ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 503/2019

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 636/PI din 16.05.2017 pronunțată în Dosar nr. x/2016, Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulata de reclamanta S.C. A. Sa în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G.; a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/21.07.2004 de BNP H. încheiată între promitenții vânzători I., J., C. și B. și promitentele cumpărătoare S.C. A. S.A.; a obligat, în solidar, pârâții B., (în nume propriu și ca moștenitoare legală a defunctei I.), C. (în nume propriu și ca moștenitor legal a defunctei I.), D., în calitate de moștenitoare a defunctului J.; E., în calitate de moștenitor al defunctului J.; F., în calitate de moștenitoare a defunctului J. și G., în calitate de moștenitoare a defunctului J. la restituirea sumei de 243.600 euro, reprezentând prețul încasat pentru terenul ce a format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, și la plata sumei de 16.382,35 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel tribunalul a reținut că, prin Promisiunea Bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 21 iulie 2004 la BNP K., coproprietarii tabulari I., J., C. și B. - în calitate de promitenți -vânzători, au promis vânzarea către reclamanta S.C. A. S.A - în calitate de promitentă cumpărătoare, a imobilului înscris în CF x Ghiroda, nr. cad. x - dezmembrat ulterior și având numerele cadastrale x, pentru suma de 243.600 euro (achitat prin ordinele de plată nr. x).

Părțile au convenit asupra înscrierii în cartea funciară a imobilului a unei interdicții de înstrăinare și grevare în favoarea reclamantei, interdicție înscrisă sub B 8. Totodată, au stipulat că intrarea în posesia de fapt asupra imobilului se realizează începând cu data semnării convenției, 21 iulie 2004, iar posesia de drept se va face la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, după scoaterea terenului din circuitul agricol, dar nu mai târziu de 20 iulie 2005.

Pârâții au invocat, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție care a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Raportul juridic dintre părți este reprezentat de Promisiunea Bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 21 iulie 2004 la BNP; or, din această perspectivă, legea aplicabilă în cauză este cea în vigoare la data încheierii actului juridic, respectiv dispozițiile C. civ. de la 1865.

Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, aceleași prevederi fiind cuprinse și în dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.). Din coroborarea dispozițiilor legale privind aplicarea legii civile în timp, rezultă, în mod neîndoielnic că prescripția extinctivă, invocată pentru o situație în întregime încheiată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămâne supusă dispozițiilor care au instituit-o.

În consecință, un raport juridic încheiat sub imperiul legii vechi este supus dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, act normativ care reglementează instituția prescripției extinctive și care în art. 18 conține dispoziții procedurale, instituind posibilitatea invocării excepției din oficiu de către instanța de judecată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce-i conferă caracterul unei excepții de ordine publică, chiar dacă potrivit art. 2512 alin. (2) din noul C. civ., instanța de judecată nu mai are această posibilitate.

Prin Decizia nr. 1/2014 din 17/02/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Obiectul prezentei acțiuni este de natură patrimonială și este supus termenului de prescripției de 3 ani, conform disp. art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În speță nu poate fi reținută incidența prescripției dreptului la acțiune, deoarece prin introducerea cererii de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Timiș, reclamanta a încercat să își valorizeze jurisdicțional promisiunea de vânzare (a cărei rezoluțiune s-a solicitat prin prezenta cauză) solicitând chiar pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare privitor la suprafața de teren promisă spre vânzare, devenind incident în speță cazul de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă reglementat de lit. b) a alin. (1) al art. 16 din Decretul-lege nr. 1567/1958 (incident în speță, în temeiul art. 201 din Legea cu nr. 71/2001 ce trebuie corelat și cu Decizia nr. 1/17.02.2014, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii și publicată în MO nr. 283/17.04.2014 și care statuează că: "Prescripția se întrerupe (…) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent".

În considerentele Sentinței civile nr. 950/13.03.2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a reținut că: "în ceea ce privește executarea în natură a antecontractului, cât timp promitenților vânzători nu li s-a eliberat un nou titlu de proprietate și nu au fost puși în posesie, este evident că antecontractul nu poate să fie pus în executare în natură, acțiunea privind transformarea obligației de a face într-o obligație de a da fiind prematură, dreptul nefiind actual".

