ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2799/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2799/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC O.M.P. SA a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta Primăria Municipiului Zalău:

- anularea în tot a

deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 în ce privește impozitul pe

clădiri;

- anularea în tot a

dispoziției emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 2815 din 31 iulie 2009

și, în subsidiar, în eventualitatea neadmiterii acestor capete de cerere, a

solicitat

- anularea parțială a

deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 și a dispoziției emise de

Primăria Municipiului Zalău sub nr. 2815 din 31 iulie 2009, pentru suma totală

de 11030.772,91 lei, reprezentând, impozit pe clădiri în cuantum total de 746.230

lei, aferent perioadei 2007-2009, și majorări de întârziere în cuantum de

284.542,91 lei aferente impozitului pe clădiri pentru anii 2007-2009.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că decizia de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009

emisă de Primăria Municipiului Zalău nu respectă formatul stabilit prin Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice nr. 2052 bis din 30 noiembrie 2006, privind

aprobarea unor formulare tipizate pentru stabilirea, constatarea, controlul,

încasarea și urmărirea impozitelor și taxelor locale, precum si a altor

venituri ale bugetelor locale, adică anexa 10 "Decizia de impunere pentru

stabilirea impozitului pe clădiri - persoane juridice" Model ITL-010.

A mai arătat că din

decizia de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 nu rezultă modul de stabilire a

impozitului pe clădiri, defalcat pentru fiecare an fiscal și pe fiecare termen

de plată și nici modul de calcul al majorărilor de întârziere.

În aceste condiții,

afirmă că i s-a pricinuit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea

deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009, fapt ce atrage sancțiunea

nulității actului administrativ fiscal, în temeiul art. 2 alin. (3) C. proc.

fisc., raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

S-a mai susținut că

Primăria Municipiului Zalău a stabilit prin doua titluri de creanță (decizii de

impunere) același tip de impozit și pentru aceeași perioadă fiscala, respectiv

impozitul pe clădiri aferent anilor 2007, 2008 și 2009.

În consecință, a

continuat reclamanta, trebuie să se constate că în conformitate cu prevederile

pct. 9.4. coroborat cu pct. 12.3. din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul

Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, stabilirea aceluiași

tip de impozit și pe aceeași perioadă fiscală reprezintă excepție de fond,

prevăzută în mod expres de lege, care determina anularea actelor de inspecție

fiscală.

Ulterior depunerii

cererii de chemare în judecată, în ședința publică din data de 09 februarie 2010,

reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând citarea în

cauză și a Municipiului Zalău - Direcția Economică prin Primar, în calitate de

emitent al deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009. A mai menționat că

și-a schimbat denumirea din „P.." S.A. în O.M.V.P. SA.

Reclamanta a invocat

și excepțiile de nelegalitate a actelor fiscale unilaterale emise de pârâți,

respectiv a:

impunere emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr. 42300 din 26 septembrie 2007

Primăria Municipiului Zalău sub nr. 11409 din 04 martie 2008

Primăria Municipiului Zalău sub nr. 8452 din 13 februarie 2009.

Pârâta Primăria

Municipiului Zalău a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei

capacității procesuale și excepția lipsa interesului în promovarea acțiunii.

În ce privește excepția

lipsei capacității procesuale, s-a învederat că Primăria, potrivit art. 21

coroborat cu art. 77 din Legea nr. 215/2001 republicată, este o structură

funcțională, lipsită de personalitate juridică și, în consecință, nu poate să stea

în instanță ca pârât. Primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială,

respectiv Municipiul Zalău, și nu Primăria Municipiului Zalău, care constituie,

de fapt, aparatul de specialitate al Primarului. Astfel, s-a solicitat

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fiind introdusă împotriva unei structuri

fără personalitate juridică.

În susținerea excepției

lipsei interesului în promovarea acțiunii, pârâta a reluat aspecte învederate

și în cuprinsul Dispoziției nr. 2815 din 31 iulie 2009:

Prin sentința civilă

nr. 2393 din 18 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei capacității procesuale a

Primăriei ca neîntemeiată.

A admis excepția

lipsei de interes.

A respins, în

consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC O.M.P. SA în contradictoriu cu

pârâții Primăria Municipiului Zalău și Municipiul Zalău - Direcția Economică

prin Primar.

A respins excepțiile

de nelegalitate ca inadmisibile.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

- excepția lipsei

capacității procesuale a Primăriei nu este întemeiată, având în vedere că, deși

este o structură funcțională, în sensul art. 77 din Legea 215/2001, tară

personalitate juridică, Primăria „duce la îndeplinire hotărârile consiliului

local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale

colectivității locale", astfel încât, desfășurând o activitate

administrativă în nume propriu, Primăria este subiect al raportului

administrativ, având capacitate de drept administrativ (aptitudinea de a fi

subiect în raporturile juridice administrative, reclamate de realizarea

competenței sale).

