ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2799/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC O.M.P.

SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Zalău: - anularea în tot a deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 în ce privește impozitul pe clădiri; - anularea în tot a dispoziției emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 2815 din 31 iulie 2009 și, în subsidiar, în eventualitatea neadmiterii acestor capete de cerere, a solicitat - anularea parțială a deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 și a dispoziției emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 2815 din 31 iulie 2009, pentru suma totală de 11030.772,91 lei, reprezentând, impozit pe clădiri în cuantum total de 746.230 lei, aferent perioadei 2007-2009, și majorări de întârziere în cuantum de 284.542,91 lei aferente impozitului pe clădiri pentru anii 2007-2009.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că decizia de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 emisă de Primăria Municipiului Zalău nu respectă formatul stabilit prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2052 bis din 30 noiembrie 2006, privind aprobarea unor formulare tipizate pentru stabilirea, constatarea, controlul, încasarea și urmărirea impozitelor și taxelor locale, precum si a altor venituri ale bugetelor locale, adică anexa 10 "Decizia de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri - persoane juridice" Model ITL-010. A mai arătat că din decizia de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 nu rezultă modul de stabilire a impozitului pe clădiri, defalcat pentru fiecare an fiscal și pe fiecare termen de plată și nici modul de calcul al majorărilor de întârziere.

În aceste condiții, afirmă că i s-a pricinuit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009, fapt ce atrage sancțiunea nulității actului administrativ fiscal, în temeiul art. 2 alin. (3) C. proc. fisc., raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. S-a mai susținut că Primăria Municipiului Zalău a stabilit prin doua titluri de creanță (decizii de impunere) același tip de impozit și pentru aceeași perioadă fiscala, respectiv impozitul pe clădiri aferent anilor 2007, 2008 și 2009. În consecință, a continuat reclamanta, trebuie să se constate că în conformitate cu prevederile pct. 9.4. coroborat cu pct. 12.3. din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, stabilirea aceluiași tip de impozit și pe aceeași perioadă fiscală reprezintă excepție de fond, prevăzută în mod expres de lege, care determina anularea actelor de inspecție fiscală.

Ulterior depunerii cererii de chemare în judecată, în ședința publică din data de 09 februarie 2010, reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând citarea în cauză și a Municipiului Zalău - Direcția Economică prin Primar, în calitate de emitent al deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009. A mai menționat că și-a schimbat denumirea din „P.." S.A. în O.M.V.P. SA. Reclamanta a invocat și excepțiile de nelegalitate a actelor fiscale unilaterale emise de pârâți, respectiv a: 1. deciziei de impunere emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 42300 din 26 septembrie 2007 2. adresei emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 11409 din 04 martie 2008 3. adresei emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 8452 din 13 februarie 2009. Pârâta Primăria Municipiului Zalău a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale și excepția lipsa interesului în promovarea acțiunii.

În ce privește excepția lipsei capacității procesuale, s-a învederat că Primăria, potrivit art. 21 coroborat cu art. 77 din Legea nr. 215/2001 republicată, este o structură funcțională, lipsită de personalitate juridică și, în consecință, nu poate să stea în instanță ca pârât. Primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială, respectiv Municipiul Zalău, și nu Primăria Municipiului Zalău, care constituie, de fapt, aparatul de specialitate al Primarului. Astfel, s-a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fiind introdusă împotriva unei structuri fără personalitate juridică. În susținerea excepției lipsei interesului în promovarea acțiunii, pârâta a reluat aspecte învederate și în cuprinsul Dispoziției nr. 2815 din 31 iulie 2009: Prin sentința civilă nr. 2393 din 18 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei de interes. A respins, în consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC O.M.P. SA în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Zalău și Municipiul Zalău - Direcția Economică prin Primar. A respins excepțiile de nelegalitate ca inadmisibile. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei nu este întemeiată, având în vedere că, deși este o structură funcțională, în sensul art. 77 din Legea 215/2001, tară personalitate juridică, Primăria „duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale", astfel încât, desfășurând o activitate administrativă în nume propriu, Primăria este subiect al raportului administrativ, având capacitate de drept administrativ (aptitudinea de a fi subiect în raporturile juridice administrative, reclamate de realizarea competenței sale).

