ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1111/2019

Ședința publică din data de 21 mai 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 9 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe pârâtă la plata sumei de 923.655 RON, compusă din:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6, art. 1170, art. 1182, art. 1186-1194, art. 1196, art. 1200, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1523, art. 2280, art. 2504 alin. (1) și art. 2537 pct. 2 C. civ. și art. 451 C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 februarie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a înaintat cauza către secția a VI-a Civilă a aceluiași tribunal în vederea repartizării unui complet specializat în litigiile cu profesioniștii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 2066/2017 din 25 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes și a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva sentinței primei instanțe, B. a declarat apel, prin care a solicitat anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 301A din 15 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței primei instanțe și a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanțele de fond au stabilit ordinea de soluționare a excepțiilor invocate în cauză, cu încălcarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a arătat că verificarea condițiilor privind caracterul cert și lichid al creanței, considerată suficientă de către instanța de apel pentru soluționarea excepției lipsei de interes, presupunea administrarea de probe și, implicit, unirea acestei excepții cu fondul cauzei. În schimb, excepția prematurității sau inadmisibilității acțiunii nu presupunea administrarea de probe.

În plus, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat că sentința atacată este legală, deși constatase, în prealabil, că prima instanță nu motivat opțiunea sa pentru o anumită ordine de soluționare a excepțiilor, fiind astfel nerespectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

După expunerea unor considerații teoretice privitoare la ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale, recurenta-pârâtă a susținut că excepția prematurității acțiunii trebuia soluționată înaintea excepției lipsei de interes.

Titulara recursului a învederat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, instanța de apel interpretând, în mod greșit, declarația autentificată sub nr. x din 15 ianuarie 2015, care reprezintă un înscris afectat de o condiție suspensivă.

Or, textul de lege anterior evocat prevede că înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanță certă și lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilității acesteia.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că are calitatea de debitoare față de intimata-reclamantă, în realitate, deținând calitatea de garant al garantului ipotecar F..

Din moment ce suma ce formează obiectul declarației autentificate sub nr. x din 15 ianuarie 2015 a fost achitată de garantul ipotecar, rezultă că această declarație nu îndeplinește condițiile legale pentru a constitui titlu executoriu.

După evocarea art. 663 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că, din cuprinsul declarației respective, nu rezultă caracterul cert și lichid al creanței, întrucât nu este menționată suma datorată cu titlu de creanță.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a conchis că instanțele de fond nu puteau constata că intimata-reclamantă deține un titlu executoriu, motiv pentru care trebuiau să admită excepția prematurității sau inadmisibilității acțiunii, fără a mai examina excepția lipsei de interes.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 3 septembrie 2018, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare la 17 septembrie 2018, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată-reclamantă și admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului.

Intimata-reclamantă a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului și a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pot fi încadrate criticile privind încălcarea normelor procedurale de la art. 248, art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 663 C. proc. civ., iar criticile privind încălcarea art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că verificarea condițiilor privind caracterul cert și lichid al creanței presupunea administrarea de probe și, implicit, unirea acestei excepții cu fondul cauzei.

În legătură cu această critică, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă nu a indicat în fața instanțelor devolutive probele comune fondului cauzei ce se impuneau a fi administrate.

Or, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

În plus, pentru determinarea caracterului cert și lichid al creanței este suficientă cercetarea înscrisului constatator al creanței, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 663 alin. (2)-(3) C. proc. civ.

Așadar, este justă aprecierea instanței de apel în sensul că nu sunt întrunite cerințele art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

Critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. este nefondată, întrucât instanța de apel a reținut că din expunerea argumentelor de fapt și de drept care au stat la baza soluției de admitere a excepției lipsei interesului este posibilă desprinderea rațiunii care a justificat soluționarea prioritară a excepției invocate din oficiu. De asemenea, aceeași instanță a reținut că sunt suficiente considerentele sentinței pentru a permite exercitarea controlului judiciar sub aspectul criticilor invocate de apelanta-pârâtă și a se verifica dacă este justificată ordinea soluționării excepțiilor, astfel cum a fost aceasta determinată de către judecătorul fondului.

Prin urmare, instanța supremă apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanțele de fond au stabilit ordinea de soluționare a excepțiilor invocate în cauză, cu încălcarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., întrucât excepția prematurității acțiunii trebuia soluționată înaintea excepției lipsei de interes.

Referitor la aceste critici, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă a invocat excepția prematurității acțiunii prin raportare la pretinsa condiție suspensivă ce afectează obligația sa, în sensul că dreptul de creanță al intimatei-reclamante putea fi valorificat numai după soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2013, aflat pe rolul Tribunalului București.

Așadar, prematuritarea acțiunii a fost asociată cu neexigibilitatea creanței până la momentul soluționării definitive a dosarului anterior evocat.

Or, dosarul respectiv a fost soluționat definitiv prin decizia nr. 1511 din 16 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Cum prematuritatea acțiunii reprezintă un incident procedural esențialmente temporar, care se poate acoperi chiar în timpul procesului, rezultă că soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2013 echivalează cu exigibilitatea creanței deduse judecății.

În aceste condiții, devine inutilă examinarea criticilor referitoare pretinsa neregularitate în stabilirea ordinii de soluționare a excepțiilor invocate în prezenta cauză, din moment ce s-a finalizat procesul care a stat la baza invocării excepției prematurității.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, instanța de apel interpretând, în mod greșit, declarația autentificată sub nr. x din 15 ianuarie 2015, care reprezintă un înscris afectat de o condiție suspensivă.

În legătură cu acestă critică, instanța supremă constată că, în cuprinsul declarației autentificate sub nr. x din 15 ianuarie 2015, s-a menționat că plata datoriei se va face după soluționarea dosarului nr. x/2013 De asemenea, în cuprinsul aceleiași declarații s-a menționat că în cazul soluționării nefavorabile a dosarului respectiv, recurenta-pârâtă își va îndeplini obligația de plată din veniturile încasate în perioada 2015-2016, precum și din orice alte surse de venit.

Așadar, obligația de plată subzistă în sarcina recurentei-pârâte indiferent de soluția pronunțată în dosarul respectiv.

Cum soluționarea definitivă a unui proces reprezintă un eveniment viitor și sigur ca realizare rezultă că declarația autentificată sub nr. x din 15 ianuarie 2015 nu este afectată de o condiție suspensivă în sensul art. 1399 C. civ.

Autoarea recursului a susținut că, din cuprinsul declarației respective, nu rezultă caracterul cert și lichid al creanței, întrucât nu este menționată suma datorată cu titlu de creanță.

Contrar acestei aserțiuni, existența neîndoielnică a creanței deduse judecății rezultă din însuși titlu executoriu reprezentat de declarația autentificată sub nr. x din 15 ianuarie 2015, conform art. 663 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, în cuprinsul aceleiași declarații s-a menționat că obligația de plată a recurentei-pârâte față de intimata-reclamantă este limitată la suma de 1.227.982,97 RON, fiind astfel îndeplinită și cerința lichidității impusă de art. 663 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile privind lipsa caracterului executoriu al declarației autentificate, ca urmare a plății efectuate de garantul ipotecar F., vizează aspecte privind executarea obligației de plată cuprinse în titlul executoriu. Or, aspectele privind executarea obligației de plată sunt irelevante față de soluția de respingere a acțiunii ca lipsită de interes.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, instanța supremă constată că intimata-reclamantă a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, conform înscrisurilor justificative aflate la dosarul de recurs.

Față de soluția de respingere a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 453 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 301A din 15 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2019.