- pe excepția lipsei

de interes, prima instanță a reținut că sunt fondate susținerile pârâtei în

sensul că anularea Deciziei de impunere nr. 562 din 15 iunie 2009 nu ar avea

nici o consecință de ordin practic în planul raportului de drept procedural

fiscal, deoarece obligațiile de plată față de bugetul local s-au stabilit și se

stabilesc în baza declarațiilor fiscale depuse de către reclamantă în anii

2007, 2008 și 2009;

- din istoricul

actelor fiscale întocmite în perioada 2007-2009 enunțate în mod detaliat de

pârâtă prin întâmpinare și menționate mai sus, că titlurile de creanță au fost

emise anterior de pârâtă și comunicate societății, decizia contestată în speță

(nr. 562 din 15 iunie 2009) neavând decât rolul de document constatator.

- pârâta a arătat că

impozitul stabilit pe anul 2008 în sumă de 275.748 lei nu a fost înscris în

Decizia nr. 160 RA din 30 ianuarie 2008, ci comunicat prin adresa nr.

44.409/2008 datorită faptului că reclamanta a contestat în instanță executarea

silită privind obligația aferentă anului 2007, care cuprindea și impozitele

aferente rezervoarelor și clădirilor centrale; instanța de judecată s-a

pronunțat asupra acestor sume prin sentința civilă nr. 2304/2008 și decizia

civilă nr. 434/2009 care au păstrat în întregime sumele stabilite prin Somația

și Titlul Executoriu nr. 48.020/2007.

Curtea de apel a

constatat că rezultă, fără echivoc, din aceste acte faptul că au fost impuse și

clădirile enumerate în declarația fiscală din 2007, fiind calculată și

evidențiată pentru anii 2007, 2008 și 2009, suma de plătit în plus cu titlul de

impozit pe clădiri.

S-a mai reținut că

problema litigioasă a fost generată de modul impropriu în care organul fiscal a

denumit decizia contestată nr. 562/2009 - „decizie de impunere", deși

aceasta nu are acest rol, ci pe acela de a prezenta situația curentă a rolului

fiscal, însă instanța a apreciat că denumirea dată actului nu poate schimba natura

juridică a acestuia.

Având în vedere

aceste considerente, instanța de fond a concluzionat în sensul că reclamanta nu

justifică interesul practic în susținerea acțiunii privind anularea deciziei

562/2009 și a dispoziției date în soluționarea contestației administrative,

dispoziție prin care s-a constatat că decizia nr. 562/2009 nu este una de

impunere.

De asemenea, în ceea

ce privește excepția de nelegalitate invocată, prima instanță a apreciat ca

este inadmisibilă, având în vedere că soluționarea acțiunii principale nu

depinde de analiza și stabilirea legalității deciziilor de impunere din 2007-

2009 (cu mențiunea că adresele emise de Primăria Municipiului Zalău sub nr.

11409 din 04 martie 2008 și sub nr. 8452 din 13 februarie 2009 fac corp comun cu

declarațiile fiscale).

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal a formulat recurs reclamanta O.M.V.P. SA, criticând-o ca

nelegală și netemeinică.

În motivarea recursului

formulat, recurenta-reclamantă a susținut în esență că în mod greșit instanța

de fond a admis excepția lipsei de interes, având în vedere faptul că reclamanta

a urmărit un folos practic patrimonial.

Astfel recurenta a

arătat că sumele cuprinse în decizia de impunere sunt nelegal stabilite

întrucât aceasta nu datora impozit pe clădiri pentru rezervoarele pentru carburanți

și pentru clădirile aferente unor centrale și că aceste sume nu au fost stabilite

anterior prin decizii de impunere, decizia nr. 562 din 15 iunie 2009 fiind singura

decizie de impunere în care sunt menționate aceste sume.

În acest sens,

recurenta a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 85

alin. (1) lit. a) și b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

republicată potrivit cărora, declarațiile fiscale devin decizii de impunere

numai pentru sumele declarate de aceasta, iar pentru sumele stabilite din

oficiu, legea obligă la emiterea unei decizii de impunere distincte de

declarația fiscală.

Totodată, instanța de

fond nu a reținut un aspect esențial, respectiv faptul că pentru sumele impuse din

oficiu de intimați, nu există o decizie de impunere, adresele Primăriei

municipiului Zalău neputând constitui titluri de creanță.

