de 17 aprilie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 98 din 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 1220/CA/2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului în ședința din Camera de filtru din 26 septembrie 2018 dispunându-se comunicarea acestuia părților din proces, punându-li-se totodată în vedere să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului.

În ședința din Camera de filtru din 27 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A..

Motivul de casare invocat de către recurentă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 1350 C. civ. raportat la art. 1531 C. civ., creditorul având dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit prin faptul neexecutării.

În opinia recurentei, răspunderea contractuală a debitorului nu este un efect al obligației derivate din contract, ci din încălcarea clauzelor acestuia. Părțile, prin intermediul unei convenții, pot modifica limitativ dispozițiile cu privire la consecințele neexecutării în tot sau în parte a obligațiilor ce decurg din contract. Această modificare poate avea drept obiect înlăturarea, limitarea sau agravarea răspunderii, cu excepția situațiilor în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere nu provine din dolul ori culpa gravă a celui ce se obligă.

În speță, nu există o astfel de clauză/convenție a părților de limitare a răspunderii, motiv pentru care nici instanța nu putea proceda în acest sens.

Raționamentul instanței de apel, conform căruia nu se poate reține că ar fi fost aduse la cunoștința clientului condițiile constituirii și funcționării contului curent, contravine documentației contractuale, documentație ce este redactată într-o formulare clară, fără echivoc, nepermițând o altă interpretare.

Susține recurenta că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire atât natura contractului încheiat de părți, cât și legislația a cărei incidență este atrasă în urma unei corecte calificări a convenției încheiate de părți, instanța omițând astfel clauzele contractuale de antrenare a răspunderii civile, reținând ca și cauză exoneratoare dispozițiile art. 24 raportat la art. 25 din Regulamentul nr. 6/2006 al BNR.

Recurenta susține că acest Regulament nr. 6/2006 al BNR nu se aplică în cauză întrucât are ca obiect reglementarea emiterii și utilizării pe teritoriul României a instrumentelor de plată electronică, precum și monitorizarea activității cu aceste instrumente și a condițiilor care trebuie îndeplinite de emitenți, de instituțiile acceptante și de alți participanți la desfășurarea acestor activități de plăți pe teritoriul României, indiferent de moneda în care sunt emise aceste instrumente.

Instanța de apel înlătură răspunderea civilă reglementată de art. 1350 alin. (2) din C. civ. în mod nejudicios, reținând că în speță ar exista o justificare a intimatului și că această justificare la care face referire textul de lege ar fi dată de lipsa dovezilor administrate de A. cu privire la: acționarea cu neglijență a intimatului, nerespectarea prevederilor art. 24 din Regulamentul BNR nr. 6/2006, acționarea în mod fraudulos a intimatului.

Recurenta concluzionează în sensul că instanța de apel a aplicat greșit textul de lege, respectiv dispozițiile art. 1350 alin. (2) C. civ., găsind justificare în nerespectarea de către client a obligațiilor contractuale, prin încălcarea dispozițiilor Regulamentului BNR nr. 6/2006 ce se aplica tranzacțiilor efectuate cu cardul pe teritoriul României, în timp ce operațiunile deduse judecății sunt efectuate în Italia, iar pe de altă parte, se exonerează de obligația de acoperire a prejudiciului prin operațiunile neautorizate, instanța de apel considerând că pârâtul nu are obligația de plată integrală, ci parțială, fără însă a admite măcar în parte pretențiile.

Recursul este fondat pentru considerentele următoare:

Raporturile juridice dintre părți s-au născut în temeiul contractului de cont curent cu card de debit atașat, contract încheiat la data de 21 iulie 2009.

La această dată, urmare a solicitării intimatului-pârât, recurenta A. constituie un cont curent pe numele acestuia, predându-i totodată un card de debit B.. În perioada 27 iunie 2014 - 2 iulie 2014, cu cardul de debit eliberat pe numele intimatului, au fost efectuate în Italia, un număr de 378 de operațiuni de plăți în valoare de 115069,39 RON, plăți pe care reclamanta le-a decontat începând cu 30 iunie 2014.

