ÎCCJ, decizie (scj.ro #84791)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84791) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Nerespectarea termenului de

comunicare a deciziei de impunere fiscală. Consecințe.

Codul de procedură

fiscală, art. 43, 46 și 109

Din prevederile art.109 Cod

procedură fiscală rezultă că organul fiscal competent trebuie să consemneze

rezultatul inspecției fiscale într-un raport de inspecție care va sta la baza

emiterii deciziei de impunere fiscală, care se comunică în termen de 7 zile de

la data finalizării raportului de inspecție fiscală.

Întrucât din conținutul art.46,

cu raportare la art.43 din Codul de procedură fiscală, ce reglementează regimul

juridic al nulității absolute a actului administrativ fiscal, nu rezultă faptul

că nerespectarea termenului prevăzut la art.109 din Codul de procedură fiscală

constituie un motiv de nulitate absolută a deciziei de impunere, depășirea

acestui termen poate atrage doar nulitatea virtuală a actului administrativ

fiscal, care, prin urmare, poate surveni numai în cazul producerii unei

vătămări împotriva contribuabilului vizat.

Decizia  497

din 2 februarie 2012

Prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta S.C. M S.R.L., în contradictoriu cu

Municipiul Arad – Direcția Venituri, a solicitat anularea Deciziei de impunere

cu nr.228903 din 11.11.2009 prin care s-au stabilit în sarcina sa anumite sume

datorate bugetului local, respectiv 583.442,22 lei reprezentând impozit pe

clădiri, 296.347,48 lei reprezentând accesorii impozit pe clădiri, 16.812,79

lei reprezentând impozit pe teren, 10.869,82 lei reprezentând accesorii impozit

pe teren, în cuantum total de 907.474,32 lei; anularea Raportului de inspecție

fiscală nr.226916 din 6.11.2009, precum și anularea Dispoziției nr.2 din

6.01.2010 prin care s-a respins contestația formulată împotriva acestor acte

administrative fiscale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a precizat că organele de control au stabilit în sarcina sa o

diferență de impozit pe clădiri pe perioada 01.01.2004 - 31.12.2009 în valoare

de 583.442 lei și accesorii în valoare de 296.347 lei, iar ca temei legal pentru

recalcularea impozitului pe clădiri, pârâta a invocat hotărârile de consiliu

local HCLM nr.266/2003, HCLM nr.12005, HCLM nr.210/2005 și HCLM nr.1/2007.

Prin precizarea la acțiune

depusă la dosar la data de 24.02.2010, reclamanta a solicitat suspendarea

Deciziei de impunere nr.228903/ 11.11.2009, până la pronunțarea instanței de

fond, în baza dispozițiilor art.14 din Legea nr.554/2004 a contenciosului

administrativ.

Prin încheierea de ședință din

data de 25 februarie 2010, Curtea de Apel, la cererea reclamantei, a dispus

efectuarea în cauză a unei expertize contabile. La raportul de expertiză

întocmit, ambele părți au formulat obiecțiuni, care au fost soluționate de

expert, prin răspunsul la obiecțiuni depus la dosar.

Prin întâmpinarea formulată în

cauză, pârâtul Municipiul Arad a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca

nefondată.

Prin Sentința civilă nr.8 din

17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și

fiscal a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C. M

S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad - Direcția Venituri, a

dispus anularea parțială a Raportului de inspecție fiscală nr.226916/

06.11.2009 și a Deciziei de impunere nr.228903/ 11.11.2009, pentru suma de

144.379,55 lei, conform raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză,

raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, a dispus restituirea

către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 50.000 lei, a respins în rest

acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, compuse din onorariu avocat și

onorariu expert, corespunzător pretențiilor admise.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia de impunere nr.228903/

11.11.2009, s-au stabilit în sarcina  reclamantei anumite sume datorate

bugetului local, respectiv 583.442,22 lei reprezentând impozit pe clădiri,

296.347,48 lei reprezentând accesorii impozit pe clădiri, 16.812,79 lei

reprezentând impozit pe teren, 10.869,82 lei reprezentând accesorii impozit pe

teren, în cuantum total de 907.474,32 lei, decizia fiind emisă în baza

Raportului de inspecție fiscală nr.226916/ 6.11.2009. împotriva acestei

decizii, reclamanta a formulat contestație pe cale administrativă, care a fost

respinsă ca neîntemeiată, prin Dispoziția nr.2/ 6.01.2010.

