ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2359/2019

Ședința publică din data de 12 decembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 210.062,60 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate de A. asiguratului său Cargo, C. S.R.L.; sumei de 13.439,77 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor în cuantum de 210.062,60 RON, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data plații despăgubirilor, respectiv 18 februarie 2016 și până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 31 martie 2017; dobânzii legale penalizatoare, în continuare de la data formulării cererii de chemare în judecată - 31 martie 2017 - și până la achitarea integrală a debitului; cheltuielilor de judecată.

La 26 septembrie 2017, reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare, prin care a înțeles să modifice cadrul procesual pasiv, prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a societății B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 210.062,60 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate de A. asiguratului sau Cargo S.C. C. S.R.L.; sumei de 13.439,77 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor în cuantum de 210.062,60 RON, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data plății despăgubirilor, respectiv 18 februarie 2016 și până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 31 martie 2017; dobânzii legale penalizatoare, în continuare de la data formulării cererii de chemare în judecată - 31 martie 2017 - și până la achitarea integrală a debitului, solicitând totodată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 29 noiembrie 2017, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței generale a instanțelor române.

Prin încheierea de ședință din 2 martie 2018, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 645 din 9 martie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L. și a respins cererea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.; a respins ca neîntemeiată excepția prescripției; a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta B. la plata sumei de 67024,74 RON cu titlu de despăgubiri. Totodată a obligat pârâta B. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 595 RON reprezentând cheltuieli traducere, 2445,49 RON taxa de timbru și 2000 RON onorariu avocat proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanta A. S.A. și pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 1788A din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 645 din 9 martie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., împotriva încheierii din 29 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 645 din 9 martie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

A fost schimbată în tot încheierea din 29 noiembrie 2017 și sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția necompetenței instanțelor române și a fost respinsă acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române, fiind obligată apelanta-reclamantă la plata sumei de 1.222,74 RON către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1788A din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că față de prevederile contractului de asigurare seria x nr. x cât și cererea de despăgubire formulată de asigurat a procedat la întocmirea dosarului de dauna nr. CGO/15/70102768 și a achitat, la data de 18 februarie 2016, despăgubiri persoanei păgubite pentru prejudiciul suferit - risc asigurat, suma totală în cuantum de 210.062,60 de RON, conform extrasului de cont nr. 80 din 19 februarie 2016.

Luând în considerare raportul juridic astfel creat, recurenta susține existența unui contract de asigurare ce are ca obiect plata unei indemnizații pentru activitatea de transport maritim internațional de mărfuri, iar transportatorul răspunde de pierderea totală sau parțială a mărfii sau pentru avarie, produse între momentul primirii mărfii și cel al eliberării ei.

Astfel cum a reținut în mod corect și instanța de fond, în prezenta speță se aplică Convenția Națiunilor Unite de la Hamburg din 1978, la care România a aderat prin Decretul nr. 343/1981 publicată în Buletinul Oficial nr. 95 din 28 noiembrie 1978.

În raport cu dispozițiile art. 2210 C. civ. privind asigurările si reasigurările "în limitele indemnizației plătite în asigurarea de bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei".

Având în vedere Decizia nr. XXIII din l9 martie 2007 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că "în aplicarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, natura juridică a acțiunii în regres exercitată de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, este comercială, iar nu civilă", dispozițiile O.G. nr. 13/2011, recurenta a solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 210.062,60 RON, de la data plații despăgubirilor - 18 februarie 2016 și până la achitarea integrală a debitului.

Față de aspectele învederate, recurenta a solicitat instanței admiterea acțiunii în răspundere civilă contractuală și obligarea pârâtei la plata sumelor menționate.

În opinia recurentei, se susține că în mod eronat instanța a apreciat că în speță se aplică dispozițiile art. 6 teza a II-a din Convenție în detrimentul dispozițiilor art. 6 teza I din Convenție, motivat de faptul că din înscrisurile de la dosarul cauzei nu ar fi deținut date suficiente pentru a efectua calculul potrivit art. 6 teza I din Convenție (835 unități de cont/colet sau alta unitate de transport), reținând în mod eronat faptul că din dosar nu rezultă numărul cutiilor cu care au fost transportate cele 25.406 perechi de mănuși avariate.

Sunt eronate aceste susțineri, pe de o parte raportat la împrejurarea că, întreaga marfa a ajuns la destinație avariată, iar pe de altă parte raportat la împrejurarea că, din facturile de achiziție și listele de ambalare rezultă dincolo de orice dubiu în câte cutii (unități de transport) au fost transportate cele 25.406 perechi avariate, iar din Raportul de verificare calitativă rezultă că au fost indicate în mod detaliat mărfurile avariate, iar în modalitatea de calcul a indemnizației de asigurare au fost precizate în același mod detaliat toate informațiile privind bunurile avariate. Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța de fond putea efectua calculul potrivit art. 6 teza I din Convenție.

