ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 343/2017

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 6120 din 15.07.2014, Tribunalul Bihor a respins cererea având ca obiect litigii cu profesioniștii formulată de reclamanta S.C. A. S.A în contradictoriu cu pârâții AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI (A.V.A.S.), și STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin Ministerul Finanțelor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, că reclamanta este titulara Contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x din 26.09.2003, încheiat în cursul procesului de privatizare, în temeiul Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, contract în temeiul căruia a dobândit de la antecesorul pârâtei AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI (A.V.A.S.), respectiv A.P.A.P.S dreptul de proprietate asupra unui număr de 1.164.629 acțiuni nominative, libere de orice sarcini, având valoarea nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 77.79753 % din valoarea capitalului social subscris și vărsat al societății, transferul dreptului de proprietate având loc în schimbul prețului de cumpărare al acțiunilor de 2.650 RON pentru fiecare acțiune, respectiv de 3.086.266.850 RON pentru toate acțiunile, stabilit conform clauzei prevăzute la art. 4 din Contract.

Reclamanta nu a dovedit în mod valabil că a dobândit dreptul de proprietate asupra activelor patrimoniale ale societății supuse privatizării, respectiv asupra imobilelor pentru care s-au emis titluri de proprietate în favoarea unor terțe persoane și care au format obiectul unor litigii de fond funciar, inițiate de societatea privatizată, S.C. B. S.A. Ștei, în cadrul dosarului nr. x/2008 al Judecătoriei Beiuș, soluționată prin sentința civilă nr. 59/2009 precum și în cadrul dosarului nr. x/2011 al Curții de Apel Oradea, secția I civilă, având ca obiect acțiune în constatare, dosar soluționat prin sentința civilă nr. 1129 din 3 iulie 2012 pronunțată de Judecătoria Beiuș, menținută în urma respingerii ca nefondat a recursului prin decizia civilă nr. 568/2014-R al Curții de Apel Oradea, reclamanta fiind titular al dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile incorporale, acțiuni nominative purtătoare de valoare.

Nefiind titular al dreptului de proprietate asupra activelor imobiliare, deținute de societatea supusă privatizării în temeiul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria x nr. x/1998 și seria x nr. x/1998, emis de Statul Român - Ministerul Industriilor și Comerțului, reclamanta nu se poate prevala în privința activelor menționate, de dreptul corelativ obligației de garanție a vânzătorului contra evicțiunii, consacrat de art. 1337 din vechiul C. civ., deoarece evicțiunea constă în pierderea proprietății lucrului (în total ori în parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Or, reclamanta în cauză nu a dobândit niciodată în mod efectiv dreptul de proprietate asupra activelor patrimoniale în cauză.

Împotriva acestei hotărâri, în termen și legal timbrat, a formulat apel reclamanta S.C. A. S.A. solicitând admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, criticând faptul că deși s-a reținut faptul că reclamanta este titulara contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/26.09.2003, încheiat în cursul procesului de privatizare, în temeiul căruia a dobândit de la antecesorul pârâtei AVAS dreptul de proprietate asupra unui nr. de 1.164.629 acțiuni nominative, libere de orice sarcini, având valoare nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris și vărsat al societății, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată motivat de faptul că reclamanta nu ar fi dovedit în mod valabil că a dobândit dreptul de proprietate asupra activelor patrimoniale ale societății supuse privatizării, respectiv asupra imobilelor pentru care au fost emise titluri de proprietate în favoarea unor terțe persoane.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, cu consecința respingerii acțiunii față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că S.C. B. S.A. a dobândit terenurile pe care le avea în administrare cu titlu gratuit, lipsind situația premisă: transmisiunea cu titlu oneros, prin urmare nu se poate reține obligația de garanție în sarcina statului pentru un bun transmis cu titlu gratuit.

Raportat la dispozițiile art. 998-999 C. civ., a apreciat că, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, iar raportat la dispozițiile art. 1337 C. civ., că răspunderea pentru evicțiune nu poate fi discutată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ci cu AVAS, aceasta fiind instituția ce reprezintă statul român în contractul nr. x/2003. În acest sens, intimata face trimitere și la sentința nr. 1129/2012 pronunțată de Judecătoria Beiuș și la decizia nr. 277/2013, pronunțată de Tribunalul Bihor. A mai arătat că acțiunea reclamantei este prescrisă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata AAAS a solicitat respingerea apelului ca nefondat, precizând că instituția, în cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce îi revin în procesul de privatizare nu are calitate de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitate de acționar în numele statului la acele societăți.