Este real că potrivit prevederilor alin. (2) al art. 16 din Decretului-lege nr. 167/1958 "prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea", numai că petitul vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare s-a respins ca prematur, dat fiind că promitenților vânzători nu li s-a eliberat un nou titlu de proprietate și nu au fost puși în posesie, iar nu ca neîntemeiat, pentru ca efectul întreruptiv de prescripție să nu se mai producă.

Pe de altă parte, imposibilitatea pronunțării în acel litigiu a unei astfel de hotărâri este imputabilă promitenților-vânzători în sarcina cărora revenea inițial obligația de a scoate din circuitul agricol terenul și de a-l garanta pe cumpărător de valabilitatea titlului de proprietate, apoi de a lua terenul în posesie.

Mai mult, s-a reținut că reclamanta nu a stat în pasivitate, a achitat impozitele aferente imobilului și a efectuat demersuri privind operațiunile de dezmembrare, achitând o parte din costurile eferente acestora.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că obligația principală pe care o generează încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare este una de a face, susceptibilă de executare în natură, voluntar - prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică - sau silit - dacă una din părți refuză să contracteze în forma cerută de lege.

În speță, reclamanta, promitentă-cumpărătoare, a solicitat rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligației principale (constând în prezentarea în fața notarului public în vederea perfectării convenției în formă autentică, necesară pentru transmiterea valabilă a dreptului de proprietate), ce-și are originea în pasivitatea pârâților ce nu și-au îndeplinirea obligația de scoatere a terenului din circuitul agricol, iar, mai apoi, după constatarea nulității titlului de proprietate, de efectuare a demersurilor pentru punerea lor în posesie cu terenul ce le revine.

Rezoluțiunea se pronunță în condițiile art. 1020 - 1021 C. civ. dacă se identifică cerințele cumulative cerute de aceste norme legale și anume, existența unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăției acestuia, punerea sa în întârziere, existența unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului precum și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Aceste condiții sunt întrunite în prezenta cauză, conform stării de fapt mai sus expusă și reținută de către tribunal.

Promitenții-vânzători I. și J. au decedat înainte de perfectarea promisiunii în formă autentică, astfel că obligațiile generate de promisiunea de vânzare-cumpărare s-au transmis moștenitorilor acestuia - pârâții, potrivit regulilor din materia devoluțiunii succesorale privind suportarea pasivului moștenirii (fiind continuatorii personalității defuncților, aceștia sunt ținuți a executa obligațiile asumate de defuncți în timpul vieții, cu excepția celor intuitu personae).

În condițiile în care pârâții nu mai sunt nici proprietarii imobilului promis de autorii lor reclamantei, aceștia sunt în imposibilitatea de a-i mai transmite reclamantei dreptul de proprietate asupra bunului (nemo dat qvod non habet), în mod culpabil neputându-se realiza obligația de a da, reclamanta neputând obține realizarea deplina a obiectului convenției, deși și-a îndeplinit integral obligația sa de plata a prețului imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 214/07.12.2017, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții B., C., D., E., F. și G.

Curtea de Apel a constatat că momentul de început al curgerii termenului de prescripție a fost în mod corect stabilit de prima instanță, contrar susținerilor apelanților.

De la data de 21.07.2004, data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare, reclamanta intimată a intrat în posesia de fapt a imobilului ce face obiectul litigiului conform mențiunilor din actul juridic încheiat de părți. Din probele administrate în fața primei instanțe rezultă că reclamanta a folosit terenul, a efectuat lucrările de dezmembrare pe cheltuiala sa, a achitat obligațiile ce-i reveneau (impozitele aferente) și a efectuat demersuri pentru dezmembrarea terenului achitând în acest sens o parte din costurile necesare acestor operațiuni. Această stare de fapt a fost de altfel confirmată și de martorii audiați în fața primei instanțe (L. și M.) care au învederat că terenul a fost posedat continuu de reclamantă care a achitat impozitul aferent și că aceasta intenționa ca pe terenul achiziționat să construiască o clădire de logistică.