Întrucât orcanele de control au

stabilit în sarcina reclamantei o diferență de impozit pe clădiri pe perioada

01.01.2004 - 31.12.2009 în valoare de 583.442 lei și accesorii în valoare de

296.347 lei, societatea a invocat, ca temei legal pentru recalcularea

impozitului pe clădiri, hotărârile de consiliu local HCLM nr.266/2003, HCLM

1.2005, HCLM nr.210/2005, HCLM 1/2007, susținând că acestea reprezintă acte

administrative individuale și nu acte normative, fiind obligatorii și producând

efecte față de reclamantă numai de la data comunicării acestora și nu de la

data aducerii la cunoștință publică, însă Curtea de apel a înlăturat apărarea

formulată de către societatea reclamantă, reținând faptul că impozitele și

taxele locale se stabilesc anual, prin hotărâri ale consiliului local, în

condițiile art.287 și art.288 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal cu

modificările și completările ulterioare.

Reclamanta a mai susținut că la

începutul fiecărui an fiscal, compartimentul de specialitate al unității

administrativ teritoriale este obligat să emită pentru contribuabili o decizie

de impunere care să cuprindă impozitele și taxele locale datorate, aceasta

urmând a fi comunicată contribuabilului pentru a-i fi opozabilă potrivit art.44

alin(2)din Codul de procedură fiscală și că la recalcularea impozitului pe

clădiri, organul de control nu a respectat dispozițiile, art.254 alin.(1) și

alin.(2) art.255 alin.(1) și art.253 alin.(6) din Codul fiscal, însă prima

instanță a înlăturat aceste argumente, întrucât, potrivit dispozițiilor art.85

din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată,  cu

modificările și completările ulterioare, reclamanta, în calitate de persoană

juridică, are obligația de a-și calcula obligațiile de plată datorate bugetului

local, astfel că, prin depunerea la organul fiscal a declarațiilor fiscale, se

consideră stabilite impozitele și taxele locale, iar în conformitate cu art.86

alin.(4) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, în

cazul  persoanelor juridice, declarația fiscală este „...asimilată cu o decizie

de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare și produce efectele

juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia".

La pronunțarea deciziei,

instanța de fond a avut în vedere și concluziile raportului de expertiză

contabilă efectuat în cauză, potrivit căruia impozitul pe teren total datorat

de către reclamantă, pentru perioada 2004-2009, se ridică la suma de 41.936,05

lei, diferența de impozit pe clădiri rămasă de plată este de 594.985,56 lei,

cuantumul accesoriilor datorate pentru impozitul pe clădiri aferente perioadei

01.01.2004 - 27.10.2009 este de 207.355,74 lei, iar conform calculelor

efectuate pana la 27.10.2009, reclamanta avea impozit pe teren plătit în plus

în sumă de 1.386,69 lei, astfel încât societatea nu datorează accesorii

aferente impozitului pe teren.

Referitor la calculul privind

impozitul pe clădiri rămas pe 2004, instanța de fond a constatat că acest

impozit pe clădiri, la nivelul anului 2004, se datora trimestrial, neplata la

termen a impozitului atrăgând calcularea de accesorii, iar ordinea stingerii

obligațiilor restante s-a făcut conform prevederilor art.110 din Codul de

procedură fiscală.

Împotriva acestei hotărâri,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs atât reclamanta

S.C. M SRL Arad, cât și pârâtul Municipiul Arad - Direcția Venituri.

