ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 284/2017

HOTĂRÂRE

21.02.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 284/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Ședința publică din data de 21 februarie 2017

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/2015, reclamanta Groza Genoni Emanuela în contradictoriu cu pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A. a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând:

constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda variabilă, cuprinsă în art. 3.2. din Contractul de credit nr. x/4.12.2007, cu consecința obligării pârâtei la plata tuturor sumelor încasate cu acest titlu, prin aplicarea unei rate a dobânzii ce depășește marja inițială de 7,95 pp și încetarea efectelor acestei clauze pentru viitor,

constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare credit, cuprinsă în art. 4 și art. III din contractul sus-indicat, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei de 1643,25 CHF, încasată cu acest titlu;

constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale conținută de art. 5 coroborat cu art. III din contract, care reglementează comisionul de rambursare în avans, cu consecința încetării efectelor acestei clauze pentru viitor;

constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale care stabilesc în sarcina împrumutatului obligația de rambursare a creditului în valuta în care a fost acordat, clauze conținute de art. 8.1 din contract și graficul de rambursare.

stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU cu cel în vigoare la momentul semnării contractului, curs care urmează a fi aplicat pe toată perioada contractului;

denominarea în moneda națională a plăților-LEU;

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A. a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Constanța.

Prin sentința civilă nr. 7252 din 07 iunie 2016, Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, reținându-se în esență, că potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei revine instanței de la domiciliul pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 134/2017 din 10 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, invocată din oficiu, a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța și constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În argumentarea acestei soluții, Judecătoria Sectorului 1 București a evocat jurisprudența C.J.U.E. și, în esență, reținând nulitatea clauzei atributive de competență stipulată la art. 13.5 din contractul părților raportat la art. 126 alin. (2) C. proc. civ., precum și incidența art. 113 alin. (1) pct. 8 și art. 109 din același Cod, care instituie competența teritorială alternativă a instanței de la domiciliului consumatorului în cererile de natura celei deduse judecății, având în vedere că domiciliul reclamantei este situat în municipiul Constanța, a apreciat că, în speță, competența teritorială aparține Judecătoriei Constanța, în favoarea căreia reclamanta a optat inițial.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Constanța competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta, prin cererea introductivă, a învestit Judecătoria Constanța cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a unor clauze stipulate în contractul de credit nr. x din 04 decembrie 2007, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Prin întâmpinarea depusă în fața instanței inițial învestite, pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA S.A. a invocat excepția necompetenței teritoriale, în temeiul clauzei atributive de competență stipulată la art. 13.5 din contractul de împrumut, coroborată cu art. 107 C. proc. civ., solicitând declinarea competenței teritoriale în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, în a cărei rază teritorială se află sediul său.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situația de inegalitate existentă între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, asigurată de instanța națională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce privește o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist, care conferă competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la sediul băncii, pârâtă în cauză, Înalta Curte reține că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 București a avut în vedere dezechilibrul dintre pozițiile partenerilor contractuali și prejudiciul care se creează reclamantei-consumator prin prorogarea convențională de competență în favoarea instanței de la sediul băncii, reținând din perspectiva jurisprudenței Curții Europene de Justiție că instanța națională trebuie să se conformeze acestor statuări, chiar prin invocarea din oficiu a necompetenței sale teritoriale relative, în considerarea prevalenței dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.

În consecință, referitor la competența teritorială, Înalta Curte reține că, clauza atributivă de competență inserată la art. 13.5 din convenția de credit nu poate produce efecte, în considerarea dispozițiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că în litigiile în materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție contrară fiind considerată nescrisă.

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naște doar subsecvent constatării caracterului abuziv și anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competență în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia lipsește de eficiență respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulității absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speță, legiuitorul a prevăzut o competență alternativă în favoarea instanțelor de la domiciliul consumatorului.

Cum în speță reclamanta are calitatea de consumator în raport cu pârâta profesionist, față de natura și obiectul acțiunii, competența teritorială de soluționare a cauzei revine instanței de la domiciliul reclamantei-consumator, respectiv Judecătoriei Constanța.

Totodată, instanța supremă reține că prin înregistrarea acțiunii pe rolul acestei instanțe, reclamanta și-a exprimat opțiunea, conform art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, instanța nemaiputându-și declina competența, având în vedere că odată introdusă cererea la una din instanțele prevăzute de lege ca deopotrivă competente, respectiva instanță rămâne legal învestită, devenind competentă absolut să soluționeze cauza.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.