ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1458/2019

HOTĂRÂRE

24.09.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1458/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 587.175,13 euro, echivalent în RON la data plății, către reclamantul A. și 111.962,87 euro, echivalent în RON la data plății, către pârâta B..

Prin sentința civilă nr. 337 din 22 martie 2019, Tribunalul Vâlcea a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în cauză, este vorba de competența teritorială exclusivă, respectiv când cererea de chemare în judecată trebuie introdusă la o anumită instanță expres prevăzută de lege, părțile neavând posibilitatea să convină sub acest aspect.

Art. 107 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

S-a reținut că sumele solicitate reprezintă despăgubiri proporționale cu cota de participare a fiecărui reclamant la capitalul social al D. S.R.L., prin refuzul de respectare a unor obligații asumate prin contractul de distribuție autorizat încheiat la data de 22.03.2010 între S.C. C. S.R.L. și D. S.R.L., iar prevederea contractuală din care decurge culpa pârâtei este o veritabilă stipulație pentru altul, creând drepturi direct în patrimoniul reclamanților, în calitate de deținători ai părților sociale ai D. S.R.L.

Prin urmare, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 119 C. proc. civ., potrivit cărora cererile în materie de societate, sunt de competența exclusivă a instanței în circumscripția căreia societatea își are sediul principal, respectiv Tribunalul Ilfov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov la 06.05.2019.

Prin sentința civilă nr. 2275 din 1 iulie 2019, Tribunalul Ilfov a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de reclamanți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, reclamanții susținând aceeași cauză juridică la termenul de judecată din data de 24.06.2019, când tribunalul a pus în discuție temeiul acțiunii.

Întrucât cauza juridică a cererii de chemare în judecată este reprezentată de răspunderea civilă delictuală, tribunalul a constatat că devin incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, tribunalul a reținut că alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, conform dispozițiilor art. 116 C. proc. civ.

Astfel, atât Tribunalul Vâlcea (instanța în a cărei circumscripție s-a produs prejudiciul), cât și Tribunalul Ilfov (instanța în a cărei circumscripție se află sediul pârâtei), sunt instanțe deopotrivă competente teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Fiind vorba de o competență teritorială relativă, doar pârâta ar fi putut invoca excepția necompetenței teritoriale, cu consecința declinării competenței la una dintre instanțele competente potrivit legii, reclamanții având posibilitatea să opteze pentru una dintre acestea.

Or, în ipoteza concretă, în care reclamanții și-au exercitat dreptul de opțiune conferit de dispozițiile art. 116 C. proc. civ., alegând dintre mai multe instanțe deopotrivă competente și învestind în mod legal Tribunalul Vâlcea, tribunalul a constatat că pârâta nu mai avea dreptul de a invoca necompetența relativă alternativă, instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul.

Astfel, opțiunea reclamanților, reiterată prin concluziile de la termenul de judecată din data de 24.06.2019, asupra excepției necompetenței teritoriale, a fost aceea de a sesiza instanța de la locul în care s-a produs prejudiciul pretins, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.., respectiv Tribunalul Vâlcea, care a dobândit competența de soluționare a cauzei la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Tribunalul nu a reținut apărarea pârâtei, referitoare la faptul că raportat la cauza acțiunii - contractul - este competentă instanța în circumscripția căreia se află situat sediul pârâtei, întrucât cauza juridică a cererii este reprezentată de răspunderea civilă delictuală, aspect susținut de către reclamanți și la termenul de judecată din data de 24.06.2019. Or, instanța este ținută de fundamentul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 119 C. proc. civ., reținute de Tribunalul Vâlcea, întrucât cererea de chemare în judecată nu are în vedere existența societății sau ansamblul operațiunilor sale.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Vâlcea și Tribunalul Ilfov, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri care nu sunt supuse niciunei căi de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3 C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Acțiunea introductivă este întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, având ca obiect obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 587.175,13 euro, echivalent în RON la data plății, către reclamantul A. și 111.962,87 euro, echivalent în RON la data plății, către pârâta B..

Cauza juridică a cererii de chemare în judecată rezultă atât din conținutul acțiunii introductive, cât și din precizările efectuale de reclamanți în fața instanțelor (încheierea din 15 martie 2019 a Tribunalului Vâlcea și încheierea din 24 iunie 2019 a Tribunalului Ilfov).

Prin urmare, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 119 C. proc. civ. care reglementează cazul de competență teritorială exclusivă privind cererile în materie de societate, întrucât acțiunea dedusă judecății nu are în vedere existența societății sau ansamblul operațiunilor sale și nu privește raporturile între asociați ori între aceștia și societate.

Astfel, în cauză este aplicabilă regula de drept comun în materia competenței teritoriale, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul.

Având în vedere că în cauza de față competența teritorială este una alternativă și de ordine privată, normele incidente sunt cele prevăzute de art. 107 coroborat cu art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Prin art. 113 C. proc. civ. este stabilită o competență teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 9 se stipulează că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Odată sesizată în mod legal de către reclamant una dintre instanțele competente alternativ, în temeiul dispozițiilor art. 116 din C. proc. civ., nici pârâta din cauză, nici instanța de judecată nu pot contesta opțiunea acestuia și nu pot invoca competența teritorială alternativă drept temei pentru declinarea competenței de soluționare a cauzei, cu consecința încălcării voinței reclamantului.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să stabilească competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, prima instanță sesizată de reclamanți.