Potrivit art. 6 pct. 1 lit. (a) din Convenția de la Hamburg, suma ce se va acorda este limitată la suma care este mai mare dintre aceste două valori, ceea ce înseamnă că suma la care este limitată despăgubirea ce se va acorda este suma de 1.645.241,3624952 RON.

Or, suma de 210.062,60 RON solicitată cu titlu de despăgubiri cu tot cu accesorii, nu doar că nu depășește Limita Maxima a Despăgubirilor ce se pot acorda, ci este chiar net inferioară. Totodată, în mod eronat, instanța de fond nu a acordat Cota taxe vamale + Valoare cota transport maritim + Valoare cota D., în sumă totală de, 3.382,62 USD.

De asemenea, recurenta a învederat instanței de apel că este eronată soluția instanței de fond de respingere a capătului de cerere privind dobânda legala penalizatoare.

În motivarea soluției pronunțate instanța a interpretat eronat prevederile art. 23 alin. (4) din Convenția de la Hamburg, întrucât din dispozițiile acestui text de lege rezultă faptul că, cărăușul trebuie să suporte orice pierdere (Cota taxe vamale + Valoare cota transport maritim + Valoare cota D., în sumă totală de 3.382,62 USD, sunt o pierdere) și de asemenea neplata la scadență a contravalorii despăgubirilor care este tot o pierdere. Tocmai pentru neplata la termen a fost instituită dobânda legală penalizatoare.

Dobânda legala penalizatoare este datorată conform art. 2640 alin. (2), art. 2638 alin. (2) si art. 1535 din C. civ.. O.G. nr. 13/2011 și având în vedere și faptul că, împreună cu despăgubirea nu depășește limita prevăzuta de art. 6 pct. 1 lit. a) teza I din Convenție.

Instanța de apel, a analizat cu prioritate apelul declarat de către pârâta B., motivat de faptul că, prin această cale de atac sunt puse în discuție soluțiile pronunțate de Tribunal asupra excepțiilor necompetentei instanțelor si prescripției dreptului material la acțiune. Analizând critica pârâtei referitoare la "greșita" soluționare a excepției necompetentei instanțelor, instanța de apel a apreciat-o în mod eronat ca fiind întemeiată și în consecința a dispus admiterea apelului declarat de către B. și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române, totodată a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat, fără a mai analiza criticile formulate cu privire la fondul pretențiilor.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că reclamanta și-a schimbat poziția în ceea ce privește proba contractului de transport, ca fiind făcută prin intermediul corespondenței purtate între părți și a planșelor foto din dosar și nu prin conosamentul de transport waybill, pentru a se evita reținerea acestui înscris în analiza excepției necompetenței. Această interpretare a instanței de apel a fost total eronată.

De asemenea, în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că din conosamentul depus de reclamantă la dosarul cauzei ar fi rezultat faptul că mențiunile de pe înscrisul prezentat fac dovada alegerii de competență, fără a se indica și care ar fi fost instanța competentă, potrivit mențiunilor exprese de pe acest înscris. Instanța de apel susține că din înscrisurile depuse ar rezulta alegerea instanței de la Londra, aspect vădit eronat.

Mai susține recurenta că instanța a interpretat eronat și dispozițiile art. 21 pct. 1 lit. d) din Convenția Națiunilor Unite din 1978 de la Hamburg.

Astfel, pe lângă faptul că nu s-a făcut o alegere de competență de către părți, pârâta nu a făcut dovada alegerii de către nicio persoană implicată în acest transport a unei competențe aparținând "instanței din Londra", cum a reținut în mod eronat instanța de apel.

Totodată, se susține că instanța de apel a interpretat eronat și dispozițiile art. 3 alin. (2) și art. 1068 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că a solicitat instanței de apel, ca în situația în care ar aprecia că între părți ar fi intervenit o alegere de competență să facă aplicabilitatea dispozițiilor art. 1068 alin. (2) din C. proc. civ., însă în mod neîntemeiat instanța de apel a înlăturat si aceste apărări apreciind că sunt opozabile doar presupusele obligații ale asiguratului recurentei, nu și drepturile ce deriva din subrogarea, în temeiul dispozițiilor art. 2210 din C. civ.

Or, o asemenea interpretare este vădit eronată, în condițiile în care, legiuitorul indică expres în conținutul dispozițiilor art. 2210 din C. civ., faptul că "în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei".

