ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 255/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, la data de 02 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe pârâta Societatea "H." SA Plopeni, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că activitatea prestată de reclamanții din cadrul H. SA se încadrează în grupa I-a/condiții speciale de muncă în procent de 100%, respectiv, grupa a II-a/condiții deosebite de muncă în procent de 100%; de asemenea, au cerut obligarea pârâtei să le elibereze adeverințele cu grupa I-a/condiții speciale în procent de 100% și grupa a II-a/condiții deosebite de muncă în procent de 100% pentru perioadele lucrate; cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică din data de 13 august 2018, din oficiu, instanța a invocat și a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale absolute cu privire la acțiunea promovată de reclamantul F., în contradictoriu cu pârâta, precum și necesitatea disjungerii acesteia, cu consecința formării unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2018, în care a rămas în pronunțare asupra excepției invocate.

Prin Sentința civilă nr. 2388, pronunțată la data de 13 august 2018, în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale absolute, invocată de instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul F., în contradictoriu cu pârâta SC H. SA Plopeni, în favoarea Tribunalului Giurgiu.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la cauzele având ca obiect conflicte individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă reclamantul, textele legale invocate anterior instituind o competență teritorială derogatorie de la dreptul comun, respectiv, de la prevederile art. 107 C. proc. civ., competență care, prin natura imperativă a termenilor utilizați de legiuitor, are caracter exclusiv, iar nu relativ, astfel că, a considerat instanța, părțile nu au posibilitatea de a stabili competența altei instanțe.

În vederea determinării instanței competente din punct de vedere teritorial în judecarea unui asemenea litigiu, au fost instituite două criterii alternative de stabilire a competenței, în sensul ca reclamantul are alegerea între tribunalul de domiciliul sau reședința sa și tribunalul în raza căruia este situat locul său de muncă.

Or, a reținut instanța, reclamantul F. nu are nici domiciliul, dar nici locul de muncă în județul Prahova, motiv pentru care competența teritorială în judecarea acțiunii lor revine Tribunalului Giurgiu, în a cărui circumscripție teritorială această parte locuiește.

Instanța a considerat că trebuie subliniat faptul că, prin reglementarea competenței teritoriale în favoarea instanței de la domiciliul/reședința ori de la locul de muncă al reclamantului, s-a urmărit protejarea salariatului când are o asemenea calitate procesuală, spre a-i facilita accesul la instanțele judecătorești. Legiuitorul, din rațiuni de protecție, a recurs la această soluție pozitivă, echitabilă pentru a nu-i descuraja pe salariați, în sensul deducerii pretențiilor lor pe rolul instanțelor judecătorești.

Cu toate acestea, măsura nu este "in favorem", întrucât ar echivala o renunțare la un drept procesual, ceea ce art. 38 din C. muncii interzice cu desăvârșire.

Totodată, tribunalul a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, pentru a deveni incident alin. (3) al art. 269 din C. muncii, introdus prin art. 46 pct. 1 din Legea nr. 76/2012, în acest sens, reținând că, practic, fiecare reclamant pretinde, pe calea prezentului demers judiciar, un drept individual, născut în temeiul existenței și executării propriului contract individual de muncă, potrivit meseriei, locului de muncă efectiv și atribuțiilor concrete pe care le-a avut, ceea ce conduce la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 59 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, la data de 10.09.2018, sub nr. x/2018.

În ședința publică din 10 octombrie 2018, față de împrejurarea că reclamantul are domiciliul în județul Giurgiu, însă instanța, examinând carnetul de muncă depus la dosar și față de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, a invocat, din oficiu, excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Giurgiu, ca urmare a declinării de competență de către Tribunalul Prahova, și a reținut cauza în pronunțare pe excepția invocată.

Tribunalul Giurgiu, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 345/2018/LM/AS, pronunțată la data de 10 octombrie 2018, în Dosarul nr. x/2018, a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Giurgiu; a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova; a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Fiind vorba despre un conflict de muncă, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de legislația muncii, art. 269 alin. (1) și (2) din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În stabilirea normei aplicabile, tribunalul a constatat că Legea dialogului social nr. 62/2011, reprezintă lege specială în raport cu C. muncii și derogă de la acesta, fiind legea ce guvernează desfășurarea litigiului, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilind competență alternativă, la alegerea reclamantului, care poate opta între instanța competentă de la domiciliul său și cea de la locul de muncă.

În speță, a reținut instanța, reclamantul, domiciliat în județul Giurgiu, fost angajat al SC H. SA, cu sediul în orașul Plopeni, județul Prahova, a ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Prahova, ca instanță în a cărei circumscripție a avut locul de muncă.

Or, pentru toate situațiile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care din instanțele deopotrivă competente să fie sesizată, revine exclusiv reclamantului, conform dispozițiilor art. 116 C. proc. civ. Odată alegerea făcută, instanța nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului, declinarea competenței.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Giurgiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul Prahova și Tribunalul Giurgiu- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea "H." SA Plopeni, să se constate că activitatea prestată de aceștia se încadrează în grupa I-a/condiții speciale de muncă în procent de 100%, respectiv, grupa a II-a/condiții deosebite de muncă în procent de 100%, și să fie obligată pârâta să le elibereze adeverințele cu grupa I-a/condiții speciale în procent de 100% și grupa a II-a/condiții deosebite de muncă în procent de 100% pentru perioadele lucrate.

Se observă că Tribunalul Prahova a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2018, privind pe reclamantul F., formând dosar nou pentru acesta, cu nr. x/2018.

În acest dosar, cu nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariatul domiciliat în județul Giurgiu.

În temeiul art. 135 C. proc. civ., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, pentru următoarele considerente:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 7 persoane fizice, care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Societatea "H." SA Plopeni, în calitate de fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale și formarea celei de față, aceasta își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului Prahova, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în Dosarul nr. x/2018.

Conform art. 59 din Noul C. proc. civ., prin care se definește coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.".

Art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ. prevede că: "(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi, reiese că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Înalta Curte reține că legătura dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influențează sau poate să influențeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părților se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra celorlalte.

Rezultă, astfel, o interdependență între cereri, care în cauza de față nu există.

Aceasta, deoarece, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept deduse judecății, care este aceeași pentru toți reclamanții; aceeași interpretare a legii o poate avea oricare altă instanță dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competență.

Simple rațiuni de jurisprudență unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competența teritorială exclusivă a altor instanțe de către o instanță necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situația în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecății, printr-un proces colectiv, unei singure instanțe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenței de jurisdicție teritorială.

Mai mult, Tribunalul Prahova a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, și că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 13 august 2018 a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantul F. și formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privința cererii formulate de acest reclamant, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului Prahova, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu ceilalți 6 reclamanți, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competență.

În ce privește competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanța de la domiciliul reclamantului este Tribunalul Giurgiu, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal.

Înalta Curte reține, de asemenea, că legiuitorul a stabilit, în adevăr, o competență teritorială alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă al reclamantului-salariat. Însă, reclamantul nu are locul de muncă în jurisdicția Tribunalului Prahova, întrucât este deja pensionat. Or, legea nu a avut în vedere fostul loc de muncă al reclamantului, ci numai pe cel actual.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

GGC - GV