În raport de această situație s-a reținut în mod întemeiat de către prima instanță, că în toată această perioadă termenul de prescripție nu a început să curgă.

Nu poate fi primită nici critica cu privire la reținerea de către instanță a efectului de întrerupere a prescripției în raport de Sentința civilă nr. 950/13.03.2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2007 ce a avut ca obiect obligarea pârâților (aceeași din prezenta cauză sau antecesorii lor) la încheierea actului de vânzare-cumpărare și obligarea acestora (respectiv a autorilor lor) la plata dublului sumei plătite, adică valorificarea clauzei de arvună.

Este corectă susținerea apelanților că, în baza art. 7 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripția începe să curgă la data când se naște dreptul la acțiune, însă în cauza dedusă judecății a fost incidentă ipoteza întreruperii termenului de prescripție reglementată de art. 16 lit. b) alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

De altfel, în considerentele Sentinței civile nr. 950/13.04.2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Timiș în care pârâții au invocat aceeași excepție, s-a reținut cu putere de lucru judecat că prescripția nu a început să curgă, instanța apreciind acțiunea formulată de reclamantă ca prematură, raportat la faptul că pentru pârâți nu s-a emis un nou titlu de proprietate și nu au fost puși în posesie.

Față de cele menționate mai sus, dar și în raport de soluția dată în cauză în sensul că cererea reclamantei de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare s-a respins ca prematură (întrucât promitenților vânzători nu li s-a eliberat un nou titlu de proprietate), iar nu ca neîntemeiată, s-a achiesat la punctul de vedere al primei instanțe potrivit căruia nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Având în vedere aceste aspecte, a fost înlăturată susținerea apelanților în sensul că data de 12.09.2007, data pronunțării Deciziei civile nr. 126/R de constatare a nulității parțiale a titlului de proprietate, este data când putea și trebuia ca reclamanta să ceară rezoluțiunea contractului, situație în care Decizia nr. 2410/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este incidentă în cauză.

În ceea ce privește motivele de apel cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat că, prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 21.07.2004 de BNP K., încheiată cu proprietarii tabulari I., J., C. și B. - reclamanta intimată a promis cumpărarea terenului înscris în CF x Ghiroda nr. cad. x - dezmembrat ulterior și având numerele cadastrale x.

Contrar celor susținute de apelanți, ce contestă (pentru prima oară prin apelul declarat - fără ca acest aspect să fie invocat prin întâmpinare la prima instanță) plata prețului, s-a constatat că sunt depuse la dosar ordinele de plată ce atestă achitarea prețului terenului din litigiu.

Termenul limită pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a fost stabilit de părțile semnatare ale promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare ca fiind data scoaterii terenului din circuitul agricol, dar nu mai târziu de 20.07.2005.

În actul juridic încheiat de părți s-a prevăzut ca demersurile pentru scoaterea terenului din circuitul agricol să fie făcute de pârâți, însă, cum aceștia nu și-au executat această obligație, demersurile în acest sens au fost delegate către reclamantă în baza Procurii nr. 3421 din data de 21.07.2004.

Nu poate fi primită susținerea pârâților apelanți în sensul că neîncheierea contractului autentic până la data prevăzută în contract nu poate să fie imputată pârâților și nici faptul că aceștia ar fi dat dovadă de pasivitate cu privire la încheierea contractului autentic.

În acest sens, s-a constatat că starea de fapt a fost reținută corect de instanța de fond, care în mod întemeiat a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ. ce reglementează instituția rezoluțiunii, fiind îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de aceste dispoziții legale având în vedere că s-a dovedit în cauză pasivitatea pârâților care nu și-au îndeplinit obligația de scoatere a terenului din circuitul civil iar, ulterior, după constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate dispusă prin Decizia civilă nr. 1126/R/12.09.2007, nu au efectuat demersuri pentru punerea lor în posesie cu terenul ce le revenea.