Soluția instanței de apel este eronată, având în vedere, în primul rând, faptul că nu s-a făcut dovada existenței și a conținutului condițiilor la data semnării conosamentului de expediție, respectiv la data de 27 august 2015 și nici nu s-a făcut dovada opozabilității față de recurentă (față de asiguratul S.C. C. SRL). Ceea ce a depus apelanta la dosarul cauzei în fata instanței de fond este ceea ce se regăsea pe site-ul B. în anul 2017 și în niciun caz nu face parte din vreo convenție încheiată între C. S.R.L. și B. -B. S.R.L.. Deci, contrar susținerilor apelantei, între B. și C. nu au fost asumate niște clauze, pârâta răspunzând în baza Convenției Națiunilor Unite de la 1978 - legea specială aplicabilă în cauză.

Pentru ca acel înscris depus de către intimata-pârâta să fi avut putere doveditoare ar fi trebuit să poarte semnătura părților, ar fi trebuit să fi fost recunoscut de partea căruia i se opune, recunoscut de lege, or, înscrisul depus de către apelanta-pârâtă nu a fost semnat de către reclamantă sau de către asiguratul său, de către un alt terț implicat în contractul de transport; nu a fost recunoscut de recurentă, a fost contestat, arătând faptul că nu a fost nicio clipă aleasă vreo competență de părți și nici nu există vreo prevedere legală care să prezume că este recunoscut, ceea ce înseamnă că acel înscris nu avea nicio putere probatorie pentru că nu îndeplinea condițiile prevăzute de dispozițiile art. 272, respectiv art. 273 din C. proc. civ.

Pe lângă faptul că reclamanta nu cunoaște conținutul condițiilor la care s-a făcut trimitere în Conosamentul de Expediție din data de 27 august 2015, pentru că acele condiții nu apar ca fiind acceptate și indicate în mod expres sub semnătură la nivelul datei de 27 august 2015 (astfel cum prevăd dispozițiile art. 21 pct. 1 lit. d) din Convenția Națiunilor Unite de la 1978), condițiile despre care face vorbire pârâta din prezenta cauză nici măcar nu le-ar fi fost opozabile dacă ar fi existat, deoarece se regăsesc doar în conosamentul de expediție - scrisoarea de expediție - care are ca părți: expeditorul; E. LTD., destinatarul E. S.R.L. România și transportatorul B., niciunde nu apare numele beneficiarului C. S.R.L..

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din C. proc. civ., în situația în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare Ia drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și C. proc. civ. au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care C. proc. civ. conține dispoziții mai favorabile.

Având în vedere că pentru stabilirea competenței instanței de judecată în speță trebuie analizate atât dispozițiile C. proc. civ., cât și dispozițiile Convenției Națiunilor Unite de Ia Hamburg din 1978, trebuie făcută o analiză comparativă a dispozițiilor celor două acte normative sub aspectul competenței, pentru a se stabili dacă prevederile din cele două acte sunt similare și pentru a vedea dacă exista vreo neconcordanță între dispozițiile celor două acte,

Pe lângă faptul că între beneficiarul transportului - S.C. C. S.R.L. - și intimata-pârâtă nu s-a încheiat vreo convenție care să stabilească vreo jurisdicție nu se putea alege o altă competență decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, aspect care rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor pct. 5. Art. 21 din Convenția din 1978 de la Hamburg, o înțelegere între părți desemnând locul unde reclamantul poate introduce acțiunea, produce efecte, doar dacă înțelegerea a intervenit după ce a apărut reclamația în baza contractului de transport. Și nu a existat o asemenea alegere de competență, însă instanța de apel nu a analizat și textul de lege invocat de recurentă.

Prin dispozițiile art. 1081 C. proc. civ., legiuitorul român a înțeles să acorde accesul la justiție în privința unor cereri în materii în care sunt deopotrivă competente și instanțele altor state.

Art. 1081, competenta preferențială a instanțelor române, prevede "(1) Instanțele judecătorești române sunt competente să judece și litigiile în care: 2) locul unde a luat naștere, sau trebuia executată, fie și numai în parte, o obligație contractuală, se află în România; - obligația de a preda bunurile în stare conformă trebuia să se execute În România; 4) stația feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România - portul de descărcare a fost portul Constanța - din România; 5) bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România;

De asemenea, instanța română este competentă să soluționeze prezenta cauza și prin raportare la dispozițiile art. 1066 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că pârâta B. are un fond de comerț pe teritoriul României de care se ocupa B. S.R.L., astfel cum rezultă din Capitolul Expuneri de la pag 4 din Contractul de Agenție. Drept urmare, și prin raportare la art. 1066 alin. (1) instanțele române sunt competente să soluționeze cererea de chemare în judecată.