La data de 8 iulie 2014, intimatul C. depune la sediul recurentei un aviz de refuz de plată a acestei sume indicând faptul că începând cu data de 27 iunie 2014 nu a efectuat nicio tranzacție și, mai mult, a susținut că în data de 3 iulie 2014 a constatat că a pierdut cardul.

În data de 6 august 2014 A. S.A. - Direcția Customer Experience - Departamentul Suport Clienți îi comunică intimatului faptul că tranzacțiile au fost efectuate cu citirea datelor de pe CIP-ul cardului și introducerea corectă a codului de securitate PIN, ceea ce implica și utilizarea cardului real și cunoașterea codului PIN.

De reținut este faptul că prin intermediul acestui card se puteau efectua și tranzacții la AFD-uri (Automated Fuel Dispenser), acesta fiind un self service disponibil non-stop de alimentare cu benzină, plata efectuându-se cu cardul. Alimentarea cu benzină este posibilă numai după inserarea cardului și autorizarea tranzacției. În cazul B., autorizarea era dată dacă soldul contului era mai mare sau egal cu o unitate monetară, cu alte cuvinte era suficient să efectueze plăți dacă acest sold era de minim 1 Ron.

Demersul judiciar al recurentei este întemeiat pe dispozițiile art. 1350 și următoarele din C. civ., fiind generat de soldul contului curent neachitat de către intimat, în cuantum de 115.069,39 RON, neautorizat de bancă, la care se adaugă dobânzile și comisioanele aferente.

Instanța de apel își întemeiază soluția de respingere a căii de atac promovate de către reclamata A. pe dispozițiile Regulamentului nr. 6/2006 al BNR, reținând faptul că aceasta nu a făcut dovada că intimatul a acționat cu neglijență, cu nerespectarea prevederilor art. 24 din Regulamentul nr. 6/2006 și/sau în mod fraudulos, astfel încât să poată obține obligarea intimatului de a achita în întregime valoarea pierderilor înregistrate prin decontarea tranzacțiilor efectuate în Italia.

Instanța de apel consideră că sunt simple supoziții pe baza cărora nu se poate ajunge la concluzia că pârâtul este cel care a efectuat tranzacțiile sau a furnizat unui terț datele cardului, susținerile recurentei cu privire la succesiunea evenimentelor, soluția pronunțată este fundamentată pe concluzia instanței în sensul că decontarea de către reclamantă a unor tranzacții neautorizate efectuate cu cardul de debit emis pe numele intimatului, în lipsa unor dovezi din care să rezulte că acestea au fost realizate de către pârât sau cu concursul acestuia, care fie a dat dovadă de neglijență, nerespectând dispozițiile art. 24 din Regulamentul nr. 6/2006, fie a acționat în mod fraudulos, nu este de natură a atrage răspunderea intimatului care, în aceste condiții, nu poate fi obligat la acoperirea integrală a pierderilor suferite de recurentă.

Înalta Curte reține că instanța de apel avea obligația de a se raporta la dispozițiile contractuale care reglementează răspunderea pârâților, având în vedere că ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile contractuale guvernată de contractul de cont curent cu card de debit nr. 1 din 27 iulie 2009.

Instanța de apel a ignorat să analizeze condițiile răspunderii contractuale și să stabilească situația de fapt prin raportare și la aceste condiții.

De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere și, în consecință, nu a analizat condițiile răspunderii civile contractuale nici prin raportare la temeiul juridic invocat de care recurenta-reclamantă, respectiv dispozițiile art. 1350 și urm. din C. civ., întreaga soluție fiind întemeiată exclusiv pe dispozițiile Regulamentului nr. 6/2006 al BNR, fără o corelare a acestora cu dispozițiile contractului încheiat de către pârâți.

În consecință, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care va analiza condițiile răspunderii intimatului în raport de dispozițiile contractului și, implicit, prin raportare la temeiul juridic invocat de către recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 98/2018 din 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 17 aprilie 2019.