Totodată, a învederat că pretențiile apelantei sunt ulterioare încheierii contractului nr. x/2003, constituind un motiv în plus pentru susținerea inexistenței obligației de garanție contra evicțiunii.

Prin decizia nr. 227/C/2016 - A din 15 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu intimații Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 6120/COM/2014 din 15.07.2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta AAAS București și în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 519.127 RON, reprezentând daune - interese. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, a fost respinsă acțiunea reclamantei formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost obligată intimata pârâtă AAAS București la plata sumei de 28.399,04 RON, cheltuieli de judecată în favoarea apelantei reclamante.

Curtea de apel a reținut că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea introductivă, reclamanta apelantă S.C. A. S.A București a solicitat instanței obligarea pârâților AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI București și STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în solidar, la plata de despăgubiri pentru nerespectarea obligației de garanție pentru evicțiune privind imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.09.2003.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 41 din data de 26.09.2003 încheiat cu Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (A.P.A.P.S.) un număr de 1.164.629 de acțiuni nominative la S.C. B. S.A, având valoarea nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris și vărsat al S.C. B. S.A. La art. 8.5 - 8.6 din contractul de privatizare s-a arătat că terenul specificat în certificatele de atestare a dreptului de proprietate este inclus în capitalul social al S.C. B. S.A. Prin același contract s-a garantat cumpărătorului că vânzătorul și societatea privatizată nu au cunoștință despre existența unor pretenții din partea vreunei persoane fizice sau juridice asupra terenurilor și clădirilor societății privatizate, cu excepția celor prevăzute în anexa 1 a contractului.

Societatea B. S.A. ale cărei acțiuni au fost cumpărate de către reclamantă, a dobândit imobilele terenuri în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1213/1990, în favoarea societății fiind emise două certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria x nr. x/1998 și seria x nr. x/1998 de către Ministerul Industriei și Comerțului.

Imobilul cuprins în certificatul de atestare seria x nr. x a făcut obiectul mai multor litigii iar ca efect al acestor litigii, terenul în suprafață de 15869 mp inclus în patrimoniul societății la momentul privatizării ei a ieșit din proprietatea sa, societatea reclamantă fiind evinsă câtă vreme echivalentul patrimonial al participației reclamantei la capitalul social al societății privatizate s-a diminuat cu echivalentul valoric al bunurilor care au ieșit din patrimoniul societății, fiind incidentă obligația de garanție contra evicțiunii reglementată de art. 1339 și următoarele C. civ.

Această garanție împotriva evicțiunii operează de drept în orice vânzare, chiar dacă părțile nu au prevăzut expres în contract nicio referire cu privire la acest aspect, obligația având drept scop protejarea dreptului cumpărătorului de a nu fi tulburat în folosința lucrului dobândit prin acel contract, nici de către vânzător, nici de către terțe persoane. Obligația de garanție a vânzătorului pentru fapte proprii vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului, ci și evicțiunea care se realizează, indirect, prin intermediul unui terț, răspunderea intervenind chiar în cazul în care cauza evicțiunii este ulterioară vânzării. Aceasta deoarece garanția faptului personal reprezintă un element esențial al contractului, vânzătorul fiind ținut să se abțină de la orice act, anterior sau posterior vânzării, de natură a amenința proprietatea, folosința sau detenția cumpărătorului asupra bunului vândut, obligația fiind apreciată ca fiind una perpetuă, ce subzistă indiferent cât timp ar fi trecut de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Faptul personal vizat de art. 1339 C. civ., reprezintă orice fapt sau act anterior vânzării ascuns față de cumpărător sau orice fapt sau act ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârșit de către vânzător de natură a-1 tulbura pe cumpărător în liniștita folosință a bunului, indiferent dacă este vorba de o tulburare de fapt sau o tulburare de drept.