Concluzionând, recurenta arată că instanța de fond a constatat, din toate aceste apărări că instanțele române sunt competente să soluționeze speța, raportat la dispozițiile art. 21 lit. b) si c) din Convenție.

Convenția Națiunilor Unite de la 1978, se aplică transportului de mărfuri pe mare între state diferite, deci transportului internațional de mărfuri, dacă este îndeplinită una din următoarele condiții (art. 2 pct. 1 din Convenție).

Potrivit art. 1 pct. 7 din Convenție: conosament înseamnă un document care face dovada unui contract de transport pe mare și a preluării sau încărcării mărfurilor de către cărăuș, prin care cărăușul se obligă să livreze mărfurile contra prezentării acestui document".

Din Conosamentul de Transport emis de către B., rezulta faptul că mărfurile au fost încărcate pe vas în Portul de încărcare Kolkata pentru a fi transportate către Portul Constanța.

Prin faptul că, B. l-a substituit pe transportatorul F. pentru executarea obligației acestuia din urmă de a transporta marfa expediată de comerciant către asiguratul reclamantei, B. este considerat parte în contractul de transport încheiat între F., G. și S.C. C. S.R.L. și nu recurenta ar fi achiesat la contractul constând în wavbill-ul emis de către pârâtă.

Faptul că B. a devenit parte în contractul de transport inițial prin efectuarea transportului, rezultă și din art. 1 pct. 2 din Convenție - definiția "cărăușului efectiv", precum și din dispozițiile art. 10 pct. 2 si pct. 4 din Convenție.

Având în vedere faptul că, cărăușul efectiv devine parte în contractul inițial, acesta va răspunde față de cărăușul principal, destinatarul mărfurilor respective, destinatarul efectiv.

Această situație juridică, poate fi privită și ca o excepție de la principiul relativității în ceea ce privește latura activă, în sensul că, o persoana poate dobândi drepturi decurgând dintr-un contract la încheierea căruia nu a participat și la care nu a aderat, nu și obligații. Cărăușului efectiv - transportator de fapt - i s-a încredințat de către cărăușul contractual efectuarea transportului.

Având în vedere faptul că nu s-a făcut nicio rezervă pe conosament privind starea bunurilor, rezultă că avarierea mărfurilor a survenit pe parcursul transportului efectuat de către B..

Potrivit art. 5 pct. 1 din Convenție:

"Cărăușul este răspunzător pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea mărfurilor, precum și din întârzierea în livrare, dacă împrejurarea care a cauzat pierderea, avarierea sau întârzierea s-a produs în timpul cât mărfurile se aflau în grija sa".

Mai susține recurenta că a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat raportat la împrejurarea că față de pârâta B. S.R.L. a rămas definitivă încheierea de ședința din 29 noiembrie 2017 și sentința civila apelată în ceea ce privește excepția necompetentei instanțelor române. În prezent se află în situația în care față de o pârâtă există o hotărâre definitivă cu anumite dispoziții pe anumite chestiuni litigioase, iar față de o altă pârâtă există o hotărâre cu alte dispoziții pe aceleași chestiuni litigioase, iar o atare situație va constitui motiv de acționare în judecată a României în fața forurilor internaționale.

Având în vedere toate aceste aspecte, recurenta solicită ca instanța de recurs să constate faptul că, în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a admis cererea de apel formulata de către intimata-parata B., a admis excepția necompetentei instanțelor române și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române, respingând astfel și apelul reclamantei ca nefondat.

Prin urmare, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei către Curtea de Apei București, pentru o nouă judecata a cererii de apel.

Prin întâmpinarea depusă, la 8 februarie 2019, intimata societatea B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 25 februarie 2019, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor formulate ca fiind nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 18 aprilie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la 30 aprilie 2019.

Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1788 A din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 28 noiembrie 2019, cu citarea părților.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul formulat de către S.C. A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-reclamantă s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., conținând critici referitoare la nesocotirea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii judecătorești și referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în dosar.

Arată recurenta că în materie de drept procesual, în prezenta speță, se aplică C. proc. civ. cu analizarea în mod special a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și alin. (2), precum și Convenția Națiunilor Unite de la Hamburg din 1978.

Aceste susțineri au fost menționate în apărare și în fața instanței de apel, instanță care s-a aplecat cu atenție asupra lor, prezentând detaliat și corect care sunt normele legale incidente în cauză.