Cum, în mod culpabil, pârâții nu au putut realiza obligația asumată prin actul juridic încheiat de părți, având în vedere că terenul ce a făcut obiectul promisiunii nu mai există în patrimoniul lor, reclamanta fiind în prezent în imposibilitatea de a solicita executarea în natură a obligațiilor prevăzute în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, Curtea a considerat întemeiată admiterea acțiunii reclamantei.

Împotriva acestei decizii, pârâții D., C., E., B., F. și G. au promovat recurs, solicitând casarea acesteia în temeiul motivelor prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat respingerea nemotivată a cererii de probatoriu formulate cu prilejul judecării apelului și neanalizarea criticii privitoare la schimbarea legii aplicabile în cauză fără punerea în discuția părților a acestui aspect, nesocotind principiul disponibilității și dreptul la apărare al pârâților.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că, deși criticile sale au fost punctuale și explicitate pe larg, instanța de apel nu le-a analizat în totalitate, iar acolo unde a făcut-o a dezvoltat argumente contradictorii sau străine cauzei.

Arată în acest sens că ambele instanțe de fond analizează incidența prescripției dreptului material la acțiune în prestație tabulară, obligația de a face, și nu cu referire la acțiunea în rezoluțiune cu care a fost învestită, în raport de care termenul de prescripție ar fi început să curgă de la data când promitenta-cumpărătoare a aflat că nu mai este posibilă vânzarea, respectiv de la data anulării parțiale irevocabile a titlului de proprietate al promitenților - vânzători, sub acest aspect neavând relevanță punerea în posesie a reclamantului de la data semnării promisiunii.

De asemenea, recurenta susține că motivarea instanței de apel potrivit căreia reclamanta a folosit terenul, a efectuat lucrări de dezmembrare pe cheltuiala sa, a achitat obligațiile ce-i reveneau este străină de cauză și contravine celorlalte aspecte reținute de instanță care arătau faptul că posesia nu mai putea fi deținută după anularea titlului de proprietate al promitenților-vânzători, neefectuarea lucrărilor de dezmembrare neputând fi demonstrată în condițiile respingerii posibilității de administrare a probelor solicitate.

Totodată, recurenta a subliniat faptul că instanța de apel a reținut că termenul de prescripție nu a început să curgă pe durata judecării Dosarului nr. x/2007 în ciuda faptului că prima instanță constatase incidența unui caz de întrerupere a termenului de prescripție. În acest cadru, recurenta a subliniat faptul că judecata acestei acțiuni anterioare nu putea constitui un caz de întrerupere nu doar pentru că demersul judiciar a fost respins, ci mai ales din cauza faptului că această cerere avea alt obiect și cauză decât litigiul de față.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a înlăturat data de 12.09.2007, ca moment de început al termenului de prescripție, cu o motivare vagă și străină de argumentul supus analizei și a reținut fără fundament întrunirea cerințelor pentru rezoluțiunea convenției în condițiile în care a probat că neexecutarea nu îi este imputabilă, fiind în imposibilitate de a executa, iar punerea în întârziere nu a existat. În același sens, a precizat faptul că nemenționarea terenului în certificatul de moștenitor avea o altă semnificație juridică și nu justifica aserțiunea referitoare la nerealizarea culpabilă a obligației asumate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârilor instanțelor de fond.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 486 - 487 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este o cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ. în acest context, simpla nemulțumire a părților cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții contestă respingerea cererii de suplimentare a probatoriului în apel, dar sub aparența nemotivării soluției instanței cu privire la acest aspect, se arată, în realitate nemulțumită de situația de fapt reținută de instanțele de fond pe baza probelor administrate.

Or, în acest cadru, se cuvine a se preciza faptul că instanțele au posibilitatea respingerii unor probe atunci când administrarea lor devine inutilă, situația de fapt relevantă în cauză putând fi lămurită pe baza probelor deja încuviințate în cauză. Cu atât mai mult o cenzurare a cererii de probe noi este posibilă în calea de atac a apelului, care, deși devolutivă, pornește de la premisa unei situații de fapt stabilite de prima instanță și a unor critici din partea apelantului, din perspectiva cărora este analizată și utilitatea suplimentării probatoriului.