În speță, societatea privatizată a dobândit imobilele în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1213/1990 de la statul român, iar ulterior acesta, prin Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, a vândut reclamantei acțiunile reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris și vărsat al societății, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.09.2003. Evicțiunea invocată de către reclamantă a intervenit după momentul la care Statul român a emis titlurile de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea terților persoane fizice în condițiile în care anterior imobilele au fost atribuite și societății privatizate B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate.

În acest caz se poate reține ca fiind îndeplinite condițiile legale pentru intervenirea obligației de garanție pentru evicțiune câtă vreme există o tulburare de drept, intervenită prin emiterea titlurilor de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 asupra imobilelor atribuite B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate, cauza tulburării este anterioară vânzării deoarece titlurile de proprietate au fost emise în considerarea titlurilor antecesorilor beneficiarilor, iar cumpărătorul nu a cunoscut cauza evicțiunii, apelanta nefiind înștiințată de către A.P.A.P.S. cu privire la existența unor terți care pretind un drept de proprietate asupra imobilelor.

Sub acest aspect, Curtea a observat că în mod eronat a reținut prima instanță contrariul pe considerentul că apelanta a cumpărat prin contractul de privatizare acțiunile societății și nu imobilele din litigiu câtă vreme este evident că prin achiziționarea unei părți din capitalul social al societății privatizate aceasta a dobândit și cota parte aferentă din patrimoniul acesteia deoarece acțiunile au un corespondent valoric în patrimoniul societății, în cauză intervenind evicțiunea reclamantei prin efectul diminuării patrimoniul societății la care reclamanta deține majoritatea capitalului social prin pierderea în întregime a dreptului de proprietate asupra imobilelor restituite în temeiul legii fondului funciar persoanelor fizice.

În această situație, apelanta cumpărătoare are dreptul la daune-interese potrivit dreptului comun, vânzătorul trebuind să plătească diferența dintre patrimoniul societății privatizate la momentul la care a intervenit vânzarea și valoarea patrimoniului societății după data deposedării efective de imobilele din litigiu.

În acest sens, instanța de apel a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică de evaluare a imobilelor ieșite din patrimoniul societății și a unuia contabil în vederea stabilirii diferenței de valoare între patrimoniul societății privatizate când avea în patrimoniu imobilele și patrimoniul societății rămas după pierderea dreptului de proprietate asupra imobilelor, respectiv echivalentul cu care patrimoniul reclamantei a fost diminuat raportat la cota sa de participare la capitalul social al societății privatizate.

Potrivit concluziilor celor două rapoarte de expertiză și a răspunsului la obiecțiunile formulate de către părți, valoarea patrimonială a terenului și clădirilor aflate pe acestea pierdute de către societatea privatizată este de 551.466 RON, iar cu această sumă se reduce valoarea activelor imobilizate aflate în bilanțul contabil al societății la data de 31.12.2014, valoarea patrimoniului societății după scăderea valorii imobilelor fiind de 7.462.810 RON. De asemenea, valoarea patrimonială cu care se diminuează patrimoniul apelantei prin raportare la cota sa de participare la capitalul social al societății este suma de 519.127 RON, sumă cu care este îndreptățită apelanta a fi despăgubită pentru pierderea suferită.

În ce privește persoana obligată la plata despăgubirilor cuvenite apelantei reclamante Curtea a reținut că este pârâta AAAS București, vânzătoare în contractul de privatizare încheiat cu apelantă prin raportare la prevederile art. 1339 și următoarele C. civ. și dispozițiile cuprinse în prevederile actelor normative speciale ce reglementează privatizarea societăților la care statul deținea majoritatea capitalului social, respectiv art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 99/1999, respectiv art. 29 alin. (1) și 30 din Legea nr. 137/2002. Potrivit acestor prevederi legale s-a instituit răspunderea statului prin instituția publică implicată în privatizare pentru evicțiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăților privatizate către foștii proprietari.

În această situație, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei de rândul 2, respectiv a statului român reprezentat de Ministerul Finanțelor a fost găsită întemeiată câtă vreme potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la momentul formulării acțiunii prevede că statul participă la raporturi juridice prin Ministerul Finanțelor Publice doar dacă legea nu stabilește alte organe în acest scop. Or, câtă vreme în cuprinsul legilor speciale s-a instituit răspunderea statului prin instituția publică implicată în privatizare pentru evicțiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăților privatizate către foștii proprietari, această instituție are calitate procesual pasivă în cauză, respectiv pârâta intimată AAAS București. Drept urmare, Curtea a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului de rândul 2, respectiv a Statului român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, situație în care analizarea excepțiilor și apărărilor invocate de acest pârât apare ca fiind superfluă câtă vreme cel care le invocă nu are calitate procesual pasivă.