Astfel, pe de o parte, dispozițiile art. 3 din C. proc. civ., conexe cu art. 11 și art. 20 din Constituția României și cu art. 4 din C. proc. civ. au în vedere aplicarea prioritară de către instanțele naționale a tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului atunci când legislația internă conține dispoziții mai restrictive privitoare la aceste drepturi, prin comparație cu pactele și tratatele referitoare la respectivele drepturi la care România este parte - situație care nu se întâlnește însă în prezentul litigiu între profesioniști - iar pe de altă parte, în ceea ce privește Convenția de la Hamburg 1978, la care România a aderat conform Decretului nr. 343/1981, ea în mod corect a fost avută în vedere la momentul pronunțării deciziei atacate.

Afirmă recurenta că între beneficiarul transportului maritim, al cărui asigurător este și între intimata transportator maritim nu s-a încheiat nicio convenție prin care să se stabilească vreo jurisdicție în cazul intervenirii vreunei reclamații ori acțiuni, așa încât, o înțelegere între părți desemnând locul în care reclamanta putea introduce acțiunea ar fi produs efecte numai dacă aceasta intervenea după ce a apărut reclamația pe baza contractului de transport. Mai susține recurenta-reclamantă că între părți nu a existat o asemenea alegere de competență și, ca atare, în dosar devin aplicabile prevederile mai sus amintite ale art. 3 și art. 5 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, textul art. 21 alin. (5) din Convenția Națiunilor Unite de la Hamburg din 1978 dispune că "Independent de prevederile punctelor precedente, o înțelegere între părți desemnând locul unde reclamantul poate introduce acțiunea, intervenită după ce a apărut reclamația în baza contractului de transport, produce efecte".

Așadar, dacă între părți, în condițiile încheierii unui contract de transport maritim internațional, s-ar fi indicat tribunalul competent să soluționeze eventualele reclamații legate de transport, conform procedurilor judiciare referitoare la transportul mărfurilor, în virtutea amintitei Convenții și locului specificat în baza pct. 1 sau 2 de la art. 21, dar apoi, după introducerea reclamației de către reclamant ar fi intervenit o altă înțelegere între părți referitoare la competență, această din urmă alegere, atributivă de competență, și-ar fi produs efectele.

Contrar susținerilor recurentei, marfa expediată de către E., Anandapur Kolkata, India, agent al F. către destinatarul H. S.R.L.., Jud. Giurgiu, agent al F., de la care asigurata reclamantei, SC. C. S.R.L. a preluat apoi bunurile, s-a realizat pe baza scrisorii de transport nenegociabilă cu nr. x, contract 675151, referință export 4739016650801200, prin intermediul transportatorului maritim B., în termenii și condițiile agreate de părțile de mai sus, specificate pe site-ul terms.maerskline.com/carriage aparținând transportatorului.

La art. 26 din convenția agreată de expeditorul și de destinatarul mărfurilor se arată că pentru transporturile către SUA, orice litigiu cu privire la acest conosament este reglementat de legislația americană, iar Curtea Federală a Districtului de Sud din New York, Statele Unite are competență exclusivă să judece toate litigiile cu privire la aceasta. În toate celelalte cazuri, acest conosament este guvernat și interpretat în conformitate cu legislația engleză și toate litigiile care decurg din acesta sunt stabilite de către Înalta Curte de Justiție de la Londra, cu excluderea competențelor instanțelor din altă țară. În mod alternativ și la opțiunea unică a transportatorului, transportatorul poate începe o acțiune împotriva comerciantului la o instanță competentă dintr-un loc de activitate al comerciantului.

Reiese, prin urmare, că prin acceptarea acestui conosament inclusiv de către destinatarul și de către beneficiarul mărfurilor, respectiv prin agreerea efectuării transportului maritim internațional în condițiile indicate de intimata transportator, au fost acceptați și termenii privitori la competența de soluționare a eventualelor litigii, cum este și cazul în speță.

Nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că în măsura subrogării ei în drepturile beneficiarei mărfurilor, în limita indemnizației plătite, nu îi sunt opozabile obligațiile asumate de către asigurata sa, deoarece așa dispun prevederile art. 2210 din C. civ.

Prevederile art. 2210 din C. civ. au în vedere dreptul asigurătorului de a recupera suma plătită cu titlu de indemnizație către asiguratul său de la cei răspunzători de producerea pagubei; pagubă în considerarea căreia s-a și încheiat contractul de asigurare (riscul asigurat).

Având în vedere considerentele prezentate și ținând seama și de dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul formulat de către recurenta-reclamantă ca nefondat, apreciind că în mod temeinic și legal instanța de apel a admis excepția de necompetență generală a instanțelor române în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1788 A din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2019.