- pe excepția lipsei de interes, prima instanță a reținut că sunt fondate susținerile pârâtei în sensul că anularea Deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 nu ar avea nici o consecință de ordin practic în planul raportului de drept procedural fiscal, deoarece obligațiile de plată față de bugetul local s-au stabilit și se stabilesc în baza declarațiilor fiscale depuse de către reclamantă în anii 2007, 2008 și 2009; - din istoricul actelor fiscale întocmite în perioada 2007-2009 enunțate în mod detaliat de pârâtă prin întâmpinare și menționate mai sus, că titlurile de creanță au fost emise anterior de pârâtă și comunicate societății, decizia contestată în speță (nr. 562 din 15 iunie 2009) neavând decât rolul de document constatator.

- pârâta a arătat că impozitul stabilit pe anul 2008 în sumă de 275.748 lei nu a fost înscris în Decizia nr. 160 RA din 30 ianuarie 2008, ci comunicat prin adresa nr. 44.409/2008 datorită faptului că reclamanta a contestat în instanță executarea silită privind obligația aferentă anului 2007, care cuprindea și impozitele aferente rezervoarelor și clădirilor centrale; instanța de judecată s-a pronunțat asupra acestor sume prin sentința civilă nr. 2304/2008 și decizia civilă nr. 434/2009 care au păstrat în întregime sumele stabilite prin Somația și Titlul Executoriu nr. 48.020/2007. Curtea de apel a constatat că rezultă, fără echivoc, din aceste acte faptul că au fost impuse și clădirile enumerate în declarația fiscală din 2007, fiind calculată și evidențiată pentru anii 2007, 2008 și 2009, suma de plătit în plus cu titlul de impozit pe clădiri.

S-a mai reținut că problema litigioasă a fost generată de modul impropriu în care organul fiscal a denumit decizia contestată nr. 562/2009 - „decizie de impunere", deși aceasta nu are acest rol, ci pe acela de a prezenta situația curentă a rolului fiscal, însă instanța a apreciat că denumirea dată actului nu poate schimba natura juridică a acestuia. Având în vedere aceste considerente, instanța de fond a concluzionat în sensul că reclamanta nu justifică interesul practic în susținerea acțiunii privind anularea deciziei 562/2009 și a dispoziției date în soluționarea contestației administrative, dispoziție prin care s-a constatat că decizia nr. 562/2009 nu este una de impunere.

De asemenea, în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată, prima instanță a apreciat ca este inadmisibilă, având în vedere că soluționarea acțiunii principale nu depinde de analiza și stabilirea legalității deciziilor de impunere din 2007- 2009 (cu mențiunea că adresele emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 11409 din 04 martie 2008 și sub nr. 8452 din 13 februarie 2009 fac corp comun cu declarațiile fiscale). Împotriva acestei sentințe, în termen legal a formulat recurs reclamanta O.M.V.P. SA, criticând-o ca nelegală și netemeinică. În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei de interes, având în vedere faptul că reclamanta a urmărit un folos practic patrimonial.

Astfel recurenta a arătat că sumele cuprinse în decizia de impunere sunt nelegal stabilite întrucât aceasta nu datora impozit pe clădiri pentru rezervoarele pentru carburanți și pentru clădirile aferente unor centrale și că aceste sume nu au fost stabilite anterior prin decizii de impunere, decizia nr. 562 din 15 iunie 2009 fiind singura decizie de impunere în care sunt menționate aceste sume. În acest sens, recurenta a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. a) și b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată potrivit cărora, declarațiile fiscale devin decizii de impunere numai pentru sumele declarate de aceasta, iar pentru sumele stabilite din oficiu, legea obligă la emiterea unei decizii de impunere distincte de declarația fiscală.