În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ. instanța a dispus obligarea pârâtei intimate AAAS București la plata sumei de 28.399,04 RON cheltuieli de judecată în favoarea apelantei reclamante, reprezentând taxă timbru, cheltuieli de transport, onorariu experți și avocațial, dovedite prin înscrisurile justificative depuse la dosar.

Împotriva deciziei civile nr. 227/C/2016 - A, pronunțate de Curtea de Apel Oradea în data de 15.09.2016, în dosarul nr. x/2010 - A, au formulat recurs recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. și recurenta - pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.

Recursul S.C. A. SA

Recurenta solicită admiterea recursului propriu și modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului formulat și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu consecința admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii apreciind recurenta că, în mod greșit, a dispus instanța de apel admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în ceea ce privește persoana obligată la plata despăgubirilor solicitate, instanța de apel a reținut că AAAS București, în calitate de vânzătoare în contractul de privatizare încheiat cu reclamanta, deține calitatea de pârât. În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 1339 și următoarele C. civ. și dispozițiile cuprinse în prevederile actelor normative speciale ce reglementează privatizarea societăților la care statul deținea majoritatea capitalului social, respectiv art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 99/1999, respectiv art. 29 alin. (1) și 30 din Legea nr. 137/2002.

Conform interpretării instanței, potrivit acestor prevederi legale s-a instituit răspunderea statului prin instituția publică implicată în privatizare pentru evicțiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăților privatizate către foștii proprietari.

Arată recurenta că prin Ordonanța de Urgență nr. 96/22.12.2012 privind stabilirea unor masuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instituție publică, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, trece în coordonarea ministrului economiei, schimbându-și denumirea în Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. La rândul său, AVAS a fost înființată în baza O.U.G. nr. 23/2004, privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbție cu Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, fiind succesoare în drepturi a Fondului Proprietății de Stat, Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare.

De asemenea, potrivit art. 1 din Regulamentul de Organizare și Funcționare AAAS, este organizată și funcționează potrivit prevederilor O.U.G. nr. 23/2004, cu modificările și completările ulterioare, O.G.. nr. 837/2004, cu modificările și completările ulterioare și Legii nr. 329/2009.

Potrivit art. 2 din cuprinsul aceluiași Regulament, AAAS este instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și în coordonarea ministrului economiei.

Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 5 din Regulament, AAAS îndeplinește atribuțiile prevăzute la art. 5 și 5

1

din O.U.G. nr. 23/2004, cu modificările și completările ulterioare și orice alte atribuții stabilite prin acte normative speciale. Din analiza dispozițiilor enunțate anterior, se poate observa că AAAS nu deține, printre atribuții, repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate, respectiv, asumarea răspunderii din punct de vedere al suportării prejudiciilor pentru evicțiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăților privatizate către foștii proprietari.

Prin dispozițiile speciale indicate inclusiv de instanța de apel în cuprinsul motivării deciziei recurate, respectiv, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 99/1999, respectiv, art. 29 alin. (1) și 30 din Legea nr. 137/2002, se instituie răspunderea statului prin instituția publică implicată în privatizare pentru evicțiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăților privatizate către foștii proprietari, așadar aceste dispoziții nu atrag răspunderea exclusivă a instituțiilor publice implicate în ceea ce privește executarea obligațiilor de plată a despăgubirilor.

Legiuitorul a recunoscut răspunderea Statului prin instituția publică implicată prin art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Mai mult decât atât, potrivit art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 Statul este cel care garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în acest articol. În același sens, potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002, Statul garantează plata de către instituțiile publice implicate a acestor despăgubiri în limita prevăzută la alin. (1).