2.1. În recursul formulat de

S.C. M SRL Arad au fost invocate ca temei prevederile art.304 pct.8 și 9 Cod

procedură civilă și au fost făcute următoarele susțineri:

- Decizia de impunere nr.228903

din 11.11.2009 este lovită de nulitate, fiindu-i comunicată cu încălcarea

prevederilor art.109 din Codul de procedură fiscală, care reglementează un

termen imperativ de 7 zile de la data finalizării raportului de inspecție fiscală,

care a fost data de 6.11.2009, iar decizia a fost comunicată la 19.11.2009;

- instanța de fond și-a

întemeiat soluția pe hotărâri ale consiliului local, prin care a fost stabilit

impozitul pe clădiri/ teren, fără ca acestea  să-i fi fost comunicate

societății comerciale, deși au caracterul unor acte administrative cu caracter

individual;

- referitor la fondul cauzei,

societate comercială a susținut, în esență, că expertul contabil a făcut erori,

în lipsa cărora acțiunea trebuia admisă în întregime.

În concluzie, societatea

comercială reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii

acțiunii și obligării autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul formulat de

Municipiul Arad, prin primar, au fost invocate ca temei prevederile art.304

pct.9 și art.304

1

Cod procedură civilă, susținându-se că hotărârea

instanței de fond este nelegală și netemeinică în ceea ce privește admiterea

parțială a acțiunii și exonerarea societății comerciale reclamante de la plata

sumei de 144.379,55 lei impozit pe clădire și teren și accesoriile aferente.

În motivarea recursului se

susține că instanța de fond a primit în mod greșit concluziile expertului

contabil, care a ignorat obiecțiunile formulate de autoritatea pârâtă împotriva

raportului de expertiză pe care recurenta le reia și în argumentarea cererii de

recurs.

În concluzie, recurenta-pârâtă

a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii în întregime a

acțiunii formulate, susținând că actele administrativ fiscale sunt legale și

temeinice, societatea comercială datorând bugetului local sumele stabilite ca

obligații suplimentare.

Municipiul Arad, prin primar, a

depus concluzii scrise, referindu-se la excepția nulității Deciziei de impunere

nr.228903/2009 invocată de recurenta-reclamantă, ca urmare a nerespectării

prevederilor art.109 din Codul de procedură fiscală și a termenului prescris

pentru comunicarea acestei decizii.

Astfel, argumentează

autoritatea recurentă, în materia nulității actului administrativ fiscal sunt aplicabile

prevederile speciale ale Codului de procedură fiscală, în conținutul căruia nu

se regăsește nicio sancțiune în privința termenului de 7 zile prescris la

art.109 din Codul de procedură fiscală.

În ceea ce privește hotărârile

consiliului local, autoritatea recurentă susține că argumentația instanței de

fond este judicioasă, temeiul efectelor juridice fiind aducerea lor la

cunoștință conform pct.225 alin.(3) din Normele de aplicare a Codului de

procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr.44/2004.

În concluzie, autoritatea

recurentă a solicitat respingerea recursului formulat de societatea comercială

recurentă.

S.C. M SRL Arad a depus

întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului autorității publice și, la

rândul său, concluzii scrise, reluând argumentele prezentate în motivarea

recursului propriu.

Recursurile sunt nefondate,

fiind respinse pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește recursul

formulat de S.C. M SRL Arad

Societatea comercială

reclamantă a susținut, în primul rând, că Decizia nr.228903/2009 este lovită de

nulitate pentru motivul încălcării termenului de 7 zile prevăzut la art.109 din

Codul de procedură fiscală.

Într-adevăr, din prevederile

art.109 Cod procedură fiscală rezultă că organul fiscal competent trebuie să

consemneze rezultatul inspecției fiscale într-un raport de inspecție care va

sta la baza emiterii deciziei de impunere fiscală, care se comunică în termen

de 7 zile de la data finalizării raportului de inspecție fiscală.

Din actele dosarului rezultă

că, într-adevăr, raportul de inspecție fiscală a fost finalizat la data de

6.11.2009, iar decizia de impunere a fost comunicată la data de 19.11.2009,

ceea ce înseamnă o nerespectare a termenului reglementat la art.109 din Codul

de procedură fiscală.

Concluzia

recurentei-reclamante, că actul administrativ fiscal – Decizia de impunere

nr.228903/2009 ar fi lovită de nulitate, este lipsită de temei legal.