Totodată, instanța de fond nu a reținut un aspect esențial, respectiv faptul că pentru sumele impuse din oficiu de intimați, nu există o decizie de impunere, adresele Primăriei municipiului Zalău neputând constitui titluri de creanță. În ceea ce privește decizia nr. 562 din 15 iunie 2009, recurenta a arătat că aceasta este titlu de creanță, contestația împotriva acesteia fiind soluționată prin dispoziția nr. 2815 din 31 iulie 209, iar în baza acestei decizii a fost emis și titlul executoriu nr. 47461 din 21 octombrie 2009 împotriva căruia s-a formulat contestație la executare. Recurenta a criticat sentința atacată și sub aspectul respingerii ca inadmisibile a excepțiilor de nelegalitate invocate, arătând că de actele fiscale emise de intimați depinde soluționarea acțiunii de fond.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimații-pârâți Municipiul Zalău prin Primar și Primăria municipiului Zalău au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat și menținerea sentinței pronunțate de către instanța de fond ca legală și temeinică, susținând că în mod corect s-a reținut ca fiind întemeiată excepția lipsei de interes, iar în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate, faptul că acestea sunt inadmisibile. În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat. Cu privire la criticile recurentei-reclamante referitoare la modul eronat de soluționare al excepției lipsei de interes, instanța de control judiciar constată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă cât și din materialul probator administrat în cauză, obiectul cererii formulate l-a constituit anularea deciziei nr. 562 din 15 iunie 2009 și a dispoziției nr. 2815 din 31 iulie 2009 emise de Primarul municipiului Zalău privind soluționarea contestației împotriva deciziei.

Instanța de fond a reținut în mod corect în raport de probatoriul administrat în cauză, că anularea deciziei nr. 562 din 15 iunie 2009 nu ar avea nici o consecință de ordin practic în planul raportului de drept procedural fiscal întrucât obligațiile de plată față de bugetul local au fost stabilite în baza declarațiilor fiscale depuse de recurenta-reclamantă în anii anteriori respectiv 2007, 2008 și 2009. Având în vedere faptul că aceste titluri de creanță nu au fost contestate de recurenta-pârâtă în termenul legal, sumele respective rămân datorate în continuare indiferent de soluția adoptată în ceea ce privește decizia nr. 562 din 15 iunie 2009 care nu reprezintă o nouă decizie de impunere ci doar o înștiințare de plată emisă de intimat la solicitarea recurentei-reclamante cu privire la cuantumul datoriilor sale la data respectivă.

Faptul că această comunicare a fost intitulată impropriu decizie de impunere nu schimbă natura juridică a acestui act, respectiv aceea de înștiințare cu privire la datoriile acumulate reprezentând contravaloare taxe locale stabilite pe baza declarațiilor fiscale și a deciziilor de impunere aferente anilor 2007-2009. Astfel fiind în mod corect s-a reținut de către instanța de fond lipsa de interes a acțiunii formulate de către recurenta-reclamantă având în vedere că decizia atacată nu reprezintă un titlu de creanță de sine stătător iar sumele respective comunicate acesteia nu au fost contestate în termenul legal. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea ca inadmisibilă a excepțiilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă nici unei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul.

Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze”. Din perspectiva acestor dispoziții legale, instanța de control judiciar constată că în mod corect instanța de fond, examinând condițiile de admisibilitate ale excepțiilor de nelegalitate invocate de reclamantă a reținut inadmisibilitatea acestora, având în vedere că soluționarea fondului pricinii pentru care a fost învestită nu depinde de analizarea legalității deciziilor de impunere fiscală emise pentru anii 2007-2009, adresele emise de Primăria Municipiului Zalău nr. 11409 din 4 martie 2008 și nr. 8452 din 13 februarie 2009 reprezentând corp comun cu declarațiile fiscale.

Nefiind stabilită existența acestei legături dintre fondul pricinii și excepțiile de nelegalitate invocate, instanța de fond a apreciat corect că nu a fost legal sesizată să cenzureze, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea actelor respective. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reținând că hotărârea atacată este legală și temeinică va respinge recursul formulat în cauză în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC O.M.V. P. București, împotriva sentinței civile nr. 2393 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 mai 2011.