Câtă vreme instituția publică implicată (în speță, AAAS) nu deține, printre atribuții, și aceea de a executa, în numele Statului român, obligațiile de plată a despăgubirilor cauzate pentru evicțiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăților privatizate către foștii proprietari, aceasta nu poate fi ținută drept unica răspunzătoare pentru repararea prejudiciilor astfel cauzate.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la momentul formulării acțiunii, Statul participă la raporturi juridice prin Ministerul Finanțelor Publice doar dacă legea nu stabilește alte organe în acest scop. Or, câtă vreme în situația de față se pune problema executării obligației de plată a despăgubirilor cauzate pentru evicțiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăților privatizate către foștii proprietari apreciază recurenta că în speță, răspunderea instituțiilor este solidară, Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice fiind direct răspunzător, alături de instituția publică implicată, AAAS, de repararea prejudiciilor cauzate câtă vreme, aceasta din urmă nu deține printre atribuții și executarea obligației de plată a despăgubirilor.

Printr-o altă critică se arată că decizia civilă pronunțată încalcă dreptul la un proces echitabil și la repararea integrală a pagubei deoarece soluția instanței de apel de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice aduce atingere dreptului reclamantei la îndestularea creanței căci amânarea distruge șansa de a intra în posesia creanței, transformând un bun cristalizat judecătorește într-o expectativă. Or, drepturile creditorilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă sunt drepturi de creanță și prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, este încălcat art. 6 paragraful 1 din CEDO, fiind răpit dreptul la un proces echitabil prin anihilarea efectelor unor titluri executorii cauzată de perioada mare de timp în care va trebui să se aștepte recuperarea banilor cuveniți, deci prin desființarea unei etape a procesului civil.

Pe de altă parte, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice trebuie avut în vedere faptul că daunele - interese obținute în contradictoriu exclusiv cu AAAS București nu sunt reale și efective, câtă vreme instituția AAAS nu funcționează, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Raportul juridic dedus judecății este stabilit între reclamantă, persoană îndreptățită la recuperarea despăgubirilor și statul roman, ca debitor al obligației pozitive de a organiza un mecanism funcțional care să asigure respectarea tuturor obligațiilor internaționale asumate, printre care și obligația respectării dreptului de proprietate garantat de Convenție, astfel încât acesta poate fi obligat la acordarea de despăgubiri,

Astfel, raportat la obiectul și temeiul pretențiilor formulate, îndreptate împotriva pârâtului statul român, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind titularul obligației de a răspunde în raportul juridic dedus judecății, iar reprezentarea sa în proces se realizează prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice și ale art. 3 pct. 81 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. În plus, art. 3. - alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, stabilește că în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Recursul Autorității pentru Administrarea Activelor Statului

În ceea ce privește primul motiv de recurs, AAAS apreciază că instanța de apel în mod nelegal nu a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a AAAS, pe care o reiterează susținând că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 41/26.09.2003, nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societății privatizate, ci acțiunile deținute în numele statului la această societate.

Potrivit atribuțiilor AAAS din domeniul privatizării societăților comerciale la care statul a fost/este acționar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobata prin Legea nr. 99/1999 Titlul I și O.U.G. nr. 23/2004, AAAS (fosta AVAS) administrează acțiunile deținute de stat la societățile comerciale, nu activele care aparțin societății. Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, AAAS (fosta APAPS) nu este răspunzătoare nici de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora, deci nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Bunurile din patrimoniul societății au fost și au rămas în continuare în proprietatea acesteia.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite în baza art. 17 din același act normativ, este deținut integral de Statul Român sub formă de acțiuni sau părți sociale. Același articol, la alin. (2) stabilește expres că, "bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu".

Astfel, rezultă că, în cadrul procesului de privatizare, AAAS vinde acțiunile deținute de stat la societățile comerciale și nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, AAAS apreciază că, instanța de apel în mod nelegal nu a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de dispozițiile speciale, respectiv alin. (2) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Astfel, se susține că potrivit dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de această lege, de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori de valorificare a unui drept conferit de acestea este de o lună de la data actul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului. Cum data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de intimată, acțiunea formulată de aceasta este prescrisă.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de S.C. A. S.A. împotriva AAAS (fosta AVAS) nu se solicita altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv, repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea, către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat reparare care cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare.

Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 32

4

alin. (2) din aceeași ordonanță, care condiționează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari de existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, rezultă că data la care a luat naștere dreptul pe care-l valorifică S.C. A. S.A. este data la care a rămas definitivă și irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, se învederează că instanța de apel în mod nelegal a admis acțiunea intimatei reclamante și a obligat AAAS la plata sumei de 519.127 RON cu titlu de daune - interese și 28.399,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece din actele cauzei și dispozițiile legale incidente, în apel acțiunea este netemeinică și nelegală.

Recurentul arată că nu este legală și temeinică motivarea instanței de apel, în sensul că se poate reține ca fiind îndeplinite condițiile legale pentru intervenirea obligației de garanție pentru evicțiune câtă vreme există o tulburare de drept, intervenită prin emiterea titlurilor de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 asupra imobilelor atribuite B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate, cauza tulburării fiind anterioară vânzării deoarece titlurile de proprietate au fost emise în considerarea titlurilor antecesorilor beneficiarilor, iar cumpărătorul nu o cunoscut cauza evicțiunii.

Ca efect al litigiilor, terenul în suprafață de 15.869 mp inclus în patrimoniul societății la momentul privatizării ei, a ieșit din proprietatea sa, societatea reclamantă fiind evinsă câtă vreme echivalentul patrimonial al participației reclamantei la capitalul valoric al bunurilor care au ieșit din patrimoniul societății privatizate s-a diminuat cu echivalentul valoric al bunurilor care au ieșit din patrimoniul societății, fiind incidentă obligația de garanție contra evicțiunii reglementată de art. 1339 și următoarele C. proc. civ.

În speță societatea privatizată a dobândit imobilele în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.C. nr. 1213/1990 de la Statul Român, iar ulterior acesta, prin Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, a vândut reclamantei acțiunile reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris și vărsat al societății, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 26.09.2003.

Evicțiunea invocată de către reclamantă a intervenit după momentul la care Statul Român a emis titlurile de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea terților popriți, persoane fizice în condițiile în care anterior imobilele au fost atribuite și societății privatizate B. S.A. prin certificatele de atestare a dreptului de proprietate.

AAAS, preluând atribuțiile și obligațiile fostului FPS, are calitatea de instituție implicată în procesul de privatizare și obligația legală de a plăti societății reclamante (inițial cu capital integral de stat și apoi privatizate) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat de restituirea în natură a imobilului.

Despăgubirile acordate în temeiul dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc valoric și în capitalul social. În acest sens a fost prevăzută această obligație de despăgubire în legea specială a privatizării și dată în sarcina instituției publice implicate în privatizare.

Valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acțiuni ce fac obiectul contractelor de privatizare, acesta fiind și motivul pentru care multe din contractele de privatizare, în funcție de situația de fapt și de drept a bunurilor societății, aveau prevăzute clauzele privitoare la "Terenuri" și "Clădiri principale", prin care cumpărătorii erau obligați să facă demersurile necesare în vederea obținerii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Ulterior obținerii acestui Certificat, cumpărătorii erau obligați să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acțiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate AAAS ca aport în natură a statului. Pe cale de consecință pachetul de acțiuni vândut de AAAS reprezintă o reflecție fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării,

De asemenea, nu poate fi reținut în sarcina instituției publice vreo obligație pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situația patrimonială a societății, atât cu privire la terenuri și clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât și referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

Prin admiterea acțiunii reclamantei au fost încălcate, prevederile contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, dispozițiile legale aplicabile și prevederile deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise. Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparținând acestora, astfel încât orice diferend ori litigiu cu privire la drepturile și obligațiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv titularul dreptului de proprietate.

AAAS a vândut acțiuni și nu bunuri imobile ale societății, prin urmare nu putem vorbi de existența unei obligații de garanție contra evicțiunii în ceea ce privește bunurile imobile, care aparțin societății privatizate. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu se specifică nicăieri că se vând activele la care face referire reclamanta și nici nu ar fi putut face obiectul acestui contract, dat fiind faptul că AAAS (fosta AVAS) nu are atribuția de a vinde activele societăților comerciale la care este acționar. Clauza din contract nu poate avea efectele unei veritabile obligații contra evicțiunii pentru bunurile imobile ale societății, deoarece vânzătorul nu poate garanta mai mult decât legea îi permite.