Astfel, este necontestat că

Decizia de impunere nr.228903/2009 reprezintă un act administrativ fiscal,

specie a actului juridic, mai exact specie a actului administrativ, supus unui

regim juridic special, reglementat de prevederile Codului de procedură fiscală.

Or, regimul juridic al

nulității absolute a actului administrativ fiscal este reglementat la art.46,

cu raportare la art.43 din Codul de procedură fiscală, unde termenul

reglementat la art.109 nu este enumerat ca motiv de nulitate absolută, care să

poată fi invocat și în lipsa oricărei vătămări.

Astfel spus, rezultă că

încălcarea termenului prevăzut la art.109 din Codul de procedură fiscală poate

atrage doar nulitatea virtuală a actului administrativ fiscal, care poate

surveni numai în cazul producerii unei vătămări împotriva contribuabilului

vizat.

Cum, în cauză, societatea

comercială reclamantă nu a probat existența vreunei vătămări, cauzată de

necomunicarea deciziei de impunere în termenul respectiv, și nici nu a invocat

o astfel de vătămare, motivul de recurs nu poate fi primit.

În ceea ce privește critica

referitoare la lipsa de temei legal a stabilirii obligațiilor fiscale

suplimentare la bugetul local pentru motivul necomunicării hotărârilor

consiliului local prin care au fost stabilite impozitul pe teren și impozitul

pe clădiri în perioada în litigiu, instanța de recurs reține că este lipsită de

temei.

Astfel, instanța de fond,

referitor la acest aspect, a reținut în mod judicios că, în temeiul

prevederilor legale incidente, societatea comercială avea obligația depunerii

declarației de impunere fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri și

teren, fiind necontestat că aceasta deținea/ dobândise asemenea bunuri imobile.

Într-adevăr, așa cum a

interpretat și instanța de fond, din conținutul prevederilor art.82 alin.(2) și

art.86 alin.(4), în condițiile art.83 din Codul de procedură fiscală,

societatea comercială recurentă avea obligația, potrivit art.254 alin.(5) și

art.259 alin.(6) din Codul fiscal, să depună declarație fiscală pentru

impozitul pe clădiri și teren, care are regimul juridic al unei decizii de

impunere, având efectele înștiințării de plată, de la data depunerii.

Or, obligațiile fiscale au fost

stabilite în baza hotărârilor consiliului local, care au caracter normativ în

materia stabilirii impozitelor și taxelor locale, fiind aduse la cunoștință

publică prin mijloacele prevăzute de lege, iar nu prin comunicare personală pe

adresa contribuabililor, așa cum a reținut și instanța de fond, cu raportate la

pct.228 lit.a) din Normele de aplicare a pct.228 Cod fiscal, aprobate prin H.G.

nr.44/2004 și pct.224 alin.(3) din aceleași norme.

În ceea ce privește criticile

privind fondul soluționării acțiunii, instanța de recurs reține că și acestea

sunt neîntemeiate.

Astfel, criticile recurentei

vizează aspecte care au fost formulate și prin obiecțiunile făcute de

societatea comercială la raportul de expertiză contabilă, la care expertul

contabil a răspuns punctual și documentat, precum și suplimentar, astfel că la

data de 17 ianuarie 2011 nu a mai avut alte obiecțiuni.

Având în vedere aceste

împrejurări, cum în fața instanței de recurs nu poate fi administrată o nouă

expertiză, nerezultând necesitatea acesteia, criticile reluate de reclamantă nu

vor fi primite.

În ceea ce privește recursul

formulat de autoritatea publică pârâtă

Așa cum s-a arătat, în

criticile recursului declarat, autoritatea publică pârâtă a reluat, în esență,

obiecțiunile formulate împotriva raportului de expertiză contabilă, la care

expertul judiciar a răspuns punctual, fără ca reprezentanții recurentei-pârâte

să mai formuleze alte obiecțiuni.

Având în vedere aceste împrejurări,

cum în fața instanței de recurs nu poate fi administrată o nouă expertiză, pe

care, de altfel, recurenta-pârâtă nici nu a cerut-o, criticile formulate nu vor

fi primite.

În concluzie, pentru

considerentele prezentate mai sus, cele două recursuri au fost respinse ca

nefondate.