De altfel, Înalta Curte constată că, deși recurenții critică soluția instanței de apel asupra cererii de probe, nu indică încheierea de ședință prin care s-a dispus această măsură, și nici nu formulează în mod expres cale de atac și împotriva acesteia.

În ceea ce privește stabilirea de către instanțele de fond a legii aplicabile în cauză ca fiind C. civ. 1864, și nu C. civ. 2009, ale cărui dispoziții au fost invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, nu constituie o încălcare a principiului disponibilității sau nerespectare a dreptului la apărare al pârâților, cât timp încadrarea în drept este lăsată în sarcina instanței, din motivarea cererii de chemare în judecată putând fi desprinse toate elementele pentru corecta îndeplinire a acestei atribuții. De altfel, recurenții nu au indicat în concret față de ce aspecte de drept decurgând din aplicarea C. civ. 2009 nu au putut formula apărări corespunzătoare, ce ar fi fost de natură a schimba concluziile instanțelor de fond.

Cât privește motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că recurenții invocă motivarea contradictorie, doar că argumentele subsumate acestui motiv de recurs nu susțin în totalitate premisa legală, în realitate recurenta contestând pe larg situația de fapt reținută de instanțele de fond și evaluată în contextul aplicării la speță a normelor de drept incidente, aspect incompatibil cu judecata căii extraordinare de atac care privește exclusiv critici de nelegalitate, stabilirea situației de fapt relevante pe baza probelor administrate în cauză rămânând atributul exclusiv al instanțelor de fond. Prin urmare, instanța de recurs nu va reține și analiza criticile recurenților referitoare la reținerea pretins eronată a posesiei realizate în fapt de reclamantă după încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare sau a conduitei sale culpabile.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurenții au criticat decizia cu privire la soluțiile asupra excepției prescripției și fondului doar din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nu și al aplicării greșite a unor norme de drept substanțial, care s-ar fi circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de acesta, se poate constata că nu subzistă situația absenței motivelor, decizia atacată cuprinzând pe larg argumentele ce au condus la fundamentarea soluției pronunțate. Faptul că instanța a reținut anumite aspecte de fapt și de drept, înlăturând altele implicit sau expres nu echivalează cu lipsa motivării doar pentru că instanța a ales să dea o relevanță mai mare anumitor aspecte în detrimentul celorlalte invocate de apelanți.

Totodată, se reține că nemulțumirea recurentei cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanțelor de fond nu se circumscrie motivului de recurs invocat cât timp considerentele deciziei atacate enunță și detaliază în mod cursiv și coerent considerentele care au stat la baza pronunțării soluției în apel, făcând posibilă analiza silogismului instanței din perspectiva unor critici de nelegalitate.

În egală măsură nu se circumscriu cazului referitor la existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, situațiile invocate de recurentă care au în vedere, în esență, utilizarea de către instanța de apel a altor argumente decât cele propuse de parte (spre exemplu: înlăturarea momentelor propuse de către apelanți în ceea ce privește începutul termenului de prescripție) sau reținerea pretins eronată a incidenței unor texte de lege la situația de fapt reținută (cum ar fi cazul de întrerupere a termenului de prescripție sau îndeplinirea cerințelor privind rezoluțiunea convențiilor). În primul caz considerentele nu sunt ab initio contradictorii în interiorul silogismului instanței, ci sunt cel mult în contradicție cu cele propuse de parte, iar, în cea de a doua situație, ar putea fi vorba de incidența unui alt motiv de casare neinvocat în cauză.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., iar, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți D., C., E., B., F. și G. împotriva Deciziei civile nr. 214 din 7 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Obligă recurenții - pârâți la plata sumei de 4.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei - reclamante A. S.A.

Pronunțată în ședință publică, azi, 07.03.2019.

GGC - NN