De asemenea, potrivit clauzei 6.2 din contract AAAS a garantat pentru evicțiune cumpărătorul, deci nu societatea privatizată, față de acțiunile vândute și nu față de bunurile din proprietatea societății privatizate.

Potrivit dispozițiilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului. Or, așa cum s-a menționat prin contractul nr. x/26.09.2003, AAAS în calitate de vânzător a transmis proprietatea asupra acțiunilor vândute libere de orice sarcini. Prin evicțiune se înțelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, or tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultă din valorificarea de către un terț a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, pentru a fi în prezența unei obligații de garanție a vânzătorului trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept iar cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării. Cu privire la prima condiție, se învederează că nu este justificată, obligația AAAS în calitate de vânzător referindu-se doar la lucrul vândut, respectiv la acțiunile deținute în numele statului la societatea comercială privatizată.

Pretențiile reclamantei sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 41/26.09.2003, aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce privește inexistența unei obligații de garanție contra evicțiunii, prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi aplicabilă răspunderea pentru evicțiune.

Prejudiciul suferit de societatea privatizată, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății privatizate la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de piață.

Prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 41/26.09.2003, F.P.5. (actual AAAS), în calitate de vânzător, a vândut 77,79753 % din valoarea capitalului social al S.C. B. S.A., cu un preț de 308.626,685 RON, și nu este posibil că pentru doar activele menționate în cererea de chemare în judecată, să se plătească o valoare de plată cu caracter de despăgubire.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilelor restituite s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 77,79753 %, întrucât prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni, AAAS (prin antecesorul sau legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 77,79753% din capitalul social al S.C. B. S.A., diferența rezultată urmează a fi suportată de ceilalți acționari ai societății.

Este lipsită de fundament legal obligarea AAAS la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deținut de stat la S.C. B. S.A..

Consideră recurentul că, repararea prejudiciului trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății privatizate ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății privatizate. Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de plata nefiind nici fiscală și nici civilă.

Obligația de despăgubire este una legală, dar legiuitorul a înțeles să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți.

Dispozițiile legale ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 și nici cele ale art. 29 din Legea nr. 137/2002 nu conțin nicio mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului.

Dispozițiile legale susmenționate nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, dar față de caracterul comercial al acesteia, devine operant art. 1 Codul comercial, conform căruia unde acesta nu dispune se aplică C. civ., respectiv regulile de drept comun 1084-1086 C. civ., ca atare poate fi solicitat numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat.

În consecință, în cazul în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale.

Recurentul învederează dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător. Pe cale de consecință, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogățire fără justă cauză. Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni.

În ceea ce privește al patrulea motiv de recurs se arată că în mod nelegal și nejustificat a fost obligată AAAS la plata sumei totale de 28,399,04 RON eu titlu de cheltuieli de judecată deși nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 453 C. proc. civ. privind acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată deoarece nu se poate reține în cauză culpa procesuală a A.A.A.S. Învederează recurenta că nu există faptă ilicită cauzată de AAAS, existența unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită a autorității și prejudiciul invocat de intimată și culpa autorității.

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesară probarea efectuării lor pe baza documentelor justificative, în condițiile art. 452 C. proc. civ., care trebuie depuse la dosarul cauzei în original, înainte ca instanța să rămână în pronunțare, condiții neîndeplinite în această cauză. Cheltuielile de judecată reprezintă, în fond un aspect accesoriu într-un litigiu astfel încât cuantumul tor prin raportare la valoarea litigiului și la apărarea făcută, trebuie să aibă un caracter rezonabil. Așadar, este evident că aprecierea caracterului rezonabil, real și necesar al cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanța de judecată, trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectului cauzei ci prin raportarea la munca efectivă depusă de avocat care să justifice realitatea necesitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată.

Intimatul pârât STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate susținând temeinicia și legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel sub aspectul reținerii lipsei calității procesuale pasive a STATULUI ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Înalta Curte, analizând cu prioritate, excepția nulității recursului recurentei-pârâte AUTORITATEA pentru ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (AAAS) invocată de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A., o va respinge având în vedere că recurenta a invocat prin memoriul de recurs critici care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursurile formulate în cauză constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Recursul recurentei - reclamante S.C. A. S.A. vizează doar aspectul reținerii de către instanța de apel a lipsei calității procesuale pasive a STATULUI ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Critica este nefondată. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, în vigoare la momentul formulării acțiunii, statul participă la raporturi juridice prin Ministerul Finanțelor Publice doar dacă legea nu stabilește alte organe în acest scop.