În ceea ce privește decizia

nr. 562 din 15 iunie 2009, recurenta a arătat că aceasta este titlu de creanță,

contestația împotriva acesteia fiind soluționată prin dispoziția nr. 2815 din 31

iulie 209, iar în baza acestei decizii a fost emis și titlul executoriu nr.

47461 din 21 octombrie 2009 împotriva căruia s-a formulat contestație la

executare.

Recurenta a criticat

sentința atacată și sub aspectul respingerii ca inadmisibile a excepțiilor de

nelegalitate invocate, arătând că de actele fiscale emise de intimați depinde soluționarea

acțiunii de fond.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații-pârâți

Municipiul Zalău prin Primar și Primăria municipiului Zalău au formulat întâmpinare

prin care au solicitat respingerea recursului formulat și menținerea sentinței pronunțate

de către instanța de fond ca legală și temeinică, susținând că în mod corect s-a

reținut ca fiind întemeiată excepția lipsei de interes, iar în ceea ce privește

excepțiile de nelegalitate, faptul că acestea sunt inadmisibile.

În drept au fost invocate

prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, O.G. nr. 92/2003 privind

Codul de procedură fiscală și HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 571/2003.

Analizând sentința

atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în

cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.

Cu privire la criticile

recurentei-reclamante referitoare la modul eronat de soluționare al excepției

lipsei de interes, instanța de control judiciar constată că acestea sunt

neîntemeiate.

Astfel cum rezultă

din cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă cât și din

materialul probator administrat în cauză, obiectul cererii formulate l-a constituit

anularea deciziei nr. 562 din 15 iunie 2009 și a dispoziției nr. 2815 din 31

iulie 2009 emise de Primarul municipiului Zalău privind soluționarea contestației

împotriva deciziei.

Instanța de fond a

reținut în mod corect în raport de probatoriul administrat în cauză, că anularea

deciziei nr. 562 din 15 iunie 2009 nu ar avea nici o consecință de ordin practic

în planul raportului de drept procedural fiscal întrucât obligațiile de plată față

de bugetul local au fost stabilite în baza declarațiilor fiscale depuse de recurenta-reclamantă

în anii anteriori respectiv 2007, 2008 și 2009.

Având în vedere faptul

că aceste titluri de creanță nu au fost contestate de recurenta-pârâtă în

termenul legal, sumele respective rămân datorate în continuare indiferent de

soluția adoptată în ceea ce privește decizia nr. 562 din 15 iunie 2009 care nu reprezintă

o nouă decizie de impunere ci doar o înștiințare de plată emisă de intimat la solicitarea

recurentei-reclamante cu privire la cuantumul datoriilor sale la data

respectivă.

Faptul că această comunicare

a fost intitulată impropriu decizie de impunere nu schimbă natura juridică a

acestui act, respectiv aceea de înștiințare cu privire la datoriile acumulate

reprezentând contravaloare taxe locale stabilite pe baza declarațiilor fiscale și

a deciziilor de impunere aferente anilor 2007-2009.

Astfel fiind în mod

corect s-a reținut de către instanța de fond lipsa de interes a acțiunii

formulate de către recurenta-reclamantă având în vedere că decizia atacată nu

reprezintă un titlu de creanță de sine stătător iar sumele respective comunicate

acesteia nu au fost contestate în termenul legal.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea ca

inadmisibilă a excepțiilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că

și acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Legalitatea

unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data

emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța

constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond,

sesizează prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ

competentă și suspendă cauza.

Încheierea de

sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă nici unei căi

de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată

odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în

fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ

competentă să o soluționeze”.

Din perspectiva

acestor dispoziții legale, instanța de control judiciar constată că în mod

corect instanța de fond, examinând condițiile de admisibilitate ale excepțiilor

de nelegalitate invocate de reclamantă a reținut inadmisibilitatea acestora,

având în vedere că soluționarea fondului pricinii pentru care a fost învestită nu

depinde de analizarea legalității deciziilor de impunere fiscală emise pentru

anii 2007-2009, adresele emise de Primăria Municipiului Zalău nr. 11409 din 4

martie 2008 și nr. 8452 din 13 februarie 2009 reprezentând corp comun cu declarațiile

fiscale.

Nefiind stabilită

existența acestei legături dintre fondul pricinii și excepțiile de nelegalitate

invocate, instanța de fond a apreciat corect că nu a fost legal sesizată să

cenzureze, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea actelor

respective.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte reținând că hotărârea atacată este legală și temeinică

va respinge recursul formulat în cauză în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC O.M.V.

P. București, împotriva sentinței civile nr. 2393 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 17 mai 2011.