ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 92/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca instanța, prin hotărârea ce se va pronunța sa constate caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda inserată în secțiunea 5, la art. 5.1, art. 5.4 și art. 5.5; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar prevăzută în secțiunea 6 pct. 6.3; stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii și semnării contractului; denominarea în moneda națională a plăților; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 3.606,4 CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind încheierea unui contract de asigurare de viață prevăzută în secțiunea 4 pct. 4.2; obligarea pârâtei la calculul și restituirea sumelor plătite în baza contractelor lovite de nulitate absolută sau, în subsidiar, compensarea acestor sume cu debitul rămas neachitat; cu cheltuieli de judecată.

În ședința publică din 11.10.2016 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale, față de faptul că reclamanții au domiciliile pe raza județului Tulcea, respectiv reclamantul A. domiciliază în comuna Maliuc și reclamanta B. domiciliază în orașul Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 1343 din 11 octombrie 2016 Tribunalul Prahova, secția a II-a Civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Tulcea.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Reclamanții au domiciliile pe raza județului Tulcea, respectiv reclamantul A. domiciliază în comuna Maliuc și reclamanta B. domiciliază în orașul Tulcea.

Din contractul de credit nr. x/17.03.2008 rezultă că reclamantul A. are domiciliul în comuna Maliuc, jud. Tulcea.

Potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, instanța competentă este cea de la domiciliul consumatorilor.

Totodată, se observă că pârâta C. S.A. prin întâmpinarea formulată apreciază că prezentul litigiu ar fi de competența instanțelor din București.

Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ. în litigiile în materia protecției drepturilor consumatorilor, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire.

Competența materială a tribunalului, în cauza de față se supune dispozițiilor art. 95 rap. la art. 113 C. proc. civ.

Se mai observa ca secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Prahova ar fi competenta numai în situația de principiu, în care reclamanții având calitatea de consumatori ar fi domiciliat pe raza județului Prahova.

În consecință, tribunalul a constatat că prezenta cauză este de competența Tribunalului Tulcea, pe a cărei rază teritorială domiciliază reclamanții.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 18 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 2022/2016 din 08 decembrie 2016 a admis excepția de necompetență teritorială; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova; în temeiul art. 133 alin. (2), coroborat cu art. 127 alin. (3), ambele din C. proc. civ., a constatat existența conflictului negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Instanța a constatat că, în speță, prin contractul de credit nr. x/17.03.2008 încheiat între pârâta C. S.A. București - prin Sucursala Ploiești - în calitate de împrumutător, pe de o parte, și reclamanții împrumutați și garanți coplătitori, pe de altă parte, acestora din urmă le-a fost acordat un credit pentru nevoi personale în valoare de 180.320 CHF pe o perioadă de 26 ani, convenția fiind încheiată la Sucursala Ploiești a pârâtei S.C. C. S.A. București, așa cum rezultă din cuprinsul convenției.

Se constată astfel că, obligația reclamanților izvorăște dintr-un contract de credit încheiat prin reprezentantul dezmembrământului fără personalitate juridică al pârâtei, fiind incidente prevederile art. 109 C. proc. civ.

Conform art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Se reține astfel că, în ceea ce privește competența teritorială reclamanții puteau alege în baza dreptului de opțiune conferit de acest text de lege să sesizeze fie instanța de la sediul pârâtei (art. 107 alin. (1) C. proc. civ.), fie instanța de la domiciliul consumatorului (art. 113 pct. 8 C. proc. civ.), fie instanța locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică (art. 109 C. proc. civ.).

Cum reclamanții au ales să sesizeze instanța locului unde pârâta are un dezmembrământ fără personalitate juridică, respectiv Tribunalul Prahova, rezultă că aceștia au ales o instanță competentă din punct de vedere teritorial și ca urmare excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă nu putea fi admisă.

În ceea ce privește clauza înscrisă la art. 8.2 din contractul de împrumut, prin care părțile au convenit ca orice litigiu în legătură cu convenția lor să fie soluționat de instanțele judecătorești din București, se reține, ca un prim aspect, faptul că dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi incidente în cauză din moment ce contractul a fost încheiat între părți în anul 2008, adică anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., opunându-se principiului de drept tempus regit actum.

Astfel, posibilitatea de a conveni în această privință doar după nașterea dreptului la despăgubire nu poate fi opusă părților și nu poate atrage nulitatea clauzei privind alegerea de competență.

Se constată că, această clauză care conține atribuirea voluntară de competență în favoarea instanței de la sediul social al băncii, întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE, întrucât nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, fiind îndeobște cunoscut faptul că, asemenea convenții nu se negociază, ci, libertatea consumatorului este restrânsă la posibilitatea acestuia de a semna sau nu contractul întocmit în prealabil.

Pe de altă parte, se constată că, stipularea acestei clauze i-a dezavantajat net pe reclamanții-consumatori, în condițiile în care instanța aleasă (București) se află la sediul central al pârâtei, dar la o distanță de aproximativ 300 km de domiciliul lor.

Datorită acestei distanțe mari dintre localitatea de domiciliu a reclamanților și instanța aleasă ca fiind competentă teritorial, se creează o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi nu doar împovărătoare, ci și disuasive și i-ar putea determina pe aceștia să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare, fiind evident astfel că, se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorilor.

O astfel de clauză este evident contrară și cerințelor bunei credințe în condițiile în care a fost stipulată cu intenția de a dezavantaja pe consumator în condițiile mai sus arătate, fiind îndeplinite astfel toate cerințele impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă.

Pe cale de consecință, clauza atributivă de competență nu este operantă în cauză, fiind necesar a se aplica regula de drept comun înscrisă în art. 109 C. proc. civ., conform căreia Tribunalul Prahova este competent teritorial să soluționeze cauza.

Astfel, în baza dispozițiilor art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială a fost admisă, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Prahova.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe Tribunalul Tulcea și Tribunalul Prahova s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Se reține că, în speță este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamantei, adică, a consumatorului, de constatare a nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competența fiind, într-adevăr, una alternativă.

Înalta Curte mai observă că, prin art. 8.2 din contractul de credit, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, în cazul în care o soluție amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluționare instanțelor judecătorești din București.

Această clauză care poate conține prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței de la sediul social al băncii, întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanță o analiză specifică unei cercetări judecătorești.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere și faptul că este situată la o distanță mare de localitatea de domiciliu a reclamanților, iar deplasarea și cheltuielile implicate pentru deplasarea la această instanța ar putea avea un caracter disuasiv și ar putea determina renunțarea la orice acțiune în justiție sau la orice apărare, împrejurare invocată și de aceasta.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reține, în funcție de jurisprudența evocată a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 și C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Slavat Editores), obligația instanței naționale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator și poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În aceste condiții, clauza atributivă de competență de drept comun nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., greșit reținută de prima instanță de trimitere, ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența teritorială de soluționare în favoarea Tribunalului Prahova, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluționării litigiului.

Se reține că, în speță este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamanților, adică, a consumatorului, de constatare a nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competența fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Aceeași definiție a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă- Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Prahova și, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 126 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2017.