Dosarul are ca obiect despăgubiri pentru nerespectarea obligației de garanție pentru evicțiune, obligație rezultată din Contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 41/2003 încheiat de reclamantă cu pârâta AAAS, aceasta din urmă în calitate de vânzătoare.

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, instituția publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Așadar, prin lege specială s-a instituit răspunderea instituției publice implicate în privatizare pentru evicțiunea intervenită prin retrocedarea activelor intrate în patrimoniul societăților privatizate către foștii proprietari.

Cum în cauză instituția publică implicată este AAAS București, ca parte în contractul de privatizare generator al litigiului aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză.

În consecință, întrucât prin lege specială sunt stabilite alte organe răspunzătoare în situația dedusă judecății rezultă că în mod corect instanțele au reținut lipsa calității procesuale pasive a STATULUI ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Aspectele învederate de recurenta reclamantă privind lipsa disponibilităților bănești a instituției implicate și încălcarea art. 6 paragraful 1 din CEDO, referitor la dreptul la un proces echitabil, prin anihilarea efectelor unor titluri executorii cauzată de perioada mare de timp în care va trebui să se aștepte recuperarea banilor cuveniți, nu sunt de natură să schimbe un regim juridic al răspunderii prevăzut în mod expres de lege.

Este adevărat că prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 se prevede că statul garantează plata de către instituțiile publice implicate a despăgubirilor la care face trimitere art. 29 din aceeași lege, însă acest aspect nu instituie un raport de solidaritate între instituția implicată și stat ci privește doar garantarea plății.

Pe de altă parte, prin alin. (3) al art. 30 se prevede că dispozițiile art. 32

4

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia, respectiv la 28.03.2002. Or, Contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 41/2003 care a generat raportul juridic dedus judecății a fost încheiat de părți în anul 2003, așadar acest text de lege nu este aplicabil în cauză.

Recursul pârâtei AUTORITATEA pentru ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI (AAAS) este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta pârâtă reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia pe considerentul că prin contractul de privatizare nu au fost înstrăinate imobilele din patrimoniul societății privatizate, ci acțiunile deținute în numele statului la această societate, prin urmare, neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, nu este răspunzătoare nici de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora, deci nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri care au fost și au rămas în continuare în proprietatea acesteia.

Așadar, critica vizează faptul că, dat fiind specificul contractului de privatizare, în cauză vânzătorul nu are obligația de garanție împotriva evicțiunii reglementată de art. 1339 C. civ..

Contrar susținerilor recurentei pârâte, garanția împotriva evicțiunii operează de drept în orice vânzare, obligația având ca scop protejarea dreptului cumpărătorului de a nu fi tulburat în folosința lucrului dobândit prin acel contract, nici de către vânzător, nici de către terțe persoane, vânzătorul fiind ținut să se abțină de la orice act, anterior sau posterior vânzării, de natură a amenința proprietatea, folosința sau detenția cumpărătorului asupra bunului vândut, obligația fiind apreciată ca fiind una perpetuă, ce subzistă indiferent cât timp ar fi trecut de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Faptul personal vizat de art. 1339 C. civ., reprezintă orice fapt sau act anterior vânzării ascuns față de cumpărător sau orice fapt sau act ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârșit de către vânzător de natură a-1 tulbura pe cumpărător în liniștita folosință a bunului, indiferent dacă este vorba de o tulburare de fapt sau o tulburare de drept.

În speță, societatea privatizată a dobândit imobilele în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1213/1990 de la statul român, iar ulterior acesta, prin Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, a vândut reclamantei acțiunile reprezentând 77,79753 % din valoarea capitalului social subscris și vărsat al societății, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.09.2003. Evicțiunea invocată de către reclamantă a intervenit după momentul la care Statul român a emis titlurile de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea terților persoane fizice în condițiile în care anterior imobilele au